Cioburi

Într-o democraţie ca a noastră, presa nu joacă rolul câinelui de pază, ci pe cel al animalului de companie. 

Cu fiecare volum pe care îl citesc, îmi dau seama că ştiu din ce în ce mai puţin. Cu fiecare zi ce trece, resimt  tot mai acut  inutilitatea lumii. 

În fiecare creator se ascunde un mare egoist, abil înfăşurat în cuvinte frumoase.

Mă feresc să-l pomenesc prea des pe Dumnezeu, din teama de a nu-l plictisi.

Cândva, omul ăsta a avut un cap. Din păcate, i l-a mâncat politica.

 În zilele noastre se fac confuzii înjositoare: bunul este confundat cu prostul, iar răul este arătat drept inteligent.  Este drept că o parte din vină îi revine limbii române, care permite astfel de sintagme: prost de bun, rău de inteligent, etc.

A fost  o femeie deosebită, până când a început să vorbească. 

Avea o inimă atât de mică, încât aveam nevoie de microscop pentru a o zări. 

Iubea atât de mult umanitatea, încât uitase complet de oameni.

Sinceritatea naşte culturi, ipocrizia întemeiază civilizaţii.

Niciodată nu voi avea imaginaţia băieţelului meu de 5 ani: ieri a prins un rechin care înota liber în borcanul cu murături, iar noaptea trecută a făcut o scurtă călătorie pe Jupiter, „cea mai frumoasă planetă, tati!”.

Pentru putere, opoziţia este corespondentul partenerului de viaţă: ne oboseşte, ne enervează de multe ori, vorbeşte prea mult, ne ceartă, dar este necesar – este răul necesar. O căsnicie fără dialog este o eroare, un sistem politic din care lipseşte opoziţia este o monstruozitate.

Mă străduiesc să învăţ a muri în fiecare zi, însă nu reuşesc să trec de primul capitol. Nu ştiu dacă voi reuşi vreodată. Voi rămâne corigent la această materie.

Avem

Avem copii ai străzii

Avem copii ai canalelor

Avem copii ai metroului

Avem copii părăsiţi în spitale

Avem copii traficaţi pentru organe

Avem copii arşi de vii în maternităţi

Avem copii care se îndoapă cu etnobotanice

Avem copii deveniţi sclavii  tuturor pedofililor

Avem copii cobai pentru  producătorii de medicamente

Avem copii vânduţi de părinţi pentru o mână de verzişori

Avem copii dispăruţi şi cărora li s-au pierdut urmele pe vecie

Avem copii ucişi în timp ce sunt operaţi de o banală apendicită

Avem copii deveniţi părinţi când încă se afla la vârsta păpuşilor

Avem copii exploataţi prin muncă de nesfârşite şiruri de binevoitori

Avem copii care primesc zilnic lapte expirat şi cornuri roase de viermi

Avem copii care au degerat mergând pe jos 6 km pentru a ajunge la şcoală

Avem copii care se sinucid de dorul părinţilor plecaţi în căutarea unei pâini mai albe

Avem copii folosiţi pentru satisfacerea unor politicieni morţi după  "chestiile proaspete"

Avem înţelepţi care ne vorbesc despre toate câte-s în cer şi pe pământ, inclusiv despre bragă, dar niciodată despre copii

.......................................................................................................................................................

Nu (mai) avem dragoste şi nici măsură.

Anul trecut, aflu dintr-un raport al ANPFDC, au fost abandonaţi în jur de 1500 de copii. Îin 2008, au fost 1317 cazuri de copii abandonaţi. În 2009, 1400. În 2010, 88.868 de copii au avut părinţii plecaţi la muncă în străinătate. În perioada ianuarie -i unie 2010, 5922 de copii au fost bătuţi, exploataţi, abuzaţi sexual, emoţional, neglijaţi, puşi să muncească. Şi astea sunt doar cazuri ce apar în statistici.

Un detaliu din Kazantzakis

Raport către El Greco este prima carte scrisă de Nikos Kazantzakis pe care am citit-o, iar asta se întâmpla prin 1999. Este o scriere memorialistică atipică, în sensul că are structura şi tonalitatea unui roman al formării unei personalităţi remarcabile a secolului trecut: Raportul este un bildungsroman, în care personajul central este chiar N.K., care-şi descrie marile experienţe spirituale, călătoriile iniţiatice şi relaţiile cu maeştrii săi. Homer, Isus, Budha, Sfântul Francisc din Assisi, Lenin, Nietzsche, ş.a.. Dar despre viaţa marelui cretan şi cărţile sale voi scrie altădată, după ce voi găsi răgazul de a-l reciti cum se cuvine.

