joi, 30 decembrie 2010

O poezie de Boris Pasternak

 Prin clasa a IX-a mi-am cumpărat o culegere de texte din literatura universală, Crestomaţie de literatură universală se intitula, lucrare postfaţată de doamna profesor Zoe Dumitrescu- Buşulenga. A fost un moment extraordinar pentru mine, a fost şansa mea de a nu rămâne un imbecil toată viaţa. Erau în acea carte fragmente din aproape toate marile cărţi ale literaturii universale. Îmi amintesc că memoram poezii şi fragmente din piese de teatru şi romane. Uitasem complet de această carte. Ieri seară, ştergând de praf cărţile rămase de la părinţii mei, am găsit-o printre ele şi am răsfoit-o. Şi, brusc, din cotloanele memoriei, a ieşit această poezie  superbă scrisă de Boris Pasternak, în traducerea lui Marin Sorescu: 

Nu e frumos să fii celebru
-De parcă asta-ţi dă avânt!-
Să strângi hârtii, să-ţi faci arhivă,
Să te tot bâţii pe-un cuvânt.

Creaţia-i o dăruire
Şi nu scandal şi împrumuturi
E ruşinos, o nulitate
Pe buzele oricui să fluturi.

Trăieşte fără impostură
Încât, când n-o să mai ai vreme,
Să te-ndrăgostească depărtarea
Şi viitorul să te cheme.

E bine să laşi spaţii albe,
Nu în hârtii,ci în destin,
Dar adnotând pe marginalii
De zile ce se duc şi vin.

Şi în necunoscut te-afundă
Şi pierde-te-n el, ascuns,
Cum se ascunde-o casă-n ceaţă
Când ceaţa e de nepătruns.

Alţii-or veni,pe urma-ţi vie,
Supusă vieţii şi erorii.
Tu însuţi, nu deosebi
Înfrângerile de victorii.

Şi nu te-abate cu o iotă
Tu de la tine - hotărât,
Ci numai să fii viu, viu - simplu -
Viu pân' la capăt - şi atât.

Câteva fragmente din Jurnalul lui Renard


Cuvântul cel mai adevărat, cel mai exact, cel mai plin de înţeles, este cuvântul nimic.

Cel mai mare om nu-i decât un copil înşelat de viaţă.

Balzac este poate singurul care a avut dreptul să scrie prost.

Când nu  e mai bizui pe nimic, trebuie să te bizui pe totul.

Omul, această cârtiţă a atmosferei.

În cea mai spirituală femeie există întotdeauna o gâsculiţă care nu-şi îngăduie niciodată să doarmă.

Cei mai buni dintre noi nu fac altceva decât să-şi vadă defectele.

Meseria scriitorului este să înveţe să scrie.

Cu felinarul meu, am găsit un om : eu. Îl cercetez.

A scrie înseamnă aproape  întotdeauna a minţi.

Unii oameni sunt atât de  plicticoşi că te fac să pierzi o zi întreagă în cinci minute.

Lectura li se pare o zădărnicie, ca şi igiena: nu sunt niciodată bolnavi.

Omul fericit şi optimist e un imbecil.

Chiar şi în cele mai pline prietenii există întotdeauna un pic de vid, la fel ca şi în ouă.

Nu trebuie să-i dispreţuim pe bogaţi : e destul să nu-i invidiem.

Cuvântul cel mai adevărat, cel mai exact, cel mai plin de înţeles, este cuvântul nimic.

Socialiştilor : « Să împărţim ! Dar să împărţim şi loialitatea, şi politeţea, şi inteligenţa ! »

Viaţa e scurtă, dar plictisul o lungeşte. Nici o viaţă nu-i  destul de scurtă pentru ca plictisul să nu-şi găsească locul în ea.

Natura i-a ieşit  lui Dumnezeu binişor, dar pe om l-a ratat.

Nietzsche. Ce cred despre el ? Că sunt multe litere de prisos în numele său.

Neantul nu dă nimic. Trebuie să fii mare poet pentru a-l face să sune.

Ne aflăm pe lume ca să râdem. Nu vom mai putea râde în purgatoriu sau în infern. Iar în paradis n-ar fi cuviincios.

Există falsă modestie, dar nu există fals orgoliu.

 ***

Jules Renard este unul dintre favoriţii mei de prin 1999, când l-am descoperit. Îl reiau, periodic, pentru luciditatea cu care şi-a analizat viaţa şi contemporanii, virtuţile stilistice imense şi umorul&ironia subtile.

luni, 27 decembrie 2010

Okarazu Rushio 3 - fals poem de dragoste


Tu eşti viaţă.
N-ai aripi de fluture
Şi nici pasul gazelei.
N-ai greutatea petalei de iris
Şi nici nu dansezi ca frunza de tei
Atinsă de vântul toamnei.
Tu nu eşti vreun demon
şi nici vreun înger rătăcit pe pământ.
Dar tu eşti viaţă...
Ai sângele asemeni vinului fiert într-o
Seară de iarnă
Şi buzele roşii ca miezul de pepene în august.
Vorbele tale,
Mereu aceleaşi,
Vin din trecut, dinspre ziua în care s-a auzit
pentru întâia oară sunetul dezmierdării.
Priveşti şi vorbeşti,
Suferi şi râzi,
În fiecare zi lăsată de Dumnezeu,
Fără să-ţi pese de filozofii întortocheate
Şi de toate teorii meşteşugite
despre toate câte-s pe pământ şi în ceruri..
Iubirea este viaţa ta
- şi nu vrei să schimbi asta.

marți, 21 decembrie 2010

Plugarul şi Moartea



Cartea aceasta este o minune. Este atâta frumuseţe în acest dialog purtat, pe la 1400, între un plugar şi singura certitudine a vieţii sale, Moartea, încât orice comentariu mi se pare în plus. Moartea asta i-a răpit soţia tânără şi frumoasă, risipind echilibrul fragil al existenţei sale. Neconsolat şi neîmpăcat, plugarul se adresează vinovatului suprem, imediat, Morţii. Fiecare dintre cei doi aruncă, în acest dialog zadarnic şi sublim totodată, toate argumentele pe care le are la îndemână. Plugarul are de partea sa dreptatea vieţii, sângele şi bătăile inimii, dragostea. Moartea are ceva din răceala supărătoare a înţeleptului şi trufia învingătorului, a singurului câştigător din această lume, egală în frumuseţe şi urât.
Cu ce scrieri aş putea compara acest op medieval? Aminteşte atât de mult de Cartea lui Iov şi de tonalităţile Ecleziastului. Văd aievea, citind replicile meşteşugite ale morţii, unele gravuri ale lui Albrecht Durer: Cavalerul, Moartea şi Diavolul şi Cei patru cavaleri ai Apocalipsei. Nu ştiu de ce, dar mă gândesc la Moartea lui Ivan Ilici, care m-a neliniştit şi mi-a provocat nesfârşite atacuri de panică. Îmi vine în minte, fără să vreau, o pagină din Război şi Pace, în care contele Tolstoi descrie chipul unei femei frumoase moarte prea devreme: faţa dispărutei exprima uimirea faţă de prezenţa unui musafir nepoftit şi indignarea faţă de îndrăzneala fără margini a acestuia.
„[...]Dacă nu ştii încă, să ştii acum: De îndată ce omul se naşte, a şi încheiat târgul care-l face să moară, Sfârşitul este fratele începutului. Cel care a fost trimis este datorat să se şi întoarcă. La ceea ce trebuie să se întâmple, nimeni nu se poate împotrivi. Un singur om nu poate contrazice ceea ce îndură întreaga omenire. Ceea ce este împrumutat trebuie dat înapoi. Omul, pe pământ, se află în loc străin. Din ceva, toţi sunt sortiţi să ajungă nimic. Viaţa omului pe picioare repezi se rostogoleşte: Acum îi vezi în viaţă şi, cât ai bate din palme, au şi murit. Pe scurt, drept încheiere: fiecare om ne este dator cu moartea sa. Pentru că moartea i-a fost dată ca moştenire. Nu ai dreptate să plângi tinereţea femeii tale. Din clipa în care se naşte, omul este destul de bătrân ca să moară. Crezi, poate, că bătrâneţea este un adăpost de preţ. Nu! Este suferindă, trudnică, strâmbă, rece şi neplăcută pentru oricine. De orice fel ar fi, bătrâneţea nu e bună la nimic şi este de prisos[...]”(pag. 59-61 ).
Plugarul şi Moartea reface dialogul veşnic pe care Omul îl poartă cu Moartea, a sa, a celor dragi sau a unui seamăn pe care, în altă situaţie, n-ar da o ceapă degerată. Dialogul ăsta a fost purtat de mii, milioane de ori, de la facerea omului, fără niciun folos. Moartea nu se lasă înduplecată nici măcar de frumuseţe, inocenţă sau sfinţenie.

luni, 20 decembrie 2010

Geo Bogza - O propunere folositoare (1935)


Uneori, când ascult/citesc declaraţiile politicienilor noştri şi, mai ales, când mă gândesc la faptele lor, îmi vine în minte acest articol scris în urmă cu aproape 80 de ani de pateticul, unicul şi pe nedrept uitatul Geo Bogza. În anul ce stă să înceapă, îi voi acorda o atenţie deosebită.


******
"Am stat aseară de vorbă cu prietenul meu pianistul, al cărui umor straniu mi se face cunoscut uneori.
Cred, a început prietenul meu, că imoralitatea vieţii noastre politice se datoreşte în mare măsură unui cuvânt, şi anume cuvântului ministru Vorba aceasta are o influenţă nefastă asupra omului politic român şi de aici ni se trage toată nenorocirea. Ministru e o drăcească alcătuire de silabe. Mi-nis-tru. Ceva, un fior rece, de sadică plăcere, îţi trece pe şira spinării. Sunt mulţi oameni care suferă de boala aceasta. Şi nu se liniştesc decât atunci când reuşesc să ajungă miniştri. Un prieten al meu, care e văr după mamă cu un subsecretar de stat, mi-a povestit că după ce personajului îi apăruse decretul de numire, l-a putut observa printr-o indiscreţie în cabinetul său de lucru: întins pe canapea, cu faţa în sus, cu ochii închişi, murmura cu buze livide, pradă unei satanice emoţii: mi-nis-tru...sunt în sfârşit ministru.
Sub vraja acestui cuvânt, lumea nostră politică, a continuat prietenul meu pianistul, colcăie ca o mlaştină sub razele lunii. Cu un infinit dezgust urmăresc pe triştii ei eroi. Toţi au pielea udă de os sudoare lubrică numai la gândul că ar putea fi încă o dată miniştri în nefericita ţară a valahilor.
De câteva ori pe an, cele mai jalnice fosile, cele mai scârnave epave se trezesc, şi gingiile lor încep să molfăiască din nou – cum fac copiii când le e de ţâţă – atunci când cuvântul ministru le ajunge la urechi. Câte intrigi, lucrături, plecăciuni marelui şef şi turpitudini! De ce? Ca omul să se poată întinde pe canapea, rostind cu ochii închişi: mi-nis-tru, sunt ministru...
Mă gândesc uneori la metoda descânteului, a continuat prietenul meu pianistul.
Există în limba noastră un cuvânt cu influenţă nefastă asupra unor anumiţi oameni? Nimic mai firesc decât să căutăm altă vorbă care să ia tăria celei dintâi, s-o anihileze adică. Aşa procedează de sute de ani oamenii de la ţară când cred că un duşman a aruncat asupra lor un blestem. Merg să li se descânte. Prin urmare, să căutăm şi noi, poporul român, cuvântul magic care să ne dezlege de relele căzute pe capul nostru, de imoralitatea provocată de cuvântul ministru.
Nu prea mă pricep la vrăjitorie, a mărturisit prietenul meu pianistul, dar sunt sigur că în vocabularul nostru se găseşte cuvântul de care avem nevoie. Iată, mă gândesc adeseori, ce ar fi dacă marilor demnitari ai ţării li s-ar spune, de pildă, făcăleţ. Să putem citi în ziare: domnul X a fost numit făcăleţ la Finanţe. Sa: dl. Făcăleţ de Industrie şi Comerţ pleacă diseară la Paris. Sau: dl. Făcăleţ de Interne inspectează prefecturile din Ardeal. Sau: discursul rostit la radio de primul- făcăleţ al ţării.
Nu e aşa că vraja s-a risipit? Că niciun fior nu ne mai trece pe şira spinării? Iată: se schimbă făcăleţul de la Domenii. Făcăleţul de Instrucţie s-a întors în capitală. Am impresia că dacă ar apărea astfel de titluri în ziare, viaţa noastră politică ar fi mai puţin pestilentă. Cu atât mai mult cred în eficacitatea acestui procedeu, a încheiat prietenul meu pianistul observaţiile sale pline de un umor atât de straniu, cu cât nu-mi pot închipui că vreun om politic român, stând pe canapea cu faţa în sus, ar putea rosti cutremurat de emoţie: făcăleţ...sunt în sfârşit făcăleţ."

joi, 9 decembrie 2010

joi, 2 decembrie 2010

Sonetul 135



Whoever hath her wish, thou hast thy Will,
And Will to boot, and Will in over-plus;
More than enough am I that vexed thee still,
To thy sweet will making addition thus.
Wilt thou, whose will is large and spacious,
Not once vouchsafe to hide my will in thine?
Shall will in others seem right gracious,
And in my will no fair acceptance shine?
The sea, all water, yet receives rain still,
And in abundance addeth to his store;
So thou, being rich in Will, add to thy Will
One will of mine, to make thy large will more.
Let no unkind, no fair beseechers kill;
Think all but one, and me in that one Will.

Ca orice doamnă, tu ai  "Dorul" tău,
Belşug de dor, dor mult afar' din cale;
Deci prisosesc şi chiar te sâcâi rău
Când vârf mai pun la dorul dumitale.
N-ai vrea, prin vrearea-ţi larg încăpătoare,
Să-mi furişez o dată-n doru-ţi dorul?
De ce te-ndupleci altor doruri oare
Şi nu-mi deschizi, când mor de dor, zăvorul?
Chiar mările, deşi de ape pline,
Iau şi din ploi al avuţiei spor;
La fel, ia tu şi dorul meu în tine,
Mărind cu-n Dor belşugul tău de dor.
Să nu spui nu acelor ce te vor:
Îţi dau eu singur Dorul tuturor.




Traducerea îi aparţine lui Tudor Dorin şi este de găsit în Shakespeare, Opere complete, volumul 9, Univers, 1988.