Despre inutilitatea unei anchete sportive

Gazeta Sporturilor a publicat rezultatele tradiționalei anchete a sfîrșitului de an, prin care este decernat trofeul de “Cel mai bun fotbalist român al anului”. În trecut, trofeul a fost câștigat de fotbaliști de legendă, precum Gicu Dobrin, Florea Dumitrache, Liță Dumitru, Gheorghe Hagi, Gheorghe Popescu, ș.a.. Anul acesta trofeul a fost câștigat de Gabriel Torje, fotbalist care are un singur merit, și anume acela că-i un tânăr  de perspectivă.

Performanțele și satisfacțiile pe care fotbalul românesc le-a produs anul acesta au tins spre zero. Atunci, la ce bun să mai întocmești clasamente pentru un sport care a încetat de mult să mai producă bucurie? La ce bună această zbatere pentru a realiza clasamentul & analiza fotbalului românesc în 2011? Îmi vin în minte atâtea argumente contra acestei activități, încât aș zice că orice om care se mai ocupă de așa ceva suferă de o formă de masochism. Tot ceea ce s-a întâmplat în fotbalul românesc în 2011 poartă pecetea unei tristeți nesfârșite. Întâmplările triste din fotbalul românesc  sunt tot atâtea argumente contra acestei anchete a Gazetei Sporturilor.

1. Desființarea Unirii Urziceni de către un patron rapace și îngust, fără nicio reacție din partea oficialilor din fotbalul românesc. Felul în care un om limitat, îmbogățit peste noapte, a putut deturna sume venite de la UEFA, fără ca vreo instituție a statului român, sportivă sau civilă să –l deranjeze în vreun fel, descrie perfect mecanismele și rețeaua mafiotă din fotbalul românesc.
2.  Turneul sud- american al echipei naționale a fost o rușine, căci cum altfel ar putea fi numită întreaga acțiune dirijată de federalii români. FRF a trimis în Brazilia o echipă fără antrenor, fără jucătorii de bază, fără conducătorii echipei, etc. Ce să te faci cu niște fotbaliști care refuză să alerge, să joace, să întâlnească cel mai frumos adversar posibil (echipa naţională a Braziliei), cum poți să mai alegi din rândul lor pe cel mai bun? Dezertarea celor mai importanţi jucători români înaintea meciului amical cu Brazilia şi motivele pentru care au ales să o facă - unul pentru că vrea să plece în vacanţă, al doilea pentru că este obosit, iar al treilea pentru că a petrecut prea mult şi a ratat avionul- reprezintă una dintre cele mai triste întâmplări din istoria naţionalei noastre, şi aşa plină mai mult de ratări şi mediocritate.
3. Dezafilierea Universității Craiova și retrogradarea Politehnicii Timișoara au fost dovezi certe ale comportamentului  mafiotic al șefilor fotbalului românesc.
4. Despărțirea de națională a lui Cristian Chivu – nu atât retragerea, cât modul în care a fost făcut acest gest, prin transmiterea unui mesaj electronic către FRF.
5. Felul în care Gabriel Torje a ales să celebreze sosirea la echipa Calcio Udinese: prin cumpărarea unui bolid de 200.000 de €.

Fotbalistul român nu înţelege, n-are cum să înţeleagă vorbele lui Bill Shankly, cele mai frumoase dintre câte s-au spus despre fotbal: "Some people believe football is a matter of life and death, I am very disappointed with that attitude. I can assure you it is much, much more important than that." Asta-i  filozofia pe care nu o poate înțelege și întruchipa fotbalistul român din zillelor noastre, mereu defazat, mereu intârziat, întodeauna străin de noțiunile de bază .

Okarazu Rushio 7

Cartea rămâne necitită,

Dar nici că-mi pasă –

Ceru-i plin de flori!

  

Creionul desenează

conturul acestei zile.

Foaia rămâne albă.

  

Primii fulgi de zăpadă.

Cât se vor bucura

copiii!

 Zi nesfârșită.

Iarna acesta nu-i

decât o iluzie.

23 Septembrie

Pe 23 Septembrie,

când inima șovăie

între văpaia amețitoare a amiezii

și răcoarea nopților,

eu stau și fumez,

 beau vin

 și mă gândesc

la începuturi,

la ziua în care

fără să vreau,

fără să știu,

am ajuns sub bolta înstelată.

Pe 23 Septembrie,

când îndoiala și spaima

sunt mai adânci decât

decât Groapa Marianelor,

șoptesc

singura întrebare care mi-a rămas:

încotro?

Și mă prind de această

interogație

precum  frunza de vânt.

23 Septembrie 2011

Cealaltă viață a lui Friedrich Hölderlin

Enigma jumătății întunecate a vieții lui Friedrich Hölderlin nu a fost niciodată lămurită pe deplin. Speculațiile psihiatrilor, psihanaliștilor și neurologilor din secolul trecut nu au adus un plus de lumină în acest caz absolut tulburător din istoria literaturii germane și universale. Schizofrenie, demență precoce și tulburare verbală acută sunt diagnosticele frecvente puse de diverși specialiști care s-au ocupat de dosarul marelui poet romantic german. Unii istorici literari au sugerat că nebunia poetului nu a fost reală, ci artificială, teatrală, generată de teama poetului de a fi arestat din cauza criticilor pe care le adusese prințului elector care conducea statul german în care își ducea existența. Este o interpretare  complet aberantă, dacă te gândești că poetul ar fi putut juca rolul nebunului timp de 40 de ani: cum să-ți irosești viața matură și să-ți risipești toate calitățile jucând scena nebuniei absolute atâta amar de timp? 

Biografia oficială și schematică a lui Friedrich Hölderlin sună așa: poetul s-a născut în 1770, în același an cu Hegel și Beethoven, în localitatea Lauffen am Neckar, parte a ducatului Wurtemberg. Rămâne orfan de tată la doi ani. Studiază teologia la Tubingen, avându-i drept colegi și prieteni pe Friedrich Hegel și Friedrich Wilhelm Joseph Schelling (cu 5 ani mai tânăr decât el), urmând ca la finalul studiilor să devină preot. Revoluția franceză, care-l surprinde la colegiu, are un mare ecou în mintea sa. După terminarea studiilor, spre surprinderea familiei, renunță la cariera teologică, deoarece nu găsea argumente în favoarea religiei creștine, devenind profesor privat. Se îndrăgostește de una dintre elevele sale, Susanne Gontard, soția angajatorului său, motiv pentru care este concediat. Călătorește în Franța și Elveția și își scrie opera de căpătâi, romanul poetic Hyperion. La întoarcerea în țară, în 1802, se declanșează boala sa.  În 1805, familia decide să-l încredințeze unei clinici pentru boli mintale. Un an mai târziu, la sfatul medicilor care nu-i dădeau  prea mulți ani de trăit, familia îl încredințează în grija unui tâmplar. Va locui cu familia acestuia până la moartea sa, în 1843.

Proză din cealaltă viață, volum apărut la Editura Compania în 2002, adună toate textele scrise de poetul german după 1802, an în care s-a declanșat suferința sa. Este vorba de scrisorile către mama și frații săi, câteva poezii, texte scrise de oameni care l-au cunoscut în anii suferinței, schița primei încercări biografice holderliniene, diverse texte scrise de prietenii și admiratorii care l-au vizitat în anii de suferință ș.a.  Scrisorile către mama sa ocupă cea mai mare parte din volum, fiind dovezile cele mai limpezi ale felului în care au fost afectate sensibilitatea și mintea lui Hölderlin: epistolele sunt seci și inexpresive, aproape oficiale, foarte scurte. De o stranie frumusețe, în ciuda schematismului, este ultima epistolă pe care i-a adresat-o mamei sale: “Iertați-mă, preaiubită mamă, dacă nu mă pot face în întregime înțeles de dumneavoastră. Vă repet respectuos ceea ce am avut cinstea să vă pot spune. Îl rog pe bunul Dumnezeu, spun eu ca învățat, să vă fie și dumneavoastră sprijin în toate, ca și mie. Purtați-mi de grijă. Timpul se scurge negreșit și e atoatemilostiv. Până atunci, Al voastru fiu preasupus, Friedrich Holderlin” (1827). Semnează unele texte cu numele Scardanelli/Skardanelli (anagramare a cuvântului Alexandria, orașul bibliotecii perfecte, după care a tânjit întotdeauna – este interpretarea lui Alain Préaux). Unul dintre admiratorii săi, poetul și biograful său Wilhelm Waiblinger notează, undeva, aceste tulburătoare cuvinte pe care Holderlin le-a rostit într-un scurt moment de luciditate:  Abia acum înțeleg omul, când trăiesc departe de el și în singurătate! (pag. 85).

Un poem scris în 1808:

Ce este viața omului?

Ce este viața omului? O imagine a divinității.

Cum sub cer preumblându-se muritorii cu toții

Eu îl văd pe acesta. Parcă citind însă, ca

Într-o scriptură îmită nemărginirea și bogăția.

Oameni. Este cerul candid

Oare bogat? Asemenea florilor sunt

Norii argintii.

De acolo însă plouă

Roua și mai umedul. Dacă însă

Albastrul, candidul este șters,

Opacitatea care seamană cu marmura

pare, ca minereul.

Semn de bogăție. (pag. 28-29)

***

   Selecția textelor și  adnotarea lor aparțin  universitarului belgian  Alain Préaux, iar  versiunea  românească a fost făcută de Irina Airinei, îngrijită de Hans Herbert Gruenwald şi Adina Kenereș și prefaţată de Andrei Corbea.

Cântecul destinului

În lumină înaltă umblaţi
Pe un dulce tărâm, fericite voi, Genii!
Strălucite, zeieşti adieri
Uşor vă ating,
Ca degetele femeii la harpă
Sfintele strune.

Fără ursită, precum adormitul
Copil, respiră Cereştii;
Cast ocrotit
Într-un mugur de rând
Înfloreşte de-a pururea
Spiritul lor,
Iar ochii, preafericiţii,
Privesc în tăcută
Pe veci claritate.

Ci nouă nu ni-e lăsată
În niciun loc alinarea,
Se petrec şi se surpă
Chinuiţi muritorii,
Orbeşte zvârliţi
Dintr-un ceas în altul,
Ca apa din piatră
În piatră căzând,
Mereu în abisu-ndoielii.

(traducere Ștefan Augustin Doinaș)

***

Pentru a scrie o poezie nu ai nevoie

de prea multe:

o hârtie, un creion, o gumă de șters pot fi de ajuns.

Pentru a scrie o poezie nu ai nevoie

de prea multe:

 o inimă simțitoare și o minte îndrăzneață pot fi suficiente.

Pentru a scrie o poezie nu ai nevoie de multe:

de căldura Sudului, de răceala Nordului, de echilibrul Centrului.

Pentru a scrie o poezie nu-ți sunt necesare prea multe:

nu trebuie să fii cel mai bogat om din Univers,

și nici celebru, și nici  frumos, și nici prea iubit.

Pentru a scrie o poezie nu ai nevoie de prea multe:

la rigoare,  te poți lipsi chiar și de cuvinte.

Cele mai frumoase poezii nu sunt  niciodată scrise.

Din cartea de înțelepciune a lui Geo Bogza

Apariția volumului Trapez, în 1994, la scurtă vreme după moartea lui Geo Bogza, a reprezentat cântecul de lebădă al ultimului reprezentant important al  literaturii române interbelice. Față de începuturile avangardiste, radicale ale autorului, Trapez  se gaseste la 180 de grade: violența de expresie, sexualitatea și imaginile socante  au dispărut ca prin farmec, de parcă nici n-ar fi existat. Este drept că autorul Cărții Oltului începuse să cocheteze, încă din anii 60, cu o literatură a înțelepciunii, a reflecției asupra rosturilor esențiale ale vieții. O literatură a hiperbolelor și a numelor proprii, ușor prețioasă și anacronică .  În termenii autorului, venise,  vremea “literaturii de ariergardă”. Trapez  este  expresia fericită a acestui tip de literatură.

Toate obsesiile (culturale, morale  și existentiale) ale lui Geo Bogza se găsesc în acest superb volum: Eminescu, Urmuz, rostul prieteniei, lumea românească autentică, curajul, iluzia idealului, poezia, gânditorul de la Hamangia și Brîncuși, ș.a..

O biografie fabuloasă –familia, începuturile avangardiste, procesele interbelice, apropierea de subterana comunistă, războiul civil spaniol, construirea societății socialiste si marile reportaje, despărțirea de iluzia politică, etc. – care așteaptă o monografie pe măsură.

***

Totul mă împingea să fiu un poet blestemat. Dacă n-am fost, este pentru că vremea în care am trăit s-a grăbit să fie -  ea – blestemată. (pag. 37)

După ce, multă vreme m-am socotit un cetățean al Universului, într-o zi mi-am dat seama că o epidemie de ciumă pe Saturn m-ar neliniști mai puțin decât una de gripă de pe Pământ. (pag. 53)

O literatură făcută de scriitori care au citit puține cărți ar fi o literatură jalnică. Dar și cea făcută de unii care n-au citit decât cărți. (pag. 76)

Să fiu o trestie gânditoare? Mai degrabă, pe gânduri. (pag. 79)

Datoria unui scriitor este să scrie, dar, din timp în timp, să nu scrie. (pag. 92)

Cel mai susținut și intens asediu la care am fost supus a fost din partea nimicului. (pag.97)

Oare n-ar fi timpul să se vorbească și despre literatura de ariergardă? Nu fac eu însumi, de atâta vreme, o asemenea literatură? (pag. 98)

La mintea cocoșului…Ce-o mai fi și asta? Cine și-a îngăduit să creadă că mintea lui e atât de debilă, tocmai a lui, care știe, chiar și în somn, poziția astrelor pe cer?! (pag. 101)

De ce m-am apucat să scriu? Printre atâtea răspunsuri posibile trebuie avut în vedere și acela că pentru a scrie nu-i nevoie decât de o coală de hârtie și un capăt de creion? (pag. 103)

Inteligemnții pot fi inflexibili. Proștii, întotdeauna rigizi. (pag. 106)

Atâtea orori generate de  un nobil ideal, ca și cum cea mai imaculată fecioară ar fi dat naștere unor crocodili. (pag. 107)

Nu a scrie cărți proaste este cel mai mare rău ce se poate face un ei literaturi. Ci a scrie bine despre ele. (pag. 109)

Prostul își poate drapa prostia sub falduri de solemnitate. (pag. 116)

Mai mult decât noblețea, obligă talentul. (pag. 135)

O societate în care toți membrii întrețin relații între ei este altceva decât una în care totul se se bazează pe relații.(pag.138)

Din când în când dădeai peste o pagină antologică. Ea ținea în spate toată șandramaua. (pag. 145)

Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu…Nu-mi închipui că ar fi putut avea alte pseudonime, și nici că sunt pseudonime. (pag. 156)

Poți spune că ești genial, dar modest lasă-i pe alții să spună. (pag.163)

Prostia cea mai adâncă nu exclude viclenia. Așa se explică multe inexplicabile cariere. (pag. 165)

Birocrația poate orice. Ea poate face dintr-o vrabie un cocoș roșu. (PAG. 175)

Porțile Orientului:S-a aranjat. Se aranjează. Se va aranja…După cum se vede, au trecut, prezent și viitor. (pag. 178)

Nu toate prostiile se spun cu ușurință. Unele cer un mare efort intelectual. (

Cum apare un ideal, apar și manipulatorii. (pag. 187)

Celor prea decăzuți nici moartea nu le mai poate reda demnitatea. (pag. 206)

Un offline care s-a întors la expeditor după 3 ani

Am ajuns la Targ într-un tarziu,

cred ca era sâmbătă.

N-am cumparat Istoria lui Manolescu si nici Srisorile către fiu ale lui Liiceanu.

Am ales « mărunţişuri » : un fals jurnal al lui Sebastian

Si cartea colonelului T.E.Lawrence, tradusă de Eliade în anii ‘30

Si un volum de Pamuk.

Am citit 2 cărti de atunci:

Evadarea imposibilă și Evadarea tăcută de Lena Constante.

Minunate.

Și încă un fel de carte:

Avangarda românească în arhivele Siguranței - Stelian Tănase.

Jalnică, jalnică, jalnică.

Am văzut "Citește si da mai departe",

 un film cu actori mari jucand roluri de idioti.

Visez sa nu avem alegeri duminica.

Nu doresc să mă trezesc şi să aud lumea vorbind despre politică.

......................................................................................................

Nu, nu mai vreau sa aud de spitale şi

Nici să citesc false tratate despre SM şi Dandy-Walker.

Silă de mine!

Sunt la a treia cească de cafea

Inima îmi stă în gât

Sunt ametit şi-mi vine să nu mai deschid ochii

Nici măcar pentru a privi Luna.

***

N-am auzit niciodată cum  crește iarba

N-am văzut cele mai strălucite minţi ale generaţiei mele

N-am avut niciodată pretenţia că-s mai mult decât un fir de praf

N-am dat pe mine mai mult decât se dă pe o ceapă degerată

N-am oferit nimănui mai mult decât poate duce

N-am inventat nimic, n-am scris versuri nemuritoare

N-am avut părinţi, nici fraţi ori surori

N-am avut opinii politice, mondene sau despre viaţă şi moarte

N-am fost pătruns de spleen sau de bucurii nemărginite

N-am ajuns niciodată la adevărurile ultime

şi nici n-am descifrat ecuaţii complicate

N-am avut pretenţii şi nici ambiţii neobișnuite

Și nici măcar n-am simţit cum se trec cele mai tari funduri ale cartierului.

Banalul fapt al respiraţiei, simpla graţie a mişcării mâinilor şi

miraculosul ritm al inimii mele, ce-mi aminteşte de inima pământului,

sunt singurele mele averi.

  

Câteva reflecții lampedusiene

„Acum, rolul autentic, dar rar, al omului de treabă auster era înlocuit de cel, mult mai frecvent și nu mai puțin natural, al snobului. Pentru că Tumeo făcea parte din specia zoologică a „snobilor pasivi” , astăzi pe nedrept disprețuită. Bineînțeles, cuvântul snob era necunoscut în Sicilia anului 1860; dar așa cum tuberculoșii existau înainte de Koch, tot astfel și în acea epocă îndepărtată existau oameni pentru care a asculta, a imita și mai ales a nu supăra pe cei care erau de mai înaltă condiție socială era legea supremă a vieții; snobul este, de fapt contrariul invidiosului. Pe atunci el se înfățișa sub nume diverse; era numit devotat, supus, credincios; și ducea o viață plăcută pentru că zâmbetul cel mai fugar al unui nobil era destul ca să-i umple de soare o întreagă zi; și fiindcă se prezenta însoțit de aceste apelative drăgălașe, zâmbetele care îi mângâiau sufletul erau mai frecvente decât acum.” (pag. 119)

„Din aceste întâlniri, el își formase convingerea că aristocrația nu era alcătuită decât din oameni–oi, existând numai și numai ca să-și lase lâna tunsă de foarfecele lui și numele lor, iluminat de o tainică măreție, ca să-l cedeze într-o bună zi fiicei sale.[…]Când în mod inevitabil îl cunoscu pe mai bine pe don Fabrizio, descoperi, ce-i drept, la acesta moliciunea și neputința de apărare caracteristice imaginarului său nobil-oaie, însoțite de un farmec deosebit ca ton, dar egal în intensitate cu al tânărului Falconeri; și pe lângă acestea, o anumită energie care tindea către abstracție, o dispoziție către căutarea unor forme de viață cu mijloace în el însuși găsite și nu smulse de la alții. Această putere de abstracție îl ului peste măsură, deși nu văzu decât aspectul ei brut, și nu fu în stare a-l cuprinde în cuvinte, cum am încercat noi să facem aici; își dădu seama că o parte din acest farmec izvorăște din bunele maniere și înțelese cât de plăcut e să ai de-a face cu un om binecrescut, acesta nefiind, în fond, decât un ins care elimină toate manifestările dezagreabile ale condiției umane și care exercită asupra celorlalți un soi de altruism profitabil (formulă în care eficacitatea adjectivului iartă inutilitatea substantivului).” ( pag. 143-144)

„-Somn, dragă Chevalley, somn, iată ce doresc sicilienii, și vor urî întotdeauna pe cel care s-ar gândi să-i trezească, chiar dacă ar fi ca să le aducă darurile cele mai frumoase; și, între noi fie zis, tare mă îndoiesc că în bagajele noului regim s-ar găsi multe cadouri pentru noi. Toate manifestările siciliene sunt manifestări onirice, chiar și cele mai violente: senzualitatea noastră e dorință de uitare, gloanțele și loviturile de cuțit, dorință de moarte; dorință de imobilitate voluptoasă, adică tot de moarte, lenevia noastră, înghețatele noastre de scorsonera sau de scorțișoară; înfățișarea noastră meditativă – neantul aplecat peste enigmele Nirvanei. De aici, puterea abuzivă pe care o câștigă la noi anumiți oameni, cei care izbutesc să rămână pe jumătate treji; de aici vestita întârziere de un secol a manifestărilor artistice și intelectuale siciliene; noutățile nu ne atrag decât atunci când sunt moarte, când nu mai pot crea curente viabile; de aici, fenomenul de necrezut al generării, în zilele noastre, de mituri care ar fi venerabile dacă ar fi cu adevărat vechi, dar care nu sunt decât niște sinistre tentative de a ne cufunda într-un trecut ce ne ispitește doar pentru că este mort.

[…]De altminteri, văd că m-am explicat greșit: am spus sicilienii, va trebui să adaug Sicilia, mediul, clima peisajul sicilian. Aceste forțe au modelat, și poate mai mult decât dominațiile străine și grosolanele silnicii, sufletul nostru – acest peisaj care nu cunoaște calea de mijloc între dulcea moliciune și seceta infernală; care nu este niciodată meschin, comun, liniștitor, cum ar trebui să fie o așezare de ființe raționale; acest pământ, care la câteva mile depărtare dezvăluie iadul de la Randazzo și splendoare golfului Taormina; această climă, care ne osândește 6 luni la călduri de patruzeci de grade; socotește, Chevalley, socotește: mai, iunie, iulie, august, septembrie, octombrie; de șase ori treizeci de zile de soare care bate drept în creștetele noastre; vara asta a noastră, lungă și mohorâtă, ca iarna rusească, împotriva căreia cu greu poți lupta; dumneata încă nu știi, dar la noi se poate spune că plouă cu foc, ca peste cetățile blestemate ale Bibliei; în oricare din lunile acestea, un sicilian care ar munci cu adevărat ar risipi de trei ori puterea unui om; și apoi apa, care nu există și care trebuie adusă de la o depărtare atât de mare, că fiecare strop e stropit cu un strop de sudoare; și, pe urmă, ploile, întotdeauna vijelioase, care dezlănțuie torentele secate, care îneacă vitele și oamenii chiar pe locurile unde, cu două săptămâni înainte, și unele și ceilalți crăpau de sete. Această violență a peisajului, această cruzime a climei, această continuă tensiune vizibilă pretutindeni, aceste monumente ale trecutului, pe urmă, mărețe, dar neînțelese, pentru că nu au fost clădite de noi, și care se înalță în jurul nostru asemeni unor grandioase fantasme tăcute; toate aceste ocârmuiri, debarcând înarmate de cine știe unde, numaidecât slujite, repede urâte și veșnic neînțelese, care nu s-au rostit  decât prin opere de artă, pentru noi enigmatice, și prin foarte concreți storcători de biruri cheltuite apoi aiurea, toate acestea au format caracterul nostru , care rămâne, astfel, condiționat de fatalități exterioare, ca și de o înspăimântătoare psihologie insulară.” (pag. 187-190)

“[…] sicilienii nu vor să-și îmbunătățească soarta pentru simplul motiv că se cred perfecți; vanitatea lor este mai puternică decât mizeria în care se scaldă; orice intervenție a străinilor, fie prin origine, fie chiar, dacă sunt sicilieni, printr-o anume independență a spiritului, zdruncină visul deplinei lor desăvârșiri, riscă să tulbure dulcea lor așteptare a neantului; călcați în picioare de zece popoare diferite, ei cred că au un trecut imperial, care le dă dreptul la funeralii somptuoase…” (pag. 194)

“Toate acestea n-ar trebui să dureze; totuși, o să dureze veșnic; e vorba de veșnicia omenească, bineînțeles, un secol, două secole…și pe urmă va fi altfel, dar mai rău. Noi am fost gheparzii, leii. Cei care ne vor lua locul vor fi șacalii, hienele; și toți laolaltă, gheparzi, șacali și oi vom continua să ne credem buricul pământului.” (pag. 196)

“Mânia și zeflemeaua sunt boierești; elegia, bocetul, nu. Vreau chiar să-ți dau o rețetă; dacă întâlnești un domn jeluindu-se și bocind, cercetează-i arborele genealogic. Vei găsi repede o ramură uscată.” (pag. 208-209)

Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, Editura Minerva, colecția BPT, București, 1965, traducere din limba italiană de Tașcu Gheorghiu

De vorbă cu El Desdichado

Cândva - 

s-au scurs atâția ani de atunci

 încât nici nu le mai știu numărul-

mă plimbam prin oraşul înmuiat de ploi reci

și învăluit de lumina pâcloasă a lui octombrie.

Ţinta mea nu-mi spunea mai nimic:

o şcoală în care trebuia să mi se ofere,

din belşug,

înţelepciunea de a mă strecura prin lume.

O voce, când gravă, când ușoară,

îmi picura în urechi cea mai

serioasă și pătrunzătoare

lecţie despre singura şi autentica înţelepciune,

aceea de a mă strecura prin lume.

În juru-mi nu erau panglici, nici ochi,

nici minţi, nici suflete, nici mâini,

ci doar urechi, nenumărate urechi, imense urechi,

precum pâlnia unui patefon interbelic.

 „Hai să bem o cafea!”,

mi-a șoptit

o umbră subţire

ca fumul ce ieșea din pipa lui Rimbaud.

Am sorbit o ceașcă de cafea  şi apoi alta,

și de atunci multe altele, mii și mii.

Și am amestecat în cafea
 tot zahărul  și toată sarea pământului:

oameni şi băutură,

cărţi, război şi moarte,

iubire şi nebunie, fotbal şi singurătate,

nord şi sud...

Revista Urmuz

Revista « Urmuz” a apărut în 1928 şi a avut doar 5 numere.  Înainte de a-și publica revista, Bogza a corespondat intens cu scriitorii pe care dorea să-i atragă în redacţia revistei. Câțiva dintre aceștia erau reprezentanții cei mai de seamă ai avangardei autohtone: Ilarie Voronca, Ștefan Roll, Sașa Pană, ș.a..

 Primul număr al revistei Urmuz a apărut în decembrie - ianuarie 1928 şi avea o calitate intelectuală surprinzătoare pentru tinereţea celui care a editat-o – Bogza nu împlinise 20 de ani!. Deloc întâmplătoare este prezenţa în paginile revistei din Buştenari a unor nume extrem de importante pentru mişcarea de avangardă europeană -  Paul Eluard, Filippo Marinetti, Tristan Tzara, Benjamin Fondane şi Victor Brauner (ultimii trei stabiliţi de ani buni în Occident şi asimilaţi pe deplin culturii franceze)- şi asta deoarece avangardiştii români aveau o mare vocaţie internaţionalistă, considerându-se membri cu drepturi depline ai curentului artistic care încerca să dinamiteze arta acelor timpuri. Era un mod de a privi de la aceeaşi înălţime tovarăşii de ideologie literară din Occident, fără urmă de complex (de inferioritate) şi fără rest.

Numărul 2 are în sumar poeme de Tristan Tzara (Danse), Complect de Roll, Zăpadă de Bogza şi desene de Victor Brauner. De asemenea, este discutată şi susţinută intenţia lui Ion Vinea, Ilarie Voronca, Miliţa Pătraşcu şi Benjamin Fondane de a scoate revista Contemporanul plus Integral. Numărul 3 publică un Descântec arghezian, un scenariu scris de Bogza şi mai multe versuri ce poartă semnătura lui Al – Miu,un prieten câmpinean al poetului. Tot în acest număr, Bogza publică eseul dedicat volumului Ulyse de Ilarie Voronca. Ultimele 2 numere sunt scrise integral de Bogza şi Al.-Miu. Revista îşi sfârşeşte apariţia în vara anului 1928, deşi Bogza ar fi dorit să o mai publice cel puţin 3 ani; greutăţile financiare ale tipăririi au contribuit la încetarea proiectului editorial – tipărirea revistei a fost finanțată din bugetul fabricii de sifoane pe care o dețineau frații Bogza la Buștenari.

Câteva fragmente:

 « Dar scoarţa terestră obligă la zile cu preocupări mercantile până la abrutizare. Atunci Urmuz pare un vis absurd şi adesea ruşinea că ai fraternizat cândva cu un nebun menit să fie înghiţit chiar de întunericul clipei următoare dispariţiei lui.

 Şi totuşi, nu e aşa.
Urmuz trăieşte încă.
Prezenţa lui printre noi, sfârc care biciue conştiintele. În bezna sufletului urmărim aplecaţi adânc urmele lui, pe care paşii lui i-a lăsat zgâriind violent pământul trivializat prin clișeism.
Urechile feciorești mai sângerează încă de dezvirginarea făcută de fraza impetuoasă și virilă.
De acum cuvântul devine spermatozoid fecund. Urmuz a contribuit și el la operația voronofiană făcută limbei anchilozate și peltice…  » (articolul Urmuz, revista Urmuz, nr. 1)

Zăpada – saladă de metafore

 În sufletul meu ningea zăpada surâsurilor tele

toți porumbeii albi și-au sacrificat fulgii în largul ceriului
fiindcă zăpada este copilul clandestin al gerului
iubind atmosfera punctată cu stele.

 Fulgii de zăpadă au dansat frumos asemenea unui balet

porniți din rai, ei vin pământului vertiginos
intermitent, din poartă sfântul Petru îi anunță mânios
spre a nu-și sparge capul, să cadă mai încet.

Iar cerul transformat subit într-un ceaun umplut cu astre

Fierbea vrăjitoresc văzduhul, care fugise cu o barcă
În eclipsări de becuri, el prorocește că:
Ne vom întâlni lunecând pe zăpada dorințelor noastre.

 ( Urmuz, nr. 2, 1928)

Poem murdar

În noptea aceasta plină de ploșniți și dragoste taxată după tarif

regret apariția mea în acest secol  nenorocit
când luna se prostituiază nocturn poeților imbecili și impotenți
iar îngerii au dezertat din cer în favoarea bordelurilor cu confort modern
când toți sugem dintr-o tâță murdară și plină de puroi

Iată acest automobil cu mațele înșirate pe șosea

cum pare o prostituată din regnul industrial
dacă ar prinde viață și s-ar transforma în iapă sau cățea
și ar invita masculii, ridicând coada ca pe un semnal.

 Latrinile din noi put azi mai mult ca niciodată

sufletul, ce hoit puturos de viermi năpădit
îți amintesc câinele care a iubit cățeaua moartă
și escrementele curse pe crucea unde fusese răstignit
și poezia invadată de jazz și picioare femeiești
cum pare o hârtie higienică a posteriorului sufletesc
dacă te vei sinucide în acest bordel, spânzurat romantic de ferești
Mâini, ce suflet va fi canal latarlor cari după uși în căldări pictate cresc.

(Urmuz, nr. 3)

 Penetral

Cerul destrămat în parcele căzut peste timpuri

brăzdat de poteci și cuiburi de suflet

deschis totdeauna la cei care au aripi

coboară și azi spiralul inedit.

iată prăbușiri, dorinți, renunțări, ancestrale
cum se grămădesc sub piept cadavre
vrem să ne incendiem împreună cu ele
posibilitând germinarea versului stâncă

cine va înțelege valoarea metalului pur
fără falsificări fără amestecaproape absurd
constituind fondul penetrant al genului acesta
în care sufletul mi se plantează ca arbori în grădini.

(Urmuz, nr. 5 iulie 1928)

 ***

Revista Urmuz, ediție integrală, a apărut la Editura - Tipografia Premier, sub auspiciile Bibliotecii Nicolae Iorga din Ploiești, în 2007. Îngrijitorul acestei ediții este profesorul Nicolae Boaru, directorul instituției mai sus menționate.

***

Cândva  va trebui să decid
între ieri și mâine

încotro s-o apuc, încotro să n-o apuc

 să stabilesc ce-i rău,  ce-i bine

unde-i  Nordul, care este Sudul

între ieri și mâine

se află deșertul pe care trebuie să-l parcurg,

 clipă de clipă,

fără apă, fără busolă, fără iluzii

fără mine

mă simt

de parc-aș fi o piatră pe care
 nici vântul, nici ploaia și nici cerul
nu vor s-o atingă,
 nu vor să o știe

mai subțire decât visul,

mai provizorie decât orice castel de nisip,
mai străină decât orice dialect amazonian,
mai rece decât gheața Everestului
este viața mea pentru mine

dar într-o zi voi decide

să-mi iau umbra și,

 fără apă, fără busolă și fără iluzii

să mă afund  în deșertul 
ce-mi cheamă

singurătatea

De ce fierbe copilul în mămăligă

Există cărţi scrise anume pentru sufletul meu. Sunt condus, împins, purtat spre ele. Uneori, titlurile acestor cărți sunt provocatoare, fapt ce mă determină să le ocolesc multă vreme şi asta chiar dacă multe dintre cronicile dedicate lor sunt elogioase. Aşa s-a întâmplat şi cu romanul Aglaja(ei) Veteranji, De ce fierbe copilul în mămăligă – asta dacă acceptăm că este un roman! Căci această scriere, numită de unii roman, dar care nu respectă convenţiile romanului, este mai mult un lung poem în proză, de o rară expresivitate, sau jurnalul poetic al unei fetițe de câțiva anișori cu o sensibilitate rănită. Mă întrebam, citind cartea, unde ar putea fi încadrată această scriere și dacă poate fi prinsă, oare, în insectarul literaturii contemporane. Stilul poetic naiv - copilăresc, imaginația halucinantă de care doar un copil este capabil, sinceritatea, formulările memorabile, frazele voit stângace, ș.a. alcătuiesc o formulă literară de graniță în care se întâlnesc suprarealismul, expresionismul,  și „mizerabilismul” literaturii contemporane.

Citisem câteva cronici favorabile şi fragmente din carte pe www.liternet.ro , însă nu îndrăzneam să o citesc de la un capăt la celălalt. Nu aveam încredere într-un volum cu un titlu atât de dadaist. Parcă nu-mi venea să cred că acesta ar putea să mă răscolească atât de tare, să-mi producă un vertij anamnezic atât de intens, să mă arunce la limita subţire, cât firul de mătase, dintre prezentul aparent (anost) şi alienanta copilărie pe care am trăit-o. În zilele care au urmat lecturii am plutit, am trăit ca-ntr-un vis, deoarece cartea asta a atins corzile cele mai sensibile ale interiorităţii mele: copilăria, băieţii de la cămin, inexistenţa locului numit casă, absenţa tatălui, cruzimea mamei, singurătatea clipelor de început, adolescenţa schizofrenică, nanismul sufletesc, călătoriile lungi și solitare cu trenul, rătăcirea continuă între orașe, etc

Volumul este povestea unei fetițe de circari români, care părăsește țara împreună cu ai ei din rațiuni economice și politice pe la sfârșitul anilor 60,  își trăiește viața într-o rulotă de circ cu care colindă lumea – Franța, țări africane, Elveția, Germania, etc, cunoaște experiența orfelinatului, a sărăciei, etc. Existența copilei este marcată de promiscuitatea mediului familial (o mamă posesivă și un tată agresiv și imoral), de teama de moartea mamei (care execută un număr periculos de acrobație - stă agățată de păr la înălțime pentru câteva minute), de singurătate (deși locuiește cu mama, nu poate avea un dialog cu aceasta), de lipsa comunicării cu ființe vii.

„DACĂ AM FI ACASĂ, TOTUL AR MIROSI CA ÎN STRĂINĂTATE?

Îmi cunosc țara după miros. Miroase ca mâncarea mamei.

Tata spune că ne amintim mereu mirosul țării noastre, dar nu-l recunoaștem decât atunci când suntem foarte departe.”(pag. 10)

 „Visez că mama moare! Îmi lasă o cutie cu bătăile inimii ei.”(pag.93)

 “Tot ea spune că suntem făcuți după asemănare lui Dumnezeu.

DACĂ  SUNTEM  FĂCUȚI  DUPĂ ASEMĂNAREA  LUI DUMNEZEU, ATUNCI AVEM VOIE SĂ FIM LA FEL DE CELEBRI CA EL.”(pag. 106)

 “Dacă aș fi știut ce face democrația din noi nu aș fi plecat niciodată de acasă! spune mama.

Mergem în paradis, spunea taică-tău.

Ce paradis!

Aici câinii sunt mai importanți decât oamenii! Dacă le scriu rudelor că polița din dulap e plină de hrană pentru câini or să creadă că am înnebunit! Aici toți au apă caldă la baie și un frigider în inimă.”(pag. 129)

„Înainte să-l fi văzut pe tata pentru ultima oară, făcea un film în care îl juca pe Dumnezeu. Mama o juca pe bunica lui Dumnezeu și eu pe îngerul lui păzitor.

Eu port rochia mea albă de dantelă, șosete albe trei sferturi și pantofi de lac megri. Degetele de la unghii îmi sunt roz, obrajii roșii.

ÎNGERII AU ÎNTOTDEAUNA OBRAJI ROȘII, SPUNE TATA, PENTRU CĂ STAU MULT LA AER CURAT.

În chip de Dumnezeu, tata poartă fracul lui vechi și negru.

Mama s-a înfășurat cu un șal ca țărăncile bătrâne din România și și-a îmbrăcat capotul ei înflorat din stofă de draperie.” (pag. 184)

Câte zile

Câte zile trec, prietene,

până obținem ceea ce un copil

primește după un singur suspin,

ceea ce o femeie rezolvă

cu un singur surâs,

ceea ce poeții primesc

cu un singur vers

ceea ce fericiții dobândesc

după o singură rugă

Okarazu Rushio 6

Pe harta sufletului meu

Sunt doar puncte albe.

Seninătate.

Peste marele oraș

Se lasă noaptea.

Sufletul meu știe asta.

În chip straniu,

Împărtășesc soarta

Muștei prinse în plasă.

Îmi cos umbra

Cu un ac bont.

Liniștea zădărniciei.

Omul către salcâm:

Vorbeşte-mi despre viaţă!
Şi a-nflorit...

O prietenie fără egal

 

Tot ce am citit a vibrat cu  în mine, a vibrat într- adevăr fiindcă am simţit în mine curentul acela particular emoţiilor adevărate.

Prieteniile adevărate sunt rare, iar prieteniile adevărate între scriitori sunt şi mai rare. Prietenia dintre Geo Bogza şi Max Blecher reprezintă una dintre excepţiile fericite de la această tristă regulă românească. Uimitorul schimb epistolar dintre cei doi, "Max Blecher, mai puțin cunoscut",  editat de doamna Mădălina Lascu şi apărut cu mulţi ani în urmă la Editura Hasefer, descrie prietenia dintre două spirite superbe ale avangardei româneşti. Cei doi aparţin, biologic, aceleaşi generaţii, despărţiţi fiind de un singur an: Bogza s-a născut în 1908, la Ploieşti, iar Blecher în 1909, la Roman. Ce putea lega atât de strâns două personalităţi atât de diferite prin formaţie, origini şi destin, dacă nu cumva vocaţia prieteniei şi dragostea imensă pentru literatură ? Parafrazând o vorbă celebră, aș spune că în prietenie nu se știe cine dă și cine primește. Și chiar nu contează.

 Începută în 1934, într-o perioadă delicată pentru avangarda românească, care îşi pierduse reperele  după dispariţia revistelor Contimporanul şi UNU, relaţia dintre Geo Bogza şi Max Blecher este una dintre cele mai frumoase prietenii din literatura noastră.  Evoluează, cu o spontaneitate încântătoare, de la « Iubite domnule Bogza », apelativul din prima scrisoare (5 iunie 1934), la (extrem de) afectuosul «Mult iubitul meu Geo Bogza » din ultimele scrisori (15 aprilie 1938). Pentru Blecher, scrisorile primate de la Bogza devin “singura mea bucurie”, iar întâlnirea cu acesta este privită astfel: Îmi dau seama în fiecare zi tot mai mult de câtă importanță a fost pentru mine întâlnirea cu tine. Tu ești expresia lumii tari, de bază, granitică, și mi-ai adus în cunoașterile mele o realitate care îmi lipsea. Vorbesc chiar și pentru boala și pentru viața mea în general, nu numai din punct de vedere intelectual. (scrisoarea din 17 octombrie 1934)

Într-o scrisoare, datată 22 iunie 1935, este concentrată toată întreaga credință a lui Blecher în prietenia pe care i-o poartă lui Bogza, care l-a salvat de la singurătate și marginalizare literară: Știu că nu-ți plac asemenea mulțumiri însă fără tine aș fi continuat să vegetez în cel mai execrabil și mai obscur anonimat, îmbuibat de visuri absurde și de dadaisme învechite. Ție îți datorez înainte de toate organizarea mea și apoi posibilitățile de publicare. Este ceva ce se numește sensul vieții, iartă-mi cuvântul acesta mare, și tu ai dat un sens vieții mele.

Epistolarul surprinde ultimii ani din viața lui Max Blecher, ani ai suferințelor fizice teribile și ai marilor sale creații. Exact în această perioadă scrie, rescrie și publică, cu ajutorul lui Geo Bogza, volumul de versuri Corp transparent (1934) și romanele Întâmplări în irealitatea imediată (1936) și Inimi cicatrizate (1937). Aflăm povestea “Întâmplărilor…’ , care a fost rescrisă de  4 ori, citită, înainte de a fi dată la tipar, de Bogza, suntem în plină atmosferă literară interbelică, cu toate plusurile și minusurile ei, cu greutățile publicării ununi volum, vedem aievea siluetele scriitorilor/prietenilor care l-au vizitat pe Blecher la Roman – Sașa Pană, Mihail Sebastian, ș.a., suntem în plin șantier al elaborării a două dintre cele mai importante cărți ale epocii, aflăm care au fost reacțiile criticilor la apariția celor scrise de Blecher, etc.

Surprinzătoare, aparent, este absența politicului din povestea acestei prietenii. Tot eșafodajul de idei, de locuri comune și de prejudecăti (istorice și literare) referitor la tensiunile ideologice, social-politice și morale ale perioadei interbelice lipsește cu desăvârșire. Nu afli nimic despre evreitatea lui Blecher, antisemitismul congenerilor criterioniști, Nae Ionescu, conflictul dintre generații, comunism și nazism, ortodoxismul agresiv, Mussolini, legionari și Căpitan, etc. Este, în această „tăcere a istoriei”, un semn al inocenței depline pe care o au oamenii care împărtășesc sentimentul prieteniei. Sau poate este maniera delicată a lui Geo Bogza, altfel un om lucid și interesat de “mersul istoriei”, de a-și proteja prietenul de o realitate tot mai urâtă.

Înainte de a fi un document de istorie literară important, epistolarul este un extraordinar material despre viaţă, moarte, suferinţă (tragică), demnitate și pasiune pentru scris. O dare de seamă asupra lucrurilor care contează cu adevărat.

Cioburi 4

Nu pot/nu vreau/refuz să înțeleg cum de un om de calitatea intelectuală a lui Nicolae Paulescu, care, în ciuda eforturilor depuse de cei care vor să-i nege orice merit științific,  rămâne unul dintre oamenii care au avut o contribuție uriașă la descoperirea insulinei, care a pregătit 30 de generații de studenți mediciniști și care a vindecat sute/mii de oameni bolnavi, a putut să scrie ceva atât de abominabil și de stupid: ” Există însă  o altă categorie de oameni , peste care Diavolul are o putere nelimitată. Aceștia sunt Degenerații , al căror Suflet e impiedicat , în perioada cresterei , sa lucreze cum trebuie ,- fie de o boala patimasa a parintilor ( alcoolism , sifilisul ) – fie de o interventie a Satanei. Astfel , omul se naște cu un trup diform ( craniu mic, fruntea joasa , urechi blegi, etc.)- si mai ales cu organe importante , ca creerul , incomplet dezvoltate. Ori, un asemenea individ,-cand nu moare in varsta frageda – devine ori imbecil,ori nebun , ori vitios. Degeneratii sunt incapabili sa priceapa <> si prin urmare , Vițiile lor sunt incurabile . În aceasta stare de spirit se află Jidanii, care sunt toți degenerați. De aceea , Diavolul se servește de ei , ca să  tortureze Omenirea întreagă . ”

Diferența dintre televiziunile normale și televiziunile românești este exact diferența dintre leu și hienă: cruzimea și noblețea primului sunt spontane, țin de ordinea lumii, de structura ADN-ului său. Leul atacă întotdeauna animale vii, se hrănește cu carne crudă, nu curăță, niciodată, mesele celorlalți. Hiena, care are și ea un merit, acela de deratizator al savanei, se hrănește cu putreziciuni, cu resturile rămase de la cei mai puternici.

''We were the leopards, the lions, those who take our place will be jackals and sheep, and the whole lot of us - leopards, lions, jackals and sheep - will continue to think ourselves the salt of the earth." (  Giuseppe Tomasi di Lampedusa)

Puterea este asemenea unei boli grave de care nimeni nu vrea să se vindece.

Mă înfioară această această înșiruire a categoriilor general umane imaginate de artiști și gânditori născuți în România: omul aproximativ (Tristan Tzara), omul convențional (Mircea Săucan) și omul recent (Horia – Roman Patapievici). Este semnul cert al desfășurării unei umanități din ce în ce mai precare.

“Oamenii care nu știu să iubească, nu știu nici să lupte, nici să creadă. Nu sunt liberi. Eu nu suport misticismul gratuit, mă enervează. Metafizica, da. Dar cultura românească este prea dornică de mistică și de superficial. Multe popoare au mistică superficială. Aici este vorba de niște jocuri ale vieții, care se repetă permanent în toate culturile.”(Mircea Săucan în volumul Iuliei Blaga – Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan, Editura Liternet, 2007)

Parafrazând o vorbă celebră a lui Renard, aș spune că Liviu Rebreanu și Marin Preda sunt singurii scriitori români care au avut dreptul de a scrie prost.

Mă întâlnesc în fiecare zi cu neantul: când mă uit în oglindă, dimineața, zăresc o umbră a celui care am fost și a celui care voi fi.

Singurele ființe autentic morale sunt copii, deoarece au cea mai strânsă relație cu sinceritatea.

„Obsesia purității este vitriolul sufletului.’’(Michel Tournier, Vineri și limburile Pacificului)