David Oistrakh plays Tchaikovsky Concerto (1st Mov.) Part 2

David Oistrakh plays Tchaikovsky Concerto (1st Mov.) Part 1

Jurnalul unui om dezamăgit

Întotdeauna am avut o pasiune pentru textele memorialistice, pentru autobiografii şi jurnale. Un psihanalist ar spune, poate, că această preferinţă literară este semnul unei „personalităţi fără personalitate”, al unei fiinţe ce-şi caută firea adevărată, al unui om fără însuşiri. Căutam/caut, printre faptele şi gândurile oamenilor mari şi mijlocii, răspunsuri înţelepte la întrebările care mă frământă, portrete ale unor oameni deosebiţi şi descrierea unor întâmplări neobişnuite.

În timp, am strâns atâtea cărţi de soiul acesta, încât ele au ajuns să ocupe o bună parte din rafturile bibliotecii mele. Parcurgându-le, am fost, pe rând, fericit, bucuros, dezamăgit, trist, emoţionat, bulversat, etc. Unii dintre autori erau „cosmeticieni” pricepuţi, unii erau imorali, cei mai mulţi inteligenţi, geniali, câţiva avuseseră vieţi spectaculoase, puţini, foarte puţini au fost autentici şi emoţionanţi. Citind unele dintre aceste volume, am crezut/cred că ele au fost scrise pentru mine, m-au aşteptat.

O asemenea convingere am avut parcurgând „Jurnalul unui om dezamăgit”, scris de W.N.P. Barbellion, pseudonimul lui Bruce Frederick Cummings, un naturalist şi eseist englez care a trăit între 1889 şi 1919. Barbellion şi-a început jurnalul în 1902, pe cand avea 13 ani. În acel moment, diaristul dorea să-şi dedice existenţa ştiinţelor naturii, pentru care avea o înclinaţie deosebită. Este nevoit, din cauza sărăciei, să se angajeze la un ziar din orăşelul natal, Barnstaple ( situat la vreo 30 de km de Plymouth), unde publică mai multe articole şi studii de specialitate. În 1911, a devenit cercetător în cadrul secţiei de ştiinţe ale naturii de la British Museum. Evenimentul ar fi trebuit să dea aripi unui om înzestrat pentru a avea un destin remarcabil, însă un zeu rău doreşte să-i strice socotelile: o boală misterioasă şi neînţeleasă vreodată îşi face simţită prezenţa, un balaur cu o mie de capete începe să se agite în trupul său firav.

Se simte rău, tot mai rău, este plimbat de la un cabinet medical la altul, de la un specialist la altul. Se îndrăgosteşte, este respins, insistă, este acceptat în cele din urmă. Scrie în jurnal, dând o notă tot mai personală însemnărilor sale. Se înţelepţeşte (britanic): sensibilitate îngrădită, curaj pe care l-am numi cinism  şi umor. Se căsătoreşte, are o fetiţă, doreşte să plece pe front în 1915, însă este respins din motive medicale, află că suferă de o boală incurabilă, se dedică scrierii jurnalului, care devine „detaşamentul său teban”, raţiunea sa de a respira. Îşi publică Jurnalul în 1919, cu câteva luni înainte de moartea reală: ultima însemnare din volum, datată 21 octombrie 1917 – Silă de mine. ...Finis...(Barbellion a murit pe 31 decembrie.) este mănuşa pe care o aruncă zeilor cruzi şi nedrepţi, timpului.

Ştiam de existenţa acestui jurnal dintr-un eseu al lui Eliade publicat în volumul Insula lui Euthanasius ( Humanitas, 1993, pag.283-287), din cronicile lui Mihail Sebastian, reunite în volumul Eseuri. Cronici. Memorial(Editura Minerva, 1972, pag. 180-185 ). Am aflat de pe site-ul dedicat lui Barbellion că o mulţime de celebrităţi au admirat acestă scriere şi au empatizat cu destinul autorului: H.G.Wells (care a scris prefaţa ediţiei princeps şi căruia i-a fost atribuită, iniţial, paternitatea acestei cărţi), Kafka, Joyce, Nabokov, George Orwell, Raymond Queneau, John Fowles, Graham Greene, T.E. Lawrence, Sir Alec Guiness, ş.a.( http://sites.google.com/site/thequotablebarbellion/). Ştiam că Barbellion a avut un destin dramatic şi că o boală necruţătoare a pus capăt unui talent remarcabil. Mircea Eliade chiar afirmă, neglijent, în textul dedicat lui Barbellion că acesta ar fi murit din cauza tuberculozei (deh, era boala artiştilor săraci!).

