Despre inutilitatea unei anchete sportive

Gazeta Sporturilor a publicat rezultatele tradiționalei anchete a sfîrșitului de an, prin care este decernat trofeul de “Cel mai bun fotbalist român al anului”. În trecut, trofeul a fost câștigat de fotbaliști de legendă, precum Gicu Dobrin, Florea Dumitrache, Liță Dumitru, Gheorghe Hagi, Gheorghe Popescu, ș.a.. Anul acesta trofeul a fost câștigat de Gabriel Torje, fotbalist care are un singur merit, și anume acela că-i un tânăr  de perspectivă.

Performanțele și satisfacțiile pe care fotbalul românesc le-a produs anul acesta au tins spre zero. Atunci, la ce bun să mai întocmești clasamente pentru un sport care a încetat de mult să mai producă bucurie? La ce bună această zbatere pentru a realiza clasamentul & analiza fotbalului românesc în 2011? Îmi vin în minte atâtea argumente contra acestei activități, încât aș zice că orice om care se mai ocupă de așa ceva suferă de o formă de masochism. Tot ceea ce s-a întâmplat în fotbalul românesc în 2011 poartă pecetea unei tristeți nesfârșite. Întâmplările triste din fotbalul românesc  sunt tot atâtea argumente contra acestei anchete a Gazetei Sporturilor.

1. Desființarea Unirii Urziceni de către un patron rapace și îngust, fără nicio reacție din partea oficialilor din fotbalul românesc. Felul în care un om limitat, îmbogățit peste noapte, a putut deturna sume venite de la UEFA, fără ca vreo instituție a statului român, sportivă sau civilă să –l deranjeze în vreun fel, descrie perfect mecanismele și rețeaua mafiotă din fotbalul românesc.
2.  Turneul sud- american al echipei naționale a fost o rușine, căci cum altfel ar putea fi numită întreaga acțiune dirijată de federalii români. FRF a trimis în Brazilia o echipă fără antrenor, fără jucătorii de bază, fără conducătorii echipei, etc. Ce să te faci cu niște fotbaliști care refuză să alerge, să joace, să întâlnească cel mai frumos adversar posibil (echipa naţională a Braziliei), cum poți să mai alegi din rândul lor pe cel mai bun? Dezertarea celor mai importanţi jucători români înaintea meciului amical cu Brazilia şi motivele pentru care au ales să o facă - unul pentru că vrea să plece în vacanţă, al doilea pentru că este obosit, iar al treilea pentru că a petrecut prea mult şi a ratat avionul- reprezintă una dintre cele mai triste întâmplări din istoria naţionalei noastre, şi aşa plină mai mult de ratări şi mediocritate.
3. Dezafilierea Universității Craiova și retrogradarea Politehnicii Timișoara au fost dovezi certe ale comportamentului  mafiotic al șefilor fotbalului românesc.
4. Despărțirea de națională a lui Cristian Chivu – nu atât retragerea, cât modul în care a fost făcut acest gest, prin transmiterea unui mesaj electronic către FRF.
5. Felul în care Gabriel Torje a ales să celebreze sosirea la echipa Calcio Udinese: prin cumpărarea unui bolid de 200.000 de €.

Fotbalistul român nu înţelege, n-are cum să înţeleagă vorbele lui Bill Shankly, cele mai frumoase dintre câte s-au spus despre fotbal: "Some people believe football is a matter of life and death, I am very disappointed with that attitude. I can assure you it is much, much more important than that." Asta-i  filozofia pe care nu o poate înțelege și întruchipa fotbalistul român din zillelor noastre, mereu defazat, mereu intârziat, întodeauna străin de noțiunile de bază .

Okarazu Rushio 7

Cartea rămâne necitită,

Dar nici că-mi pasă –

Ceru-i plin de flori!

  

Creionul desenează

conturul acestei zile.

Foaia rămâne albă.

  

Primii fulgi de zăpadă.

Cât se vor bucura

copiii!

 Zi nesfârșită.

Iarna acesta nu-i

decât o iluzie.

23 Septembrie

Pe 23 Septembrie,

când inima șovăie

între văpaia amețitoare a amiezii

și răcoarea nopților,

eu stau și fumez,

 beau vin

 și mă gândesc

la începuturi,

la ziua în care

fără să vreau,

fără să știu,

am ajuns sub bolta înstelată.

Pe 23 Septembrie,

când îndoiala și spaima

sunt mai adânci decât

decât Groapa Marianelor,

șoptesc

singura întrebare care mi-a rămas:

încotro?

Și mă prind de această

interogație

precum  frunza de vânt.

23 Septembrie 2011

Cealaltă viață a lui Friedrich Hölderlin

Enigma jumătății întunecate a vieții lui Friedrich Hölderlin nu a fost niciodată lămurită pe deplin. Speculațiile psihiatrilor, psihanaliștilor și neurologilor din secolul trecut nu au adus un plus de lumină în acest caz absolut tulburător din istoria literaturii germane și universale. Schizofrenie, demență precoce și tulburare verbală acută sunt diagnosticele frecvente puse de diverși specialiști care s-au ocupat de dosarul marelui poet romantic german. Unii istorici literari au sugerat că nebunia poetului nu a fost reală, ci artificială, teatrală, generată de teama poetului de a fi arestat din cauza criticilor pe care le adusese prințului elector care conducea statul german în care își ducea existența. Este o interpretare  complet aberantă, dacă te gândești că poetul ar fi putut juca rolul nebunului timp de 40 de ani: cum să-ți irosești viața matură și să-ți risipești toate calitățile jucând scena nebuniei absolute atâta amar de timp? 

Biografia oficială și schematică a lui Friedrich Hölderlin sună așa: poetul s-a născut în 1770, în același an cu Hegel și Beethoven, în localitatea Lauffen am Neckar, parte a ducatului Wurtemberg. Rămâne orfan de tată la doi ani. Studiază teologia la Tubingen, avându-i drept colegi și prieteni pe Friedrich Hegel și Friedrich Wilhelm Joseph Schelling (cu 5 ani mai tânăr decât el), urmând ca la finalul studiilor să devină preot. Revoluția franceză, care-l surprinde la colegiu, are un mare ecou în mintea sa. După terminarea studiilor, spre surprinderea familiei, renunță la cariera teologică, deoarece nu găsea argumente în favoarea religiei creștine, devenind profesor privat. Se îndrăgostește de una dintre elevele sale, Susanne Gontard, soția angajatorului său, motiv pentru care este concediat. Călătorește în Franța și Elveția și își scrie opera de căpătâi, romanul poetic Hyperion. La întoarcerea în țară, în 1802, se declanșează boala sa.  În 1805, familia decide să-l încredințeze unei clinici pentru boli mintale. Un an mai târziu, la sfatul medicilor care nu-i dădeau  prea mulți ani de trăit, familia îl încredințează în grija unui tâmplar. Va locui cu familia acestuia până la moartea sa, în 1843.

Proză din cealaltă viață, volum apărut la Editura Compania în 2002, adună toate textele scrise de poetul german după 1802, an în care s-a declanșat suferința sa. Este vorba de scrisorile către mama și frații săi, câteva poezii, texte scrise de oameni care l-au cunoscut în anii suferinței, schița primei încercări biografice holderliniene, diverse texte scrise de prietenii și admiratorii care l-au vizitat în anii de suferință ș.a.  Scrisorile către mama sa ocupă cea mai mare parte din volum, fiind dovezile cele mai limpezi ale felului în care au fost afectate sensibilitatea și mintea lui Hölderlin: epistolele sunt seci și inexpresive, aproape oficiale, foarte scurte. De o stranie frumusețe, în ciuda schematismului, este ultima epistolă pe care i-a adresat-o mamei sale: “Iertați-mă, preaiubită mamă, dacă nu mă pot face în întregime înțeles de dumneavoastră. Vă repet respectuos ceea ce am avut cinstea să vă pot spune. Îl rog pe bunul Dumnezeu, spun eu ca învățat, să vă fie și dumneavoastră sprijin în toate, ca și mie. Purtați-mi de grijă. Timpul se scurge negreșit și e atoatemilostiv. Până atunci, Al voastru fiu preasupus, Friedrich Holderlin” (1827). Semnează unele texte cu numele Scardanelli/Skardanelli (anagramare a cuvântului Alexandria, orașul bibliotecii perfecte, după care a tânjit întotdeauna – este interpretarea lui Alain Préaux). Unul dintre admiratorii săi, poetul și biograful său Wilhelm Waiblinger notează, undeva, aceste tulburătoare cuvinte pe care Holderlin le-a rostit într-un scurt moment de luciditate:  Abia acum înțeleg omul, când trăiesc departe de el și în singurătate! (pag. 85).

Un poem scris în 1808:

Ce este viața omului?

Ce este viața omului? O imagine a divinității.

Cum sub cer preumblându-se muritorii cu toții

Eu îl văd pe acesta. Parcă citind însă, ca

Într-o scriptură îmită nemărginirea și bogăția.

Oameni. Este cerul candid

Oare bogat? Asemenea florilor sunt

Norii argintii.

De acolo însă plouă

Roua și mai umedul. Dacă însă

Albastrul, candidul este șters,

Opacitatea care seamană cu marmura

pare, ca minereul.

Semn de bogăție. (pag. 28-29)

***

   Selecția textelor și  adnotarea lor aparțin  universitarului belgian  Alain Préaux, iar  versiunea  românească a fost făcută de Irina Airinei, îngrijită de Hans Herbert Gruenwald şi Adina Kenereș și prefaţată de Andrei Corbea.

Cântecul destinului

În lumină înaltă umblaţi
Pe un dulce tărâm, fericite voi, Genii!
Strălucite, zeieşti adieri
Uşor vă ating,
Ca degetele femeii la harpă
Sfintele strune.

Fără ursită, precum adormitul
Copil, respiră Cereştii;
Cast ocrotit
Într-un mugur de rând
Înfloreşte de-a pururea
Spiritul lor,
Iar ochii, preafericiţii,
Privesc în tăcută
Pe veci claritate.

Ci nouă nu ni-e lăsată
În niciun loc alinarea,
Se petrec şi se surpă
Chinuiţi muritorii,
Orbeşte zvârliţi
Dintr-un ceas în altul,
Ca apa din piatră
În piatră căzând,
Mereu în abisu-ndoielii.

(traducere Ștefan Augustin Doinaș)