Casa 9 MAI 13

Mamele

De 1 iunie fiecare dintre noi primește câte o mamă

Primarul a venit cu ideea –

Nu există nicio regulă

Se trage la sorți, ca la fotbal:

O căciulă cu numele mamelor

Și una cu numele noastre

Costache a primit o mamă de la Primărie

Mihnea, pe secretara directorului de la Fabrica de Hârtie

Mirel a avut noroc – a fost luat de profa de engleză,

frumoasa orașului

Dobro a ajuns la contabila de la BTT

Casiera de la cinematograf l-a primit pe Beterez

Recepționera de la Silva l-a căpătat pe Rădulă

Numai Nica, cocoșatul, n-a avut parte

Mama sortită nici n-a vrut să audă:

Cum să duc pocitania asta acasă?

Mi se îmbolnăvesc copiii, dom’le!

Casa 9 Mai -12

Mitică

N-am știut niciodată de ce i se spunea Mitică

Căci pe el îl chema Sandu Mazilu

Nimeni nu-i știa povestea

Însă toți vorbeau despre el:

Mitică m-a pus să-i spăl șosetele și chiloții

Mitică a luat toate portocalele din pungile de Crăciun

Mitică mi-a dat un pumn de mi-au căzut doi dinți

Mitică s-a închis în dormitor cu cei mici

Mitică a luat hainele primite de la străini și le vinde în piață

Mitică mă pune să bat, noapte de noapte, covorul lung de 30 de metri

din holul mare al căminului

Mitică mă pune să spăl wc-urile în fiecare sâmbătă

Mitică m-a trimis în pădure în noaptea de Ajun și mi-a spus să-i aduc cel mai frumos brad

Mitică m-a pus să fac 2000 de genuflexiuni și mi-a dat peste bot de fiecare dată când mă opream

Mitică cânta pe la nunți, iar în oraș i se spunea Toto Cutugno

Mitică mergea la colindat cu cei mici și lua el toți banii strânși

Mitică nu are niciodată probleme cu polițiștii,

fiindcă le cântă la chermeze și le duce haine de la ajutoare

Mitică este Dumnezeu

Mitică cânta ca nimeni altul Căminarii, imnul nostru,

Iar pe noi ne podideau lacrimile

Mitică a murit de ciroză -

I s-a tras de la omleta din 15 ouă pe care o mânca în fiecare dimineață

Cioburi 6

Când  iubești poezia, este al naibii de trist să faci note despre industria pielăriei din România. 

Aflat într-o călătorie în Franța, marele istoric rus Nikolai Karamzin a vizitat grupurile de exilați. I se pun tot felul de întrebări despre țară, despre Maica Rusie. Un grup îl întreabă: ce fac rușii, cum reacționează ei în fața istoriei? Karamzin a răspuns sec: Fură ! Ce-am putea noi să-i răspundem unui străin care ne întreabă: ce fac românii, cum reacționează ei în fața istoriei în desfășurare? Cred că un răspuns onest ar fi: Mint și fură!

“Dumnezeu și omul sunt asemeni unor îndrăgostiți care nu s-au înțeles asupra locului de întâlnire.” (Simone Weil)

“Ce-i lipsește culturii noastre? Ii lipsesc cei 700 de ani de acasă.’’ ( Cornel Regman)

Cangurii și șerpii. Toate societățile mici, subdezvoltate progresează în salturi, seamănă cu cangurii. Țările mari înaintează lent, așa cum fac șerpii, au ținte precise pe care le urmăresc cu tenacitate pentru lungi perioade de timp. Creșterile spectaculoase și nesănătoase conțin germenii eșecului viitor, deoarece nu sunt bazate pe o fundații serioase; sunt doar revolte contra destinului. Țările mari fac salturi mari înainte fără   efort și fără să-și cuantifice reușitele; țările mici nici măcar nu știu ce să facă cu reușitele lor. 

 Cei care au mult vor avea și mai mult, iar cei care au puțin vor avea și mai puțin. Asta-i singura învățătură pe care o pot trage din ultimii ani.

În aproape toate basmele românești există un triunghi. Fratele cel mare  este unealta răului, mijlociul este ființa fără însușiri, fără opinie, executantul, iar cel mic este reprezentantul binelui, cel care echilibrează cumpăna lumii. Între cele două extreme se poartă războiul lumii. Dar ce se întâmplă cu cel mijlociu, cu unealta, cu apendicele răului? Oare nu cumva cei mai mulți dintre noi suntem asemenea fiului mijlociu?

Băiatul meu de 3 ani, după ce m-a auzit spunând “Asta nu-i viață!”: “Dar care-i viața, tati? Cum arată viața?”

***

Oare acesta am fost eu? Așa mi-au arătat ochii, gura, dinții și nasul? Picioarele alea subțiri sunt ale mele? Mâinile alea ca niște crengi de copac sunt ale mele? Cine a fost cel din poza asta? Tu, îmi răspund ceilalți! Tu, tu, cum de nu mai știi? Eu? Ce cuvânt al naibii de greu de înțeles este acesta!

Cine sunt eu? Mă lupt de 35 de ani să-l înțeleg pe străinul acesta ce se dă eu, ce doarme în patul meu, care-mi mănâncă mâncarea, care se îmbracă cu hainele mele, care mă însoțește pe străzi și la piață, care se îmbată odată cu mine, care joacă totul pe o carte ca și mine, care iubește la fel ca și mine. Eu? Ce cuvânt al naibii de greu de înțeles!

Cum de-a ajuns în carnea mea acest eu, lăfăindu-se ca un vierme? Cum de s-a insinuat în sângele meu ca un virus? Cum de-a ocupat inima mea fără niciun asediu? Ce caută el în toate amintirile mele? Cum de-i mai viu decât mine?

Cum de cele trecute par mai vii decât cele de acum și  cele ce vin?

***

L-am bătut pe cel mai slab

I-am luat mâncarea celui mai înfometat

Am furat de la cel mai sărac

L-am păcălit pe cel mai naiv

M-am arătat mai bun decât cel mai bun

Acum stau și perorez despre nemurirea sufletului

Leacuri

pentru reumatism am arcoxia și voltaren
pentru Dandy - Walker s-ar găsi,
după cum mi-a zis medicul,
 un furtun de pus în creier
SM s-ar trata cu interferon
picioarelor mele le-aș găsi un cărucior cu rotile
pentru inimă aș lua epinefrină

sufletului nu-i găsesc niciun leac

Casa 9 Mai 11

Când ești singur, singur, singur
Părăsit de toți și de toate, de toți și de toate, de toți și de toate
Și nu mai ai nicio iluzie, iluzie, iluzie

Simți un mare gol în locul care-n trecut era ocupat de o inimă
Simți un mare gol în locul care-n trecut era ocupat de o inimă
Simți un mare gol în locul care-n trecut era ocupat de o inimă

Apoi simți cum golul devine un gol și mai mare
Apoi simți cum golul devine un gol și mai mare
Apoi simți cum golul devine un gol și mai mare

Și ai vrea să urli, să urli, să urli
până când plămânii tăi or umple văzduhul
până când plămânii tăi devin una cu văzduhul

Apoi îți privești îngijorat ciorapii și descoperi o gaură mică
În șoseta de la piciorul stâng și strigi:
MAMĂ, MAMĂ, MAMĂ!!!!!!!!!!!!!!!!

Nu primești niciodată răspuns.

Câteva poeme de Daniel Sur

Daniel Sur, Polipi, Editura Tracus Arte, ilustrații de Lucian Muntean, 76 pagini, 2012

niciodată nu mi s-a părut că semăn cu mine

mereu mă mir că îl confundă pe străinul acesta cu mine

că-l cheamă exact cum mă cheamă pe mine

că toți cred că sunt eu

bărbia asta nu-i bărbia mea gura asta nu-i gura mea

urechile astea nu sunt urechile mele

nasul acesta nu-i nasul meu

nu eu un alt bărbat te ține în brațe

nu mâna mea a pornit un pic pe coapsa ta în sus

nu-i corpul meu acesta ce îmbrățișează strânge

respirația asta care se lipește de tine nu-i a mea

eu sunt ciudat deosebit de voi trăiesc pe altă planetă

ce s-ar întâmpla dacă într-o zi ți-aș apărea așa cum sunt eu de fapt

cu altă față cu alte mâini altă bărbie altă gură altă voce

cu bunica Maria ridicând nasul din caiețelul cu păcatele familiei

cu unchiul Nicolae în pijama fără să miroasă a benzină

cu tata venind alergând de la gară

și mama îngrijorată de polipi și locomotive

cu bunicul Ilie bolnav și sticla cu votcă lipită de gură

iar bunica Cornelia cu urechea lipită de bunicul Ioan? (pagina 7)

***

am rupt toate hârtiile de la medici

și le-am dat foc

zece boli grave dar curabile ard

mai întâi devin stacojii pe urmă negre

apoi cenușii

și se risipesc la sfârșit în fluturi de praf

mama alerga dezolată pe urma fluturilor răscolind prin scrum cu un bețigaș

Daniel de ce ai ars hârtiile?

apoi renunța să le adune sp le stingă

și mă mângâia pe obrazul îngust

mă lua în brațe

vocea se îndepărta și se apropia

o apucam de obraji și-i întindeam pielea feței cu palmele

și-i șopteam:

Acum gata sunt vindecat

de-acum pot să alerg și eu prin lume (pagina 48)

***

moartea nu a fost niciodată o necunoscută o străină

nu a fost o doamnă distantă

nici măcar supărată

sau nemulțumită

sau acră

ci amabilă zâmbitoare simpatică

ajuta la pregătirea  cinei

punea farfuriile lua farfuriile

nimic care să merite atenție

ocupa unul din locurile la masă

studiindu-ne pe îndelete

aprobându-ne din cap

dintre toți alegându-l pe fratele meu

fără să ne dăm seama

păcăliți de fard de pantofii cu tocul cui

de cerceii lungi de pleoapele exagerate

de obrajii prea roșii

de rujul prea intens

și uitam că în fotografiile noastre de familie

moartea este persoana care surâde de acolo din fund

ascunsă după fumul de țigară

că seamănă cu o mătușă

al cărei nume nu ni-l amintim

o rudă care a fost tot timpul acolo

sub ochii noștri ani la rând

fixându-ne din album

ne salută în fugă pe stradă

în căutare de scuze grăbită să plece

dacă ne-am fi oprit s-o privim

s-o întrebăm cine este (pagina 68)