Apariția volumului Trapez, în 1994, la scurtă vreme după moartea lui Geo Bogza, a reprezentat cântecul de lebădă al ultimului reprezentant important al literaturii române interbelice. Față de începuturile avangardiste, radicale ale autorului, Trapez se gaseste la 180 de grade: violența de expresie, sexualitatea și imaginile socante au dispărut ca prin farmec, de parcă nici n-ar fi existat. Este drept că autorul Cărții Oltului începuse să cocheteze, încă din anii 60, cu o literatură a înțelepciunii, a reflecției asupra rosturilor esențiale ale vieții. O literatură a hiperbolelor și a numelor proprii, ușor prețioasă și anacronică . În termenii autorului, venise, vremea “literaturii de ariergardă”. Trapez este expresia fericită a acestui tip de literatură.
Toate obsesiile (culturale, morale și existentiale) ale lui Geo Bogza se găsesc în acest superb volum: Eminescu, Urmuz, rostul prieteniei, lumea românească autentică, curajul, iluzia idealului, poezia, gânditorul de la Hamangia și Brîncuși, ș.a..
O biografie fabuloasă –familia, începuturile avangardiste, procesele interbelice, apropierea de subterana comunistă, războiul civil spaniol, construirea societății socialiste si marile reportaje, despărțirea de iluzia politică, etc. – care așteaptă o monografie pe măsură.
***
Totul mă împingea să fiu un poet blestemat. Dacă n-am fost, este pentru că vremea în care am trăit s-a grăbit să fie - ea – blestemată. (pag. 37)
După ce, multă vreme m-am socotit un cetățean al Universului, într-o zi mi-am dat seama că o epidemie de ciumă pe Saturn m-ar neliniști mai puțin decât una de gripă de pe Pământ. (pag. 53)
O literatură făcută de scriitori care au citit puține cărți ar fi o literatură jalnică. Dar și cea făcută de unii care n-au citit decât cărți. (pag. 76)
Să fiu o trestie gânditoare? Mai degrabă, pe gânduri. (pag. 79)
Datoria unui scriitor este să scrie, dar, din timp în timp, să nu scrie. (pag. 92)
Cel mai susținut și intens asediu la care am fost supus a fost din partea nimicului. (pag.97)
Oare n-ar fi timpul să se vorbească și despre literatura de ariergardă? Nu fac eu însumi, de atâta vreme, o asemenea literatură? (pag. 98)
La mintea cocoșului…Ce-o mai fi și asta? Cine și-a îngăduit să creadă că mintea lui e atât de debilă, tocmai a lui, care știe, chiar și în somn, poziția astrelor pe cer?! (pag. 101)
De ce m-am apucat să scriu? Printre atâtea răspunsuri posibile trebuie avut în vedere și acela că pentru a scrie nu-i nevoie decât de o coală de hârtie și un capăt de creion? (pag. 103)
Inteligemnții pot fi inflexibili. Proștii, întotdeauna rigizi. (pag. 106)
Atâtea orori generate de un nobil ideal, ca și cum cea mai imaculată fecioară ar fi dat naștere unor crocodili. (pag. 107)
Nu a scrie cărți proaste este cel mai mare rău ce se poate face un ei literaturi. Ci a scrie bine despre ele. (pag. 109)
Prostul își poate drapa prostia sub falduri de solemnitate. (pag. 116)
Mai mult decât noblețea, obligă talentul. (pag. 135)
O societate în care toți membrii întrețin relații între ei este altceva decât una în care totul se se bazează pe relații.(pag.138)
Din când în când dădeai peste o pagină antologică. Ea ținea în spate toată șandramaua. (pag. 145)
Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu…Nu-mi închipui că ar fi putut avea alte pseudonime, și nici că sunt pseudonime. (pag. 156)
Poți spune că ești genial, dar modest lasă-i pe alții să spună. (pag.163)
Prostia cea mai adâncă nu exclude viclenia. Așa se explică multe inexplicabile cariere. (pag. 165)
Birocrația poate orice. Ea poate face dintr-o vrabie un cocoș roșu. (PAG. 175)
Porțile Orientului:S-a aranjat. Se aranjează. Se va aranja…După cum se vede, au trecut, prezent și viitor. (pag. 178)
Nu toate prostiile se spun cu ușurință. Unele cer un mare efort intelectual. (
Cum apare un ideal, apar și manipulatorii. (pag. 187)
Celor prea decăzuți nici moartea nu le mai poate reda demnitatea. (pag. 206)
