I.L.Caragiale despre lume, artă şi neamul românesc

   

   Douăzeci şi patru de copii să am – să mă ferească Dumnezeu! – pe toţi i-aş face oameni politici, adică avocaţi; şi dacă unul n-ar fi în stare să înveţe măcar atâta, l-aş învăţa să prinză câini cu laţul. Hingher, da! da’ literat, nu! Mai bine să-şi bată el joc de literaţi când o întâlni la un an o dată unul decât să-şi bată joc hingherii de el pe toate potecile. (pag. 32)

Care, care savant doctor ilustrisim are să descopere odată microbul şi leacul la cea mai vajnică boală ce bântuie umanitatea – furoarea notorietăţii sau turba importanţei? (pag.35)

...dacă uneori un nume mare poate salva o minciună, ba şi mai multe, un număr mic desigur compromite un adevăr. (pag.45)

Nimic nu e mai drept pe lume decât preţul patimii. (pag. 45)

Şi amabilitatea este câteodată o formă a tiraniei. (pag.45)

Păcatul nenorocit care domneşte în literatura noastră, aşa de nenorocită şi fără acest păcat, şi care consistă în a împărţi şi clasifica producerile literare după grupări de gaşte interesate, după simpatii personale şi după asociaţiuni de asigurare mutuală a admiraţiunii între micii vanitoşi, decernând testimonii de talent, ori pronunţând hotărâri de incapacitate deosebiţilor noştri scriitori...(pag. 80)

Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândeşte prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult. (pag. 80)

Într-o ţară ca a noastră, unde când afirmi ceva nu ţi se cer dovezi, unde spiritul public nu are nici un element serios de control mai ales asupra luptelor ivite pe tărâmul ştiinţei de stat, reaua credinţă este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputaţiuni. Ca să treci cel cel mai curat, n-ai decât să ponegreşti cu ori fără drept de pe alţii; ca să te crează lumea om cinstit şi de treabă, n-ai decât să ocărăşti şi să osândeşti în vileag purtarea altora, chiar dacă dânşii au o bună purtare şi mai ales înn cazul acesta. Dacă vrei să înşeli lumea, a zis un filozof, înşal-o gros, că subţire nu ţi se prinde. E mult numai până să-ţi faci o reputaţie frumoasă, şi în urmă poţi fără grijă să săvârşeşti însuţi păcatele de care osândeai odată pe alţii buni nevinovaţi. (pag. 81-82)

Mai întodeauna s-a luat la noi pasiunea drept talent. (pag. 96)

Eu cred că încă că fiecare popor, mai curând sau mai târziu, trebuie să treacă printr-un paroxism de ticăloşie, care-l încinge ca un pojar, de-i răscoleşte tot sângele, din care – dacă nu-l dă cumva în vro pustie de scarlatină – se ridică mai zdravăn şi mai curat decât a fost...(pag. 96-97)

Antologiile Humanitas, I.L.Caragiale despre lume, artă şi neamul românesc, ediţie îngrijită de Dan C. Mihăilescu, 1994

Gânduri provocate de ultimele dezvăluiri făcute de CNSAS

• În România nu (mai) există fiinţe dostoievskiene, ibseniene sau, cel puţin, camilpetresciene. Românul nu are remuşcări provocate de faptele murdare pe care le-a comis, pe el nu-l frământă nedreptatea pe care a suferit-o un seamăn al său, nu-l mişcă nici măcar moartea unor prunci. Sau dacă simte toate acestea ca fiind tragice, se gândeşte la ele în timp ce se uită la televizor, îşi bea cafeaua cu apropiaţii sau când este supus unor întrebări de către un reporter imbecil. Gândeşte tragicul pe termen scurt, discursiv, nu-l interiorizează, suferinţa altora nu-l împinge spre pocăinţă.  Nu pot gândi altfel despre România şi ai săi cetăţeni văzând că, în 20 de ani de libertate, niciun om de cultură nu şi-a mărturisit vinovăţia colaborării cu Securitatea, nu s-a spovedit autentic şi total vorbind despre laşităţile sale, despre teama şi dezgustul de sine pe care i le-a provocat fapta sa. Ştiu cazurile Alexandru Paleologu şi ÎPS Nicolae Corneanu, însă acelea mi se par mărturisiri incomplete şi făcute uşor amuzant, cam în stilul în care s-a lepădat de comunism Emil Bobu (Am fost un dobitoc) : Istoria nu poate fi rescrisă. Am făcut-o pentru o bucată de pâine. Ştiţi voi ce importantă era o bucată de pâine în închisoare ?
• Cazul Groşan este parte a unui poveşti urâte care se tot repetă. Ca şi personajul din Ziua cârtiţei, aş dori să se shimbe ceva în scenariul CNSAS şi intelectualii. Şi visez la ziua în care va apărea acea persoană capabilă să se asume în întregime, cu bunele şