Românul s-a născut poet şi se pregăteşte să moară manelist.
„Câţi ani aveţi?”, m-a întrebat primul medic neurolog care a văzut imaginile creierului meu. „30”, am răspuns eu. „Trebuia să fiţi mort de vreo 20”, a venit completarea omului în halat alb.
Ca să mă încurajeze, un bun prieten mi-a spus, după ce a aflat de boala mea: „Nu te mai gândi, în fond, nu-i aşa de rău să fii primul dandy(-walker) pe care îl cunosc!”.
Iulie, luna mamei: „Visez că mama moare! Îmi lasă o cutie cu bătăile inimii ei.”( Aglaja Veteranji).
Citind rezultatele unui studiu asupra fericirii, care îi plasează pe români printre cei mai fericiţi oameni din lume, îmi vine să strig acestă vorbă a lui Jules Renard : Omul fericit şi optimist este un imbecil.
Fericirea este posibilă doar în absenţa timpului, iar înţelepciunea se naşte din ignorarea acestuia.
Una dintre cele mai triste confuzii făcute în zilele noastre este cea dintre a călători şi a merge în vacanţă/a face turism. Apariţia curselor de linie a anulat nu numai distanţele, ci şi ideea de călătorie. În vechime, călătoria avea un scop spiritual şi un rol iniţiatic. Oamenii mergeau în Italia, Grecia, Spania sau în Ţara Sfântă pentru a descoperi, a studia sau pentru a se cunoaşte. Acum, singurele motive care argumentează în favoarea traversării lumii de la un capăt la celălalt, de la un pol la altul sunt dorinţa de distracţie, ambiţia de a încheia afaceri, nevoia de a pierde timpul și delirul fotografic.
Mă tot gândesc la această vorbă stranie a nebunului fără pereche, Friedrich Holderlin: “Abia acum înțeleg omul, cand stau departe de el și sunt singur!”A rostit aceste cuvinte într-unul dintre rarele momente de luciditate care au întrerupt lunga noapte a minții pe care trăit-o romanticul german.
Îmi place compania oamenilor simpli, nesofisticaţi, deoarece au un fel transparent, proaspăt şi onest de a vedea lumea. Nu spun că ignor formulările şi înţelepciunea celor instruiţi şi mai buni decât mine, ci doar că nu aş putea să-i frecventez numai pe aceştia. N-am să pot uita vreodată vorbele pe care mi le-a spus un vecin al bunicilor mei, de meserie căruţas și gropar, cu vreo 15 ani în urmă. La parastasul unei rude, am stat la masă lângă nea Petrică, căci așa se numea săracul om. Și cum aveam un prost obicei, am început să-l pisez cu întrebări mai mult sau mai puţin reuşite despre cele „cu adevărat importante”. La un moment dat, a rostit, cu glas apăsat, parcă pentru a alunga frica mea de moarte şi pentru a mă face să renunţ la a căuta răspunsuri pe care nu le voi afla vreodată: De ce te agiți? Nimeni nu moștenește Pământul!