    Citind Raportul, volum încărcat de reflecţii sclipitoare şi intuiţii profunde despre viaţă, credinţă, literatură, apartenenţă, sfinţenie, maeştii spirituali, ş.a.., am dat peste un fragment aparent banal, dar pe care îl consider profund şi fertil, o comparaţie a chipurilor/siluetelor catedralelor din spaţiul catolic şi din cel ortodox. Fragmentul acesta surprinde într-o măsură considerabilă diferenţele psihologice, filozofice dintre europeanul oriental şi occidental şi explică, îmi place să cred, întârzierea istorică de astăzi a Estului. Aici, îl avem pe esticul care ştie că se află sub cer şi îşi retează orice tentativă de a-l interoga; dincolo, se găseşte occidentalul care nu se mulţumeşte să ştie că se află sub ceruri, ci doreşte să descopere totul despre acestea, asumându-şi chiar riscul de a nu găsi nimic pe acolo. 

„Înainte de a părăsi Parisul, m-am dus într-o după-amiază târziu să-mi iau rămas bun de la Notre-Dame. Voi rămâne veşnic recunoscător acestei catedrale pentru imensa emoţie pe care mi-a produs-o când am văzut-o întâia oară.

La bisericile noastre, cupola impresionează prin acordul plin de graţie între finit şi infinit, între om şi divinitate. Templul se înalţă spre tării, aspiră să ajungă la cer, apoi, cu o pioasă resemnare, îşi subordonează avântul măsurii sfinte, se apleacă supusă, se înclină şi se curbează în faţa inaccesibilei nemărginiri şi devine cupolă pe care pogoară Atotputernicul.

Aspiraţia îndrăzneaţă a catedralei gotice mă izbea, mi se părea prea mândră. Notre-Dame se înalţă părând să mobilizeze toată piatra pământului ca s-o disciplineze într-o terminaţie ascuţită, într-o săgeată îndrăzneaţă care se azvârle spre cer ca un paratrăznet. Fiecare părticică din această sacră arhitectură ia forma unui pisc de munte, totul se preface în săgeată. Nu mai descopeream logica liniei drepte şi a pătratului din stilul grecesc, care plasează rânduiala omenească deasupra haosului, echilibrând perfect frumosul cu utilul, instaurând un acord rezonabil între om şi Divinitate. Descopeream ceva impetuos şi iraţional, o inspirată frenezie divină care îi înalţă pe oameni şi-i îndeamnă să pornească asaltul asupra împotriva deşertului albastru atât de periculos, ca să atragă pe pământ fulgerul luminos, numit Dumnezeu.”  (Raport către El Greco,  pag. 337-338)

Okarazu Rushio 4

Ne ştim de un veac, moarte,

Cel mai fidel tovarăş al meu.

Eşti cu mine dimineaţa,

în timp ce-mi sorb cafeaua,

fumez primele ţigări

şi mă minunez de

chipul roşu al soarelui.

Tot lângă mine eşti şi noaptea,

În timp ce stelele se leagănă pe

Valurile întunericului şi mintea

Se lasă cotropită de gânduri

Şi interogaţii fără sens

Despre toate cele din lume.

Purtăm aceleaşi haine şi

 ne plimbăm pe aceleaşi străzi,

Îmi cunoşti familia şi prietenii.

Eşti cu mine când îmi îmbrăţişez iubita

Şi când mă pierd în joacă cu băieţii mei,

Când urc pe munţii înzăpeziţi

Sau când mă topesc sub cerul de iulie.

Mâncăm amândoi aceeaşi pâine amară

Şi sorbim licorile fade.

Ne-am uitat împreună la mii de filme,

Te-am scos la teatru şi la operă,

Ţi-am citit din toată poezia

 şi te-am pus să asculţi

muzica lumii.

Fără vreun rost.

Tu rămâi aceeaşi meşteră

Neîntrecută în batjocură.

Dar într-o zi, tovarăşe neostoit,

Te vei trezi fără cafea, fără haine,

Fără râs de copil, fără pâine,

fără filme şi teatru,

fără plimbări pe sub cerul înstelat,

fără muzici şi chiar fără acest dialog

patetic pe care îl purtăm de-atâta amar de vreme.

Tipuri de tortură din închisorile comuniste

Zilele trecute am citit un interviu pe care domnul Dinu Zamfirescu l-a acordat unui ziarist  de la hotnews. Distinsul liberal ne vorbea, într-un mod stupid&superficial pentru un om de vârsta sa şi  pentru cineva care a condus un institut care se ocupa de studierea memoriei exilului românesc, despre trecut şi despre raportul pe care trebuie să-l avem cu acesta: În ceea ce priveşte trecutul... Trecutul şi-l asumă fiecare. Ce să mai vorbim de trecut...Din câte am aflat din articolul postat pe www.hotnews.ro, domnul Dinu Zamfirescu a fost arestat de 5 ori în perioada comunistă, a făcut ani grei de puşcărie, a îndurat umilinţe mari, şi-a irosit tinereţea şi a fost vândut de regimul Ceauşescu, pentru 6000 de $, rudelor aflate în străinătate. Despre ce doreşte să nu mai vorbim distinsul liberal? Despre suferinţele îndurate de semeni de-ai noştri în puşcăriile comuniste, aşa cum sunt şi cele pomenite mai jos:

"1. înjurăturile cele mai abjecte; 2. loviturile aşa-zis „libere”, aplicate cu palma, pumnul sau piciorul, asupra părţilor sensibile ale corpului (obraz, gât, abdomen, testicole, coloana vertebrală); 3. bătaia la tălpi, cu diferite obiecte (cravaşă, baston de cauciuc sau lemn), victima fiind fixată în poziţii incomode; 4. bătaia la palme; 5. atârnarea anchetatului cu capul în jos; 6. bătaia cu beţe subţiri sau cu „vâna de bou”, anchetatul fiind mobilizat; 7. strivirea unghiilor cu un cleşte special; 8. arderea tălpilor cu flacăra oxiacetilenică; 9. bătaia testicolelor cu un creion greu, până la leşin; 10. prinderea mâinilor între două mese şi bătaia la palme; 11. ţipetele de groază sau gemetele unor rude apropiate sau ale unor necunoscuţi (înregistrate pe benzi de magnetofon); 12. bătaia în cap cu un ciomag; 13. bătaia cu un ciomag în regiunea renală; 14. bătaia cu un sac de nisip; 15. bătaia cu vârful sau tocul cizmei peste gura victimei; 16. asmuţirea unui câine-lup asupra anchetatului, legat de un stâlp sau de un belciug; 17. spânzurarea (crucificarea) în nişte belciuge fixate pe perete; 18. ancheta cu o pisică introdusă sub cămaşa victimei; 19. bătaia cu un cablu peste gambe; 20. bătaia peste plăgi deschise; 21. aruncarea victimei pe o cale ferată, încât să simuleze o sinucidere; 22. smulgerea unghiilor de la mâini şi picioare; 23. bătaia zilnică a deţinuţilor condamnaţi la termene lungi de închisoare (în Zarca Aiudului, la Gherla şi la Râmnicu Sărat); 24. ciomăgirea deţinuţilor puşi să alerge în cerc, în jurul torţionarului; 25. ancheta cu ţigara aprinsă, aplicată pe scrot sau abdomen; 26. „broasca” (aplicată în lagărul de exterminare Valea Neagră-Peninsula): întorşi de la lucru, deţinuţii erau obligaţi să ţopăie în poziţia „pe vine”, cu mâinile în şolduri, fiecare ţinând în spate un alt coleg; 27. bătaia reciprocă, la comandă, a câte doi deţinuţi; 28. deţinuţii erau obligaţi să stea în poziţia „culcat”, cu obrazul lipit de noroi, în timp ce li se puneau întrebări; 29. „carcera” (în lagărul Valea Neagră era o cutie fără acoperiş, în care pedepsiţii trebuiau să stea în picioare, înghesuiţi câte doi, câte o noapte întreagă); 30. ancheta cu proiectoare puternice îndreptate spre ochii victimei; 31.interogatoriul fără întrerupere, zile şi nopţi întregi; 32. ancheta cu şocuri electrice; 33. ancheta cu regim alimentar cu sare în exces, fără apă; 34. ancheta cu izolare în celule umede, întunecoase cu şobolani; 35. „camera de chibzuinţă”: în timpul anchetei, deţinutul era trimis să stea în picioare, ore şi zile întregi, într-o cameră de izolare, cu mâinile legate la spate în cătuşe cu „autostrângere”; 36. izolarea de unul singur a deţinutului în celule strâmte, timp de săptămâni, luni sau ani; 37. legarea de pat în poziţii incomode, pentru perioade lungi de timp (1-6 luni), a celor socotiţi „recalcitranţi”; 38. interdicţia de a fi scoşi la WC zile întregi; 39.bărbieritul cu barba nemuiată, torţionarul scuipând obrazul celui în cauză, în loc de apă şi săpun; 40. violarea fetelor şi femeilor deţinute; 41. „Crucificarea”."

 Raportul Comisiei prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, 2006,  pagina 181.

Max von Sydow

      

          A jucat în minunăţia lui Bergman, Wild Strawberries (1955). L-a interpretat pe cavalerul Antonius Block, cel care joacă şah cu Moartea, în The Seventh Seal (1957, Ingmar Bergman). Şi apoi într-o altă capodoperă bergmaniană, The Virgin Spring (1960). L-am văzut în rolul lui Isus în The Greatest Story Ever Told (1965, George Stevens). L-a jucat pe părintele Merrin în The Exorcist (1973, William Friedkin). A fost Hortiz în Deşertul tătarilor, film cu o distribuţie extraordinară. Mai târziu, a jucat rolurile lui August Strindberg în Oviri ( 1986, Henning Carlsen) şi Knut Hamsun în Hamsun ( 1996, Jan Troell). A fost blândul şi înţeleptul Lassefar în Pelle Cuceritorul, emoţionantul film al lui Bille August. Zilele trecute l-am văzut în două filme proaspete, Robin Hood al lui Ridley Scott şi The Shutterd Island al lui Martin Scorsese. 

         Max von Sydow nu oboseşte niciodată.