Dar...de fapt...nu ştiam nimic... Până în vara lui 2008, când mi-am cumpărat cartea într-un moment delicat al vieţii mele. A fost un fel de serendipity (amară), o „potriveală” deloc aducătoare de linişte. Atunci am aflat că diaristul suferise şi murise din cauza slerozei în plăci/sclerorei multiple/leuconevraxitei, ca şi minunatul nostru Ştefan Luchian; şi, ce coincidenţă stranie(!), au trecut prin calvarul bolii în acelaşi timp. Am devorat jurnalul, înfrigurat şi înfricoşat. O colegă chiar m-a sfătuit să nu-l citesc, pentru a nu mă tulbura mai tare: nu crezi că-i periculos?

S-a spus despre acest jurnal că ar fi cel mai mişcător dintre toate textele de genul acesta. Este prea puţin şi nedrept faţă de W.N.P., care nu a dorit ca scrierea sa fie transformată într-un lamento întins pe sute de pagini, iar cititorii să-şi şteargă colţurile ochilor cu batista.  Dar jurnalul, în substanţa sa, nu este despre Boală şi Suferinţă, ci despre frumuseţea şi urâtul din jurul fiecărei existenţe, despre curaj şi nenoroc, speranţă şi eşec, despre cruzimea şi farmecul indelebile vieţii.

Ca dovadă supremă a sfidării suferinţei, Barbellion nu rosteşte vreodată numele bolii sale.

W.N.P. Barbellion:

" Viaţa mea s-a despovărat mult, căci nu-mi mai pare rău că sunt un microorganism - îmi ajunge onoarea de a fi parte din univers - un univers atât de mare, un cadru atât de măreţ. Nici moartea nu-mi poate smulge onoarea aceasta. Nimic nu poate schimba faptul că am trăit, am fost eu, chiar dacă pentru atât de scurt timp. Iar după ce mor, materia din care  alcătuit corpul meu rămâne, indestructibilă şi eternă, astfel că, orice s-ar întâmple cu "sufletul", ţărâna mea va dăinui pentru totdeuna, fiecare atom din mine îşi va juca rolul separat - tot voi mai avea un cuvânt de spus. După ce mor, n-aveţi decât să mă fierbeţi, să mă ardeţi, să mă scufundaţi, să mă împrăştiaţi - dar nu mă puteţi distruge: atomii mei vor desfide răzbunarea, oricât de aspră. Moartea nu poate decât să ne ucidă." 22 decembrie 1912

 « Singura diferenţă între pasiune şi capriciu e că un capriciu durează ceva mai mult. » 10 februarie 1913

« …Ceea ce mă amărăşte cel mai mult e umilinţa de a trebui să mor, de a trebui să-mi vărs sucurile preţioase ale vieţii în pământul inert, să nu mai fiu conştient de ce se întâmplă, să nu mă mai mişc liber prin lume, dând naştere la atracţii şi repulsii, să-mi vărs sinele într-un şuvoi. Când mă gândesc că femeile pe care le-am iubit se vor căsători şi vor uita şi că bărbaţiipe care i-am urât îşi vor continua drumul şi vor uita că i-am urât vreodată – ce înjosire să mori ! Care bun vorbitor ar vrea să i se umple gura cu pământ, cui îi place gândul că în sălaşul intelectului lui vor săpa carii ?” 25 mai 1913

« Când cugeţi la Viaţă şi Moarte, e cumplit să trebuiască să studiezi căpuşe.» 9 iulie 1913

 “Testul iubirii adevărate: să poţi suporta gândul de a-I tăia iubitei unghiile de la picioare – testul onihiotomic. Sau să găseşti că sudoarea Juliei tale e la fel de dulce ca uleiul de trandafiri. I-am spus asta aseară. Probabil că îşi închipuie că le-am văzut într-o carte » - 23 noiembrie 1914

“Vă e milă de mine, nu? Sunt singur, n-am un ban, sunt paralizat şi abia am îmlinit 28 de ani. Dar pocnesc din degete chiar sub nasul vostru şi, cu egală aroganţă, mi-e mie milă de voi. Mi-e milă de norocul vostru neîntrerupt şi de pacea stătută a minţilor voastre. Prefer furtuna mea. Eu sunt pe moarte, dar voi sunteţi deja cadavre. N-ati trăit niciodată cu adevărat. Corpul vostru n-a fost niciodată trezit la viaţă sub loviturile de bici ale dorinţei deznădăjduite de a iubi, de a şti, de a face, de a reuşi. N-am ce admira la voi, cei absorbiţi de grijile mărunte ale unei existenţe ordinare. Credeţi că aş da comuniunea pe care o am cu inima mea pentru baloanele colorate ale ale conversaţilor voastre prosteşti? Sau curiozitatea mea pentru interesele voastre nestatornice? Sau disperarea mea pentru speranţa voastră confortabilă? Sau viaţa mea joasă de-acum pentru viaţa voastră lustruită şi curată ca o monedă nouă? Nu, n-aş schimba-o. Mă înfăşor în mantie şi îi mulţumesc solemn Domnului că nu sunt ca alţii.[…] N-am decât 28 de ani, dar în anii aceştia puţini am comprimat o viaţă destul de lungă: am iubit şi m-am căsătorit şi am o familie; am plans şi m-am bucurat, am luptat şi am învins, iar când va veni ceasul voi fi mulţumit să mor” - 12 octombrie 1917

W.N.P. Barbellion

„După ce am trăit pe planeta aceasta vreme de 24 de ani, pot spune cu siguranţă că sunt îndreptăţit să-mi exprim o opinie despre ea. Aşadar, declar prin prezenta că găsesc cum nu se poate mai interesant locul în care trăiesc, mă mişc şi acţionez, dominat de o trăsătură de proporţii monstruoase, mai presus de oricare alta – misterul care le înconjoară pe toate! Totul este atât de uluitor, propria-mi existenţă e incredibilă! Nimic nu se dezvăluie de la sine. Nimeni nu vorbeşte. E ca o plimbare printr-un bal mascat... Eu insumi sunt un mister pentru mine. Cât este de minunat şi de înspăimântător să te simţi pe tine, proprietatea cea mai profundă şi mai substanţială, ca pe un mister, ceva de neînţeles. Mă privesc în oglindă şi râd de mine. În unele zile îmi sunt la fel de străin şi de necunoscut ca un pterodactil. Găsesc un oarecare umor ironic în faptul că sunt aici, cu un amestec de trăsături perfect arbitrar, când n-am cerut să mă aflu aici şi nu mi-am ales trăsăturile. Pare o glumă dură la adresa demnităţii fiinţei umane...În mod sigur, fizicul meu bizar trebuie să fie o glumă.” 28 septembrie 1913

Lăutul

Când am văzut prima dată acest tablou, prin 2003 -2004, am fost atât de tulburat încât mi-am spus că nu există ceva mai frumos în pictura românească. Lăutul m-a lăsat mut, aşa cum muţi or fi rămas şi alţi  privitori. Şi de atunci mi-am tot propus să scriu ceva despre această minune pe care ne-a lăsat-o Ştefan Luchian. Dar poţi scrie despre minuni, le poţi fixa în cuvinte fără ca acestea să pară seci şi banale? Nu rămâne mută lebăda privindu-şi chipul furat de oglinda de unde? Nu vi se par sterile şi goale de frumuseţe paginile evangheliilor care descriu minunile cristice? Atunci, comparaţi-le cu cele care vestesc venirea Mesiei! Lăutul este mărturia unuia care a fost părtaşul minunii sau, cum ar spune Lucian Blaga, a intuit „fenomenul originar”.

Aş dori să scriu atât de multe despre tabloul ăsta, mi-aş să număr visele în care mi-a apărut, dar cum să fac asta fără să am convingerea că săvârşesc o blasfemie şi fără să simt că trădez secretul împărtăşit de un prieten drag.  Nu pot să o fac: pentru minuni ca aceasta cuvintele sunt prea sărace.

Tabloul se găseşte în colecţia Muzeului Zambaccian, alături de alte minunăţii româneşti (Ion Andreescu, Nicolae Grigorescu, Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Corneliu Baba ) şi de câteva universale (Matisse şi Renoir).