O poezie de Boris Pasternak

 Prin clasa a IX-a mi-am cumpărat o culegere de texte din literatura universală, Crestomaţie de literatură universală se intitula, lucrare postfaţată de doamna profesor Zoe Dumitrescu- Buşulenga. A fost un moment extraordinar pentru mine, a fost şansa mea de a nu rămâne un imbecil toată viaţa. Erau în acea carte fragmente din aproape toate marile cărţi ale literaturii universale. Îmi amintesc că memoram poezii şi fragmente din piese de teatru şi romane. Uitasem complet de această carte. Ieri seară, ştergând de praf cărţile rămase de la părinţii mei, am găsit-o printre ele şi am răsfoit-o. Şi, brusc, din cotloanele memoriei, a ieşit această poezie  superbă scrisă de Boris Pasternak, în traducerea lui Marin Sorescu: 

Nu e frumos să fii celebru
-De parcă asta-ţi dă avânt!-
Să strângi hârtii, să-ţi faci arhivă,
Să te tot bâţii pe-un cuvânt.

Creaţia-i o dăruire
Şi nu scandal şi împrumuturi
E ruşinos, o nulitate
Pe buzele oricui să fluturi.

Trăieşte fără impostură
Încât, când n-o să mai ai vreme,
Să te-ndrăgostească depărtarea
Şi viitorul să te cheme.

E bine să laşi spaţii albe,
Nu în hârtii,ci în destin,
Dar adnotând pe marginalii
De zile ce se duc şi vin.

Şi în necunoscut te-afundă
Şi pierde-te-n el, ascuns,
Cum se ascunde-o casă-n ceaţă
Când ceaţa e de nepătruns.

Alţii-or veni,pe urma-ţi vie,
Supusă vieţii şi erorii.
Tu însuţi, nu deosebi
Înfrângerile de victorii.

Şi nu te-abate cu o iotă
Tu de la tine - hotărât,
Ci numai să fii viu, viu - simplu -
Viu pân' la capăt - şi atât.

Câteva fragmente din Jurnalul lui Renard

Cuvântul cel mai adevărat, cel mai exact, cel mai plin de înţeles, este cuvântul nimic.

Cel mai mare om nu-i decât un copil înşelat de viaţă.

Balzac este poate singurul care a avut dreptul să scrie prost.

Când nu  e mai bizui pe nimic, trebuie să te bizui pe totul.

Omul, această cârtiţă a atmosferei.

În cea mai spirituală femeie există întotdeauna o gâsculiţă care nu-şi îngăduie niciodată să doarmă.

Cei mai buni dintre noi nu fac altceva decât să-şi vadă defectele.

Meseria scriitorului este să înveţe să scrie.

Cu felinarul meu, am găsit un om : eu. Îl cercetez.

A scrie înseamnă aproape  întotdeauna a minţi.

Unii oameni sunt atât de  plicticoşi că te fac să pierzi o zi întreagă în cinci minute.

Lectura li se pare o zădărnicie, ca şi igiena: nu sunt niciodată bolnavi.

Omul fericit şi optimist e un imbecil.

Chiar şi în cele mai pline prietenii există întotdeauna un pic de vid, la fel ca şi în ouă.

Nu trebuie să-i dispreţuim pe bogaţi : e destul să nu-i invidiem.

Cuvântul cel mai adevărat, cel mai exact, cel mai plin de înţeles, este cuvântul nimic.

Socialiştilor : « Să împărţim ! Dar să împărţim şi loialitatea, şi politeţea, şi inteligenţa ! »

Viaţa e scurtă, dar plictisul o lungeşte. Nici o viaţă nu-i  destul de scurtă pentru ca plictisul să nu-şi găsească locul în ea.

Natura i-a ieşit  lui Dumnezeu binişor, dar pe om l-a ratat.

Nietzsche. Ce cred despre el ? Că sunt multe litere de prisos în numele său.

Neantul nu dă nimic. Trebuie să fii mare poet pentru a-l face să sune.

Ne aflăm pe lume ca să râdem. Nu vom mai putea râde în purgatoriu sau în infern. Iar în paradis n-ar fi cuviincios.

Există falsă modestie, dar nu există fals orgoliu.

 ***

Jules Renard este unul dintre favoriţii mei de prin 1999, când l-am descoperit. Îl reiau, periodic, pentru luciditatea cu care şi-a analizat viaţa şi contemporanii, virtuţile stilistice imense şi umorul&ironia subtile.

Okarazu Rushio 3 - fals poem de dragoste

Tu eşti viaţă.

N-ai aripi de fluture

Şi nici pasul gazelei.

N-ai greutatea petalei de iris

Şi nici nu dansezi ca frunza de tei

Atinsă de vântul toamnei.

Tu nu eşti vreun demon

şi nici vreun înger rătăcit pe pământ.

Dar tu eşti viaţă...

Ai sângele asemeni vinului fiert într-o

Seară de iarnă

Şi buzele roşii ca miezul de pepene în august.

Vorbele tale,

Mereu aceleaşi,

Vin din trecut, dinspre ziua în care s-a auzit

pentru întâia oară sunetul dezmierdării.

Priveşti şi vorbeşti,

Suferi şi râzi,

În fiecare zi lăsată de Dumnezeu,

Fără să-ţi pese de filozofii întortocheate

Şi de toate teorii meşteşugite

despre toate câte-s pe pământ şi în ceruri..

Iubirea este viaţa ta

- şi nu vrei să schimbi asta.

Plugarul şi Moartea

Cartea aceasta este o minune. Este atâta frumuseţe în acest dialog purtat, pe la 1400, între un plugar şi singura certitudine a vieţii sale, Moartea, încât orice comentariu mi se pare în plus. Moartea asta i-a răpit soţia tânără şi frumoasă, risipind echilibrul fragil al existenţei sale. Neconsolat şi neîmpăcat, plugarul se adresează vinovatului suprem, imediat, Morţii. Fiecare dintre cei doi aruncă, în acest dialog zadarnic şi sublim totodată, toate argumentele pe care le are la îndemână. Plugarul are de partea sa dreptatea vieţii, sângele şi bătăile inimii, dragostea. Moartea are ceva din răceala supărătoare a înţeleptului şi trufia învingătorului, a singurului câştigător din această lume, egală în frumuseţe şi urât.

Cu ce scrieri aş putea compara acest op medieval? Aminteşte atât de mult de Cartea lui Iov şi de tonalităţile Ecleziastului. Văd aievea, citind replicile meşteşugite ale morţii, unele gravuri ale lui Albrecht Durer: Cavalerul, Moartea şi Diavolul şi Cei patru cavaleri ai Apocalipsei. Nu ştiu de ce, dar mă gândesc la Moartea lui Ivan Ilici, care m-a neliniştit şi mi-a provocat nesfârşite atacuri de panică. Îmi vine în minte, fără să vreau, o pagină din Război şi Pace, în care contele Tolstoi descrie chipul unei femei frumoase moarte prea devreme: faţa dispărutei exprima uimirea faţă de prezenţa unui musafir nepoftit şi indignarea faţă de îndrăzneala fără margini a acestuia.

„[...]Dacă nu ştii încă, să ştii acum: De îndată ce omul se naşte, a şi încheiat târgul care-l face să moară, Sfârşitul este fratele începutului. Cel care a fost trimis este datorat să se şi întoarcă. La ceea ce trebuie să se întâmple, nimeni nu se poate împotrivi. Un singur om nu poate contrazice ceea ce îndură întreaga omenire. Ceea ce este împrumutat trebuie dat înapoi. Omul, pe pământ, se află în loc străin. Din ceva, toţi sunt sortiţi să ajungă nimic. Viaţa omului pe picioare repezi se rostogoleşte: Acum îi vezi în viaţă şi, cât ai bate din palme, au şi murit. Pe scurt, drept încheiere: fiecare om ne este dator cu moartea sa. Pentru că moartea i-a fost dată ca moştenire. Nu ai dreptate să plângi tinereţea femeii tale. Din clipa în care se naşte, omul este destul de bătrân ca să moară. Crezi, poate, că bătrâneţea este un adăpost de preţ. Nu! Este suferindă, trudnică, strâmbă, rece şi neplăcută pentru oricine. De orice fel ar fi, bătrâneţea nu e bună la nimic şi este de prisos[...]”(pag. 59-61 ).

Plugarul şi Moartea reface dialogul veşnic pe care Omul îl poartă cu Moartea, a sa, a celor dragi sau a unui seamăn pe care, în altă situaţie, n-ar da o ceapă degerată. Dialogul ăsta a fost purtat de mii, milioane de ori, de la facerea omului, fără niciun folos. Moartea nu se lasă înduplecată nici măcar de frumuseţe, inocenţă sau sfinţenie.

Geo Bogza - O propunere folositoare (1935)

Uneori, când ascult/citesc declaraţiile politicienilor noştri şi, mai ales, când mă gândesc la faptele lor, îmi vine în minte acest articol scris în urmă cu aproape 80 de ani de pateticul, unicul şi pe nedrept uitatul Geo Bogza. În anul ce stă să înceapă, îi voi acorda o atenţie deosebită.

******

"Am stat aseară de vorbă cu prietenul meu pianistul, al cărui umor straniu mi se face cunoscut uneori.

Cred, a început prietenul meu, că imoralitatea vieţii noastre politice se datoreşte în mare măsură unui cuvânt, şi anume cuvântului ministru Vorba aceasta are o influenţă nefastă asupra omului politic român şi de aici ni se trage toată nenorocirea. Ministru e o drăcească alcătuire de silabe. Mi-nis-tru. Ceva, un fior rece, de sadică plăcere, îţi trece pe şira spinării. Sunt mulţi oameni care suferă de boala aceasta. Şi nu se liniştesc decât atunci când reuşesc să ajungă miniştri. Un prieten al meu, care e văr după mamă cu un subsecretar de stat, mi-a povestit că după ce personajului îi apăruse decretul de numire, l-a putut observa printr-o indiscreţie în cabinetul său de lucru: întins pe canapea, cu faţa în sus, cu ochii închişi, murmura cu buze livide, pradă unei satanice emoţii: mi-nis-tru...sunt în sfârşit ministru.

Sub vraja acestui cuvânt, lumea nostră politică, a continuat prietenul meu pianistul, colcăie ca o mlaştină sub razele lunii. Cu un infinit dezgust urmăresc pe triştii ei eroi. Toţi au pielea udă de os sudoare lubrică numai la gândul că ar putea fi încă o dată miniştri în nefericita ţară a valahilor.

De câteva ori pe an, cele mai jalnice fosile, cele mai scârnave epave se trezesc, şi gingiile lor încep să molfăiască din nou – cum fac copiii când le e de ţâţă – atunci când cuvântul ministru le ajunge la urechi. Câte intrigi, lucrături, plecăciuni marelui şef şi turpitudini! De ce? Ca omul să se poată întinde pe canapea, rostind cu ochii închişi: mi-nis-tru, sunt ministru...

Mă gândesc uneori la metoda descânteului, a continuat prietenul meu pianistul.

Există în limba noastră un cuvânt cu influenţă nefastă asupra unor anumiţi oameni? Nimic mai firesc decât să căutăm altă vorbă care să ia tăria celei dintâi, s-o anihileze adică. Aşa procedează de sute de ani oamenii de la ţară când cred că un duşman a aruncat asupra lor un blestem. Merg să li se descânte. Prin urmare, să căutăm şi noi, poporul român, cuvântul magic care să ne dezlege de relele căzute pe capul nostru, de imoralitatea provocată de cuvântul ministru.

Nu prea mă pricep la vrăjitorie, a mărturisit prietenul meu pianistul, dar sunt sigur că în vocabularul nostru se găseşte cuvântul de care avem nevoie. Iată, mă gândesc adeseori, ce ar fi dacă marilor demnitari ai ţării li s-ar spune, de pildă, făcăleţ. Să putem citi în ziare: domnul X a fost numit făcăleţ la Finanţe. Sa: dl. Făcăleţ de Industrie şi Comerţ pleacă diseară la Paris. Sau: dl. Făcăleţ de Interne inspectează prefecturile din Ardeal. Sau: discursul rostit la radio de primul- făcăleţ al ţării.

Nu e aşa că vraja s-a risipit? Că niciun fior nu ne mai trece pe şira spinării? Iată: se schimbă făcăleţul de la Domenii. Făcăleţul de Instrucţie s-a întors în capitală. Am impresia că dacă ar apărea astfel de titluri în ziare, viaţa noastră politică ar fi mai puţin pestilentă. Cu atât mai mult cred în eficacitatea acestui procedeu, a încheiat prietenul meu pianistul observaţiile sale pline de un umor atât de straniu, cu cât nu-mi pot închipui că vreun om politic român, stând pe canapea cu faţa în sus, ar putea rosti cutremurat de emoţie: făcăleţ...sunt în sfârşit făcăleţ."

***

Iarnă în oraş –

Trecători grăbiţi calcă

Flori în picioare.

Sonetul 135

Whoever hath her wish, thou hast thy Will,
And Will to boot, and Will in over-plus;
More than enough am I that vexed thee still,
To thy sweet will making addition thus.
Wilt thou, whose will is large and spacious,
Not once vouchsafe to hide my will in thine?
Shall will in others seem right gracious,
And in my will no fair acceptance shine?
The sea, all water, yet receives rain still,
And in abundance addeth to his store;
So thou, being rich in Will, add to thy Will
One will of mine, to make thy large will more.
Let no unkind, no fair beseechers kill;
Think all but one, and me in that one Will.

Ca orice doamnă, tu ai  "Dorul" tău,
Belşug de dor, dor mult afar' din cale;
Deci prisosesc şi chiar te sâcâi rău
Când vârf mai pun la dorul dumitale.
N-ai vrea, prin vrearea-ţi larg încăpătoare,
Să-mi furişez o dată-n doru-ţi dorul?
De ce te-ndupleci altor doruri oare
Şi nu-mi deschizi, când mor de dor, zăvorul?
Chiar mările, deşi de ape pline,
Iau şi din ploi al avuţiei spor;
La fel, ia tu şi dorul meu în tine,
Mărind cu-n Dor belşugul tău de dor.
Să nu spui nu acelor ce te vor:
Îţi dau eu singur Dorul tuturor.




Traducerea îi aparţine lui Tudor Dorin şi este de găsit în Shakespeare, Opere complete, volumul 9, Univers, 1988.

Okarazu Rushio 2

Ultima zvâcnire

a toamnei

S-a ascuns în florile de crizantemă.

Noiembrie.

Cîte vor să-mi spună

aceste frunze căzute !

În lumea asta putredă,

Doar pisoiul îmi aminteşte

Că sunt om.

Privesc în juru-mi :

Crizanteme

Sub rafală.

Pisica şi-a curmat

Jocul

Lângă vasul pestişorului.

Ce bine-i când, la sfârşitul unei zile reci,

Mă pierd în jocuri de copii.

Aburii vinului fiert…

Motivaţiile unui scriitor

"Ladies and Gentlemen: There are five hundred reasons why I began to write for children, but to save time I will mention only ten of them. Number 1) Children read books, not reviews. They don't give a hoot about the critics. Number 2) Children don't read to find their identity. Number 3) They don't read to free themselves of guilt, to quench the thirst for rebellion, or to get rid of alienation. Number 4) They have no use for psychology. Number 5) They detest sociology. Number 6) They don't try to understand Kafka or Finnegans Wake. Number 7) They still believe in God, the family, angels, devils, witches, goblins, logic, clarity, punctuation, and other such obsolete stuff. Number 8) They love interesting stories, not commentary, guides, or footnotes. Number 9) When a book is boring, they yawn openly, without any shame or fear of authority. Number 10) They don't expect their beloved writer to redeem humanity. Young as they are, they know that it is not in his power. Only the adults have such childish illusions."

Fragmente din discursul rostit de Isaac Bashevis Singer în 1978, după ce i-a fost înmânat premiul Nobel. De găsit la adresa: http://nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1978/singer-speech.html

Portretul unui scriitor

„Îi auzim glasul şi ne dăm seama că este arţăgos. Îi vedem chipul şi ne dăm seama că este roşu de mânie şi gelozie. Fără să vrea, se arată aşa cum este, fără fard. În mica lui lume, este înmărmurit de propria lui urâţenie.

Straniu: în concepţia evreiască, termenul nelegiut se referă nu la faptă, ci la individ. Este o deosebire între a săvârşi un păcat şi a fi nelegiut. Un păcătos nu este în mod necesar nelegiut. Mai mult: poţi să nu săvârşeşti niciun păcat şi totuşi să fii nelegiut.

Poţi să fii nelegiut studiind Talmudul, ba chiar şi nefăcând nimic. Un nelegiut este rău, impur şi corupt; tot ce vede doreşte pentru sine; dacă nu  poate ajunge la ceva, denaturează acel lucru.

El invidiază înţelepciunea înţeleptului, inocenţa inocentului, bogăţia bogătaşului; îl invidiază până şi pe cel sărac pentru mizeria lui. Se hrăneşte din ceea ce fură altuia.

Iată de ce are atâţia duşmani un raşa evreu; ura este elementul lui natural. Întâi va răsturna cerul şi pământul pentru a cuceri prieteni;  îndată ce nu-i mai sunt de folos, îi respinge şi sfârşeşte prin a ajunge duşmanul lor...În vorbele lui, învăţătorii se îndeletnicesc cu prostituţia, conducătorii cu furtul, în timp ce evrei simpli sunt nişte monştri. Singur vrăjmaşul scapă nevătămat din ghearele lui. Întrucât s-a despărţit de comunitate, aceasta îl ţine la distanţă.Raşa nu joacă niciun rol important în mediile evreieşti.  Nu este luat în seamă. Este lăsat acolo unde se află, adică în afară. Se poate discuta cu un ateu, nu însă şi cu un nelegiut. La ce bun? Nu există limbaj comun cu el. Îşi vorbeşte lui însuşi şi este singurul care se ascultă.

De fapt, este vrednic de plâns. Chiar dacă este nelegiut, rămâne evreu. Câtă vreme poate să trăiască un om cu monstrii lui şi să se bucure? Câtă vreme poate să se învârtescă în lumea lui interioară, dominată de dezgust şi de decădere morală?Câtă vreme poate să trăiască aşa, fără prieteni, fără căldură şi fără bucurie? Dintre cei patru fii aşezaţi în jurul mesei, nelegiutul este cel mai însingurat. În timp ce ceilalţi cântă, el scrâşneşte din dinţi. La fel ca toţi cei care trăiesc în izolare, îi detestă pe aceia de care are nevoie. Dacă este comerciant, îşi detestă clienţii; dacă este medic, poartă pică pacienţilor lui; dacă este scriitor, îşi dispreţuieşte şi personajele şi cititorii. Îi urăşte şi pe aceia care-l laudă, căci niciodată nu este lăudat deajuns. În plus, nu crede în elogiile care i se aduc. Consideră că nu sunt sincere. Pentru el, societatea este formată din ipocriţi.

Un nefericit raşa ăsta: vorbeşte într-una despre sine.

Sie însuşi.”

Elie Wiesel, Toate fluviile curg în mare, Hasefer,  2000, pag. 360-361

Matsuo Basho - Haiku

Norii, când şi când,
acoperă Luna împrospătând
lumina privirilor.

Clouds appear
and bring to men a chance to rest
from looking at the moon.

Occasional clouds
one gets a rest
from moon-viewing.

Suzeta

Marţi, 13 martie 2007
Mihai i-a intins suzeta bebeluşului Isus din icoana rusească : cu un gest firesc, a zambit si a fixat suzeta în dreptul guritei pruncului. "Poftim, ti-o dau şi ţie!"




(din caietul pe care A. l-a ţinut de la naşterea lui M.)

Tata

   În visele mele, tata mă priveşte totdeauna cu un aer distrat şi, de fiecare dată, nu-mi dau seama dacă mă vede. Îmi vorbeşte? Nu-l aud. Îl întreb despre viaţa şi moartea lui. Îl întreb despre sufletele rătăcitoare trimise de sufletul lui în calea mea pentru a o lumina cu strălucirea mea fugară.
De ce nu-mi spune nimic?  Ce vrea să mă înveţe prin această tăcere? Dintr-o dată apar umbre care-l înconjoară. Le implor să nu mă despartă de tatăl meu. Departe de el, chiar dacă e mort, n-aş putea să trăiesc.
Să nu ne despărţim, să nu ne despărţim, spunea mama înainte de despărţirea noastră.

Să nu ne despăţim, să nu ne mai despărţim, îi spun tatălui meu, care nu mai este nici măcar în privirea lui. Ce trebuie să fac pentru ca morţii să consimtă să-mi vorbească, în sfârşit, în visele mele?

Elie Wiesel, Toate fluviile curg în mare, Hasefer, 2000

Sunt un om care a avut trei taţi : unul de zămislire, unul care mi-a dat numele şi unul care m-a crescut. Niciunul dintre ei nu mai este. Niciodată nu voi putea scrie un asemenea text, deşi un asemenea text se scrie nu cu talent, ci cu inima şi ceva în plus.

William Carlos Williams

Portretul unei doamne

 Coapsele tale sunt meri înfloriţi
şi florile ating cerul.
Care din ceruri? Cerul
de care Watteau a agăţat să se legene
papucul unei doamne. Genunchii tăi
sunt o briză din miază-zi - sau
o izbucnire a zăpezii. O, ce fel de om a fost Fragonard?
- ca şi cum cu asta am găsi un răspuns la ceva.
A, da – mai jos de genunchi, pentru că melodia
Alunecă astfel, este
Una din zilele albe de vară,
Iar iarba înaltă a gleznelor tale
Pâlpâie pe ţărm –
Nisipul mi se lipeşte pe buze.
Care ţărm? –
O, poate al petalelor. De unde
Care ţărm?
Să ştiu eu?
Care ţărm? Care ţărm?
Ţi-am spus petalele unui măr înflorit.

Wallace Stevens - Simpla fiinţă

Palma de la capătul minţii,
Dincolo de ultimul gând se ridică
În depărtarea de bronz,

O pasăre cu penele de aur
Cântă în palmă, fără înţeles omenesc,
Fără sentiment omenesc, un cântec străin.

Şi ştii atunci că nu aceasta e cauza
Care ne face fericiţi sau nefericiţi.
Pasărea cântă. Penele-i strălucesc.

Palma s-a înălţat la marginea spaţiului.
Vântul se mişcă încet printre crengi.
Penele cu colţi de foc ale păsării atârnă, se leagănă.

Poezie americană contemporană, Dacia,  1986, traducere de Mircea Ivănescu

O meserie care nu există în nomenclator

Judecătoarea (numele ei e Savelieva): Răspundeţi, de ce nu lucraţi?
Iosif Brodski: Am lucrat. Scriam versuri.
Judecătoarea: Asta nu ne interesează. Ne interesează la ce instituţie aţi lucrat?
Brodski: Am avut contracte cu editurile ş...ţ.
Judecătoarea: În general, care e specialitatea dumneavoastră?
Brodski: Sunt poet. Poet-traducător.
Judecătoarea: Şi cine v-a recunoscut ca poet? Cine v-a înscris la poeţi?
Brodski (fără aroganţă): Nimeni. Dar cine m-a înscris la specia umană?
Judecătoarea: Aţi învăţat pentru asta?
Brodski: Pentru ce?
Judecătoarea: Să fiţi poet. N-aţi încercat să terminaţi o facultate, unde sunt pregătiţi... unde se învaţă asta...
Brodski: Nu m-am găndit că asta ţi-o poate da facultatea.
Judecătoarea: Dar atunci, cine?
Brodski: M-am gândit că asta vine (descumpănit) de la Dumnezeu. ş...ţ
Judecătoarea: Aveţi vreo pretenţie la completul de judecată?
Brodski: Aş fi vrut să ştiu de ce am fost arestat?
Judecătoarea: Asta e întrebare, nu pretenţie.

(Fragment din interogatoriul poetului,
acuzat de "parazitism din rea voinţă",
la 18 februarie, 1964, la Judecătoria raionului Dzerjinski din Leningrad)

fragment extras din articolul Cuvântul şi piatra, de Margareta Şipoş, România literară, nr. 20, 2008

Cibi Baci

            

 Vă spune ceva numele Bogdan-Braun Coloman? Sau, mai simplu, Cibi Baci. Bănuiesc că nu; nici mie nu-mi spunea nimic până în urmă cu 2 ani, când am cumpărat un vraf de cărţi „sportive” vechi de la un bătrânel care întinsese câteva zeci de volume pe caldarâm. Am luat, mai mult din milă, câteva cărţi, unele dintre ele scrise de autori de care nu auzisem. Printre acestea, Din lumea balonului rotund, scrisă de un domn pe nume Cibi Baci.

            Nu regret deloc achiziţia făcută, deoarece am aflat lucruri noi şi frumoase despre adolescenţa fotbalului românesc şi nu numai. Am citit poveşti  despre Rudy Wetzer, Iosif Petchovschi, Flavius Domide, Ion Pârcălab, Titus Ozon, Rică Răducanu, Titi Teaşcă, Denis Xifando şi despre umbrele echipei naţionale care a jucat la primele 3 ediţii ale Cupei Mondiale. Am aflat cum arăta fotbalul din primii ani ai comunismului,  am întâlnit numele echipelor care au făcut  istoria fotbalului nostru - Ripensia, Venus, I.T.A/UTA Arad, C.C.A./Steaua, Unirea Tricolor, Rapid, Dinamo. De asemenea, am citit  povestea disputei Saldanha- Pele din 1969- 1970 şi descrierea păţaniilor lui signor Concetto Lo Bello.

            Cibi-Baci a fost singurul antrenor care a condus cele 3 mari echipe bucureştene: Rapid, Steaua şi Dinamo. Surpinzător, a fost primul antrenor din istoria Stelei şi primul antrenor din istoria lui Dinamo. A adus primul titlu din visteria ITA/UTA, a antrenat de mai multe ori echipa naţională şi diverse loturi de juniori şi tineret.      

„-Arbitrajul, spunea Lo Bello, are un singur mare secret: decizia fulgerătoare! Nesiguranţa e mai păgubitoare decât o decizie greşit dictată în mod ferm. Chiar dacă ai greşit, nu mai ai voie să o întorci. Cum ai şovăit, jucătorii încep să mârâie, spectatorii incitaţi, le ţin isonul şi, gata, meciul s-a dat peste cap! Şi eu am greşit de multe ori. De altfel, arătaţi-mi-l pe cel care poate să nu greşească deloc într-o partidă de fotbal. Dar am greşit pentru că s-a întâmplat să greşesc, nu pentru că am vrut!”(Pompierul din Siracuza, pag. 71-74)

„Am cunoscut la viaţa mea mulţi antrenori. Unii care ştiu să explice, dar nu ştiu să aplice, unii care ştiu să aplice, dar nu ştiu să explice, unii care se fac că ştiu, ceea ce de fapt nu ştiu, unii care ştiu prea multe, şi alţii care ştiu prea puţine, unii care sunt băftoşi, alţii care sunt păgubaşi, unii care vorbesc frumos şi alţii... exact pe dos!”  (Antrenorul „forte”, pag. 95)

„La unul dintre jocurile –şcoală ale echipei Steaua, antrenată de Titi Teaşcă, înaintaşul Szabados, pe post de aripă stângă, primeşte o deschidere lungă, fuge după minge, o preia, o conduce, şi iarăşi o conduce până trece de linia de ...poartă.

-         Unde fugi, fiule, cu mingea? Strigă la el Teaşcă.

-         Nea Titi, răspunde Szabados, n-am putut să mă mai opresc!

-         Cum adică n-ai putut să te opreşti? se înfurie „piticul”. Ce vrei? Să-ţi pun frână la picioare şi să rulez înapoi ca la... filmele mute? Bine că n-ai ajuns la liniile de tramvai!”

(Staţia de tramvai, pag. 103)

Okarazu Rushio

Dare de seama

Am pregătit o hârtie albă pe care au început să joace umbrele toamnei.

Am ascutit creionul şi am desenat semne prin văzduh. 

Am luat acel aer grav, de fiinţă străină celor pământeşti.

Am auzit paşii vocalelor şi am văzut dansul consoanelor.

Am tras aer în piept şi am început să mă gândesc la un titlu, la primul vers...

Am amestecat, bine de tot, cuvintele, imaginile şi diversele sunete ce se agitau sub tigvă.

Am pus virgulele, punctele, semnul întrebării şi pe cel al exclamării;

Am adăugat şi paranteze, deşi nu-mi place vidul lor.

Am rumegat tot soiul de formule, teorii şi vorbe înţelepte.

M-am întrebat, apoi, care-i povestea cuvintelor ce-mi joacă pe limbă.

Am şters de praf literele, până s-au transformat în una.

Într-un târziu, am văzut o pasăre cântătoare şi am încercat să o prind.

N-am putut să o ating.

David Oistrakh plays Tchaikovsky Concerto (1st Mov.) Part 2

David Oistrakh plays Tchaikovsky Concerto (1st Mov.) Part 1

Jurnalul unui om dezamăgit

Întotdeauna am avut o pasiune pentru textele memorialistice, pentru autobiografii şi jurnale. Un psihanalist ar spune, poate, că această preferinţă literară este semnul unei „personalităţi fără personalitate”, al unei fiinţe ce-şi caută firea adevărată, al unui om fără însuşiri. Căutam/caut, printre faptele şi gândurile oamenilor mari şi mijlocii, răspunsuri înţelepte la întrebările care mă frământă, portrete ale unor oameni deosebiţi şi descrierea unor întâmplări neobişnuite.

În timp, am strâns atâtea cărţi de soiul acesta, încât ele au ajuns să ocupe o bună parte din rafturile bibliotecii mele. Parcurgându-le, am fost, pe rând, fericit, bucuros, dezamăgit, trist, emoţionat, bulversat, etc. Unii dintre autori erau „cosmeticieni” pricepuţi, unii erau imorali, cei mai mulţi inteligenţi, geniali, câţiva avuseseră vieţi spectaculoase, puţini, foarte puţini au fost autentici şi emoţionanţi. Citind unele dintre aceste volume, am crezut/cred că ele au fost scrise pentru mine, m-au aşteptat.

O asemenea convingere am avut parcurgând „Jurnalul unui om dezamăgit”, scris de W.N.P. Barbellion, pseudonimul lui Bruce Frederick Cummings, un naturalist şi eseist englez care a trăit între 1889 şi 1919. Barbellion şi-a început jurnalul în 1902, pe cand avea 13 ani. În acel moment, diaristul dorea să-şi dedice existenţa ştiinţelor naturii, pentru care avea o înclinaţie deosebită. Este nevoit, din cauza sărăciei, să se angajeze la un ziar din orăşelul natal, Barnstaple ( situat la vreo 30 de km de Plymouth), unde publică mai multe articole şi studii de specialitate. În 1911, a devenit cercetător în cadrul secţiei de ştiinţe ale naturii de la British Museum. Evenimentul ar fi trebuit să dea aripi unui om înzestrat pentru a avea un destin remarcabil, însă un zeu rău doreşte să-i strice socotelile: o boală misterioasă şi neînţeleasă vreodată îşi face simţită prezenţa, un balaur cu o mie de capete începe să se agite în trupul său firav.

Se simte rău, tot mai rău, este plimbat de la un cabinet medical la altul, de la un specialist la altul. Se îndrăgosteşte, este respins, insistă, este acceptat în cele din urmă. Scrie în jurnal, dând o notă tot mai personală însemnărilor sale. Se înţelepţeşte (britanic): sensibilitate îngrădită, curaj pe care l-am numi cinism  şi umor. Se căsătoreşte, are o fetiţă, doreşte să plece pe front în 1915, însă este respins din motive medicale, află că suferă de o boală incurabilă, se dedică scrierii jurnalului, care devine „detaşamentul său teban”, raţiunea sa de a respira. Îşi publică Jurnalul în 1919, cu câteva luni înainte de moartea reală: ultima însemnare din volum, datată 21 octombrie 1917 – Silă de mine. ...Finis...(Barbellion a murit pe 31 decembrie.) este mănuşa pe care o aruncă zeilor cruzi şi nedrepţi, timpului.

Ştiam de existenţa acestui jurnal dintr-un eseu al lui Eliade publicat în volumul Insula lui Euthanasius ( Humanitas, 1993, pag.283-287), din cronicile lui Mihail Sebastian, reunite în volumul Eseuri. Cronici. Memorial(Editura Minerva, 1972, pag. 180-185 ). Am aflat de pe site-ul dedicat lui Barbellion că o mulţime de celebrităţi au admirat acestă scriere şi au empatizat cu destinul autorului: H.G.Wells (care a scris prefaţa ediţiei princeps şi căruia i-a fost atribuită, iniţial, paternitatea acestei cărţi), Kafka, Joyce, Nabokov, George Orwell, Raymond Queneau, John Fowles, Graham Greene, T.E. Lawrence, Sir Alec Guiness, ş.a.( http://sites.google.com/site/thequotablebarbellion/). Ştiam că Barbellion a avut un destin dramatic şi că o boală necruţătoare a pus capăt unui talent remarcabil. Mircea Eliade chiar afirmă, neglijent, în textul dedicat lui Barbellion că acesta ar fi murit din cauza tuberculozei (deh, era boala artiştilor săraci!).

Dar...de fapt...nu ştiam nimic... Până în vara lui 2008, când mi-am cumpărat cartea într-un moment delicat al vieţii mele. A fost un fel de serendipity (amară), o „potriveală” deloc aducătoare de linişte. Atunci am aflat că diaristul suferise şi murise din cauza slerozei în plăci/sclerorei multiple/leuconevraxitei, ca şi minunatul nostru Ştefan Luchian; şi, ce coincidenţă stranie(!), au trecut prin calvarul bolii în acelaşi timp. Am devorat jurnalul, înfrigurat şi înfricoşat. O colegă chiar m-a sfătuit să nu-l citesc, pentru a nu mă tulbura mai tare: nu crezi că-i periculos?

S-a spus despre acest jurnal că ar fi cel mai mişcător dintre toate textele de genul acesta. Este prea puţin şi nedrept faţă de W.N.P., care nu a dorit ca scrierea sa fie transformată într-un lamento întins pe sute de pagini, iar cititorii să-şi şteargă colţurile ochilor cu batista.  Dar jurnalul, în substanţa sa, nu este despre Boală şi Suferinţă, ci despre frumuseţea şi urâtul din jurul fiecărei existenţe, despre curaj şi nenoroc, speranţă şi eşec, despre cruzimea şi farmecul indelebile vieţii.

Ca dovadă supremă a sfidării suferinţei, Barbellion nu rosteşte vreodată numele bolii sale.

W.N.P. Barbellion:

" Viaţa mea s-a despovărat mult, căci nu-mi mai pare rău că sunt un microorganism - îmi ajunge onoarea de a fi parte din univers - un univers atât de mare, un cadru atât de măreţ. Nici moartea nu-mi poate smulge onoarea aceasta. Nimic nu poate schimba faptul că am trăit, am fost eu, chiar dacă pentru atât de scurt timp. Iar după ce mor, materia din care  alcătuit corpul meu rămâne, indestructibilă şi eternă, astfel că, orice s-ar întâmple cu "sufletul", ţărâna mea va dăinui pentru totdeuna, fiecare atom din mine îşi va juca rolul separat - tot voi mai avea un cuvânt de spus. După ce mor, n-aveţi decât să mă fierbeţi, să mă ardeţi, să mă scufundaţi, să mă împrăştiaţi - dar nu mă puteţi distruge: atomii mei vor desfide răzbunarea, oricât de aspră. Moartea nu poate decât să ne ucidă." 22 decembrie 1912

 « Singura diferenţă între pasiune şi capriciu e că un capriciu durează ceva mai mult. » 10 februarie 1913

« …Ceea ce mă amărăşte cel mai mult e umilinţa de a trebui să mor, de a trebui să-mi vărs sucurile preţioase ale vieţii în pământul inert, să nu mai fiu conştient de ce se întâmplă, să nu mă mai mişc liber prin lume, dând naştere la atracţii şi repulsii, să-mi vărs sinele într-un şuvoi. Când mă gândesc că femeile pe care le-am iubit se vor căsători şi vor uita şi că bărbaţiipe care i-am urât îşi vor continua drumul şi vor uita că i-am urât vreodată – ce înjosire să mori ! Care bun vorbitor ar vrea să i se umple gura cu pământ, cui îi place gândul că în sălaşul intelectului lui vor săpa carii ?” 25 mai 1913

« Când cugeţi la Viaţă şi Moarte, e cumplit să trebuiască să studiezi căpuşe.» 9 iulie 1913

 “Testul iubirii adevărate: să poţi suporta gândul de a-I tăia iubitei unghiile de la picioare – testul onihiotomic. Sau să găseşti că sudoarea Juliei tale e la fel de dulce ca uleiul de trandafiri. I-am spus asta aseară. Probabil că îşi închipuie că le-am văzut într-o carte » - 23 noiembrie 1914

“Vă e milă de mine, nu? Sunt singur, n-am un ban, sunt paralizat şi abia am îmlinit 28 de ani. Dar pocnesc din degete chiar sub nasul vostru şi, cu egală aroganţă, mi-e mie milă de voi. Mi-e milă de norocul vostru neîntrerupt şi de pacea stătută a minţilor voastre. Prefer furtuna mea. Eu sunt pe moarte, dar voi sunteţi deja cadavre. N-ati trăit niciodată cu adevărat. Corpul vostru n-a fost niciodată trezit la viaţă sub loviturile de bici ale dorinţei deznădăjduite de a iubi, de a şti, de a face, de a reuşi. N-am ce admira la voi, cei absorbiţi de grijile mărunte ale unei existenţe ordinare. Credeţi că aş da comuniunea pe care o am cu inima mea pentru baloanele colorate ale ale conversaţilor voastre prosteşti? Sau curiozitatea mea pentru interesele voastre nestatornice? Sau disperarea mea pentru speranţa voastră confortabilă? Sau viaţa mea joasă de-acum pentru viaţa voastră lustruită şi curată ca o monedă nouă? Nu, n-aş schimba-o. Mă înfăşor în mantie şi îi mulţumesc solemn Domnului că nu sunt ca alţii.[…] N-am decât 28 de ani, dar în anii aceştia puţini am comprimat o viaţă destul de lungă: am iubit şi m-am căsătorit şi am o familie; am plans şi m-am bucurat, am luptat şi am învins, iar când va veni ceasul voi fi mulţumit să mor” - 12 octombrie 1917

W.N.P. Barbellion

„După ce am trăit pe planeta aceasta vreme de 24 de ani, pot spune cu siguranţă că sunt îndreptăţit să-mi exprim o opinie despre ea. Aşadar, declar prin prezenta că găsesc cum nu se poate mai interesant locul în care trăiesc, mă mişc şi acţionez, dominat de o trăsătură de proporţii monstruoase, mai presus de oricare alta – misterul care le înconjoară pe toate! Totul este atât de uluitor, propria-mi existenţă e incredibilă! Nimic nu se dezvăluie de la sine. Nimeni nu vorbeşte. E ca o plimbare printr-un bal mascat... Eu insumi sunt un mister pentru mine. Cât este de minunat şi de înspăimântător să te simţi pe tine, proprietatea cea mai profundă şi mai substanţială, ca pe un mister, ceva de neînţeles. Mă privesc în oglindă şi râd de mine. În unele zile îmi sunt la fel de străin şi de necunoscut ca un pterodactil. Găsesc un oarecare umor ironic în faptul că sunt aici, cu un amestec de trăsături perfect arbitrar, când n-am cerut să mă aflu aici şi nu mi-am ales trăsăturile. Pare o glumă dură la adresa demnităţii fiinţei umane...În mod sigur, fizicul meu bizar trebuie să fie o glumă.” 28 septembrie 1913

Lăutul

Când am văzut prima dată acest tablou, prin 2003 -2004, am fost atât de tulburat încât mi-am spus că nu există ceva mai frumos în pictura românească. Lăutul m-a lăsat mut, aşa cum muţi or fi rămas şi alţi  privitori. Şi de atunci mi-am tot propus să scriu ceva despre această minune pe care ne-a lăsat-o Ştefan Luchian. Dar poţi scrie despre minuni, le poţi fixa în cuvinte fără ca acestea să pară seci şi banale? Nu rămâne mută lebăda privindu-şi chipul furat de oglinda de unde? Nu vi se par sterile şi goale de frumuseţe paginile evangheliilor care descriu minunile cristice? Atunci, comparaţi-le cu cele care vestesc venirea Mesiei! Lăutul este mărturia unuia care a fost părtaşul minunii sau, cum ar spune Lucian Blaga, a intuit „fenomenul originar”.

Aş dori să scriu atât de multe despre tabloul ăsta, mi-aş să număr visele în care mi-a apărut, dar cum să fac asta fără să am convingerea că săvârşesc o blasfemie şi fără să simt că trădez secretul împărtăşit de un prieten drag.  Nu pot să o fac: pentru minuni ca aceasta cuvintele sunt prea sărace.

Tabloul se găseşte în colecţia Muzeului Zambaccian, alături de alte minunăţii româneşti (Ion Andreescu, Nicolae Grigorescu, Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Corneliu Baba ) şi de câteva universale (Matisse şi Renoir).