„Îi auzim glasul şi ne dăm seama că este arţăgos. Îi vedem chipul şi ne dăm seama că este roşu de mânie şi gelozie. Fără să vrea, se arată aşa cum este, fără fard. În mica lui lume, este înmărmurit de propria lui urâţenie.
Straniu: în concepţia evreiască, termenul nelegiut se referă nu la faptă, ci la individ. Este o deosebire între a săvârşi un păcat şi a fi nelegiut. Un păcătos nu este în mod necesar nelegiut. Mai mult: poţi să nu săvârşeşti niciun păcat şi totuşi să fii nelegiut.
Poţi să fii nelegiut studiind Talmudul, ba chiar şi nefăcând nimic. Un nelegiut este rău, impur şi corupt; tot ce vede doreşte pentru sine; dacă nu poate ajunge la ceva, denaturează acel lucru.
El invidiază înţelepciunea înţeleptului, inocenţa inocentului, bogăţia bogătaşului; îl invidiază până şi pe cel sărac pentru mizeria lui. Se hrăneşte din ceea ce fură altuia.
Iată de ce are atâţia duşmani un raşa evreu; ura este elementul lui natural. Întâi va răsturna cerul şi pământul pentru a cuceri prieteni; îndată ce nu-i mai sunt de folos, îi respinge şi sfârşeşte prin a ajunge duşmanul lor...În vorbele lui, învăţătorii se îndeletnicesc cu prostituţia, conducătorii cu furtul, în timp ce evrei simpli sunt nişte monştri. Singur vrăjmaşul scapă nevătămat din ghearele lui. Întrucât s-a despărţit de comunitate, aceasta îl ţine la distanţă.Raşa nu joacă niciun rol important în mediile evreieşti. Nu este luat în seamă. Este lăsat acolo unde se află, adică în afară. Se poate discuta cu un ateu, nu însă şi cu un nelegiut. La ce bun? Nu există limbaj comun cu el. Îşi vorbeşte lui însuşi şi este singurul care se ascultă.
De fapt, este vrednic de plâns. Chiar dacă este nelegiut, rămâne evreu. Câtă vreme poate să trăiască un om cu monstrii lui şi să se bucure? Câtă vreme poate să se învârtescă în lumea lui interioară, dominată de dezgust şi de decădere morală?Câtă vreme poate să trăiască aşa, fără prieteni, fără căldură şi fără bucurie? Dintre cei patru fii aşezaţi în jurul mesei, nelegiutul este cel mai însingurat. În timp ce ceilalţi cântă, el scrâşneşte din dinţi. La fel ca toţi cei care trăiesc în izolare, îi detestă pe aceia de care are nevoie. Dacă este comerciant, îşi detestă clienţii; dacă este medic, poartă pică pacienţilor lui; dacă este scriitor, îşi dispreţuieşte şi personajele şi cititorii. Îi urăşte şi pe aceia care-l laudă, căci niciodată nu este lăudat deajuns. În plus, nu crede în elogiile care i se aduc. Consideră că nu sunt sincere. Pentru el, societatea este formată din ipocriţi.
Un nefericit raşa ăsta: vorbeşte într-una despre sine.
Sie însuşi.”
Elie Wiesel, Toate fluviile curg în mare, Hasefer, 2000, pag. 360-361
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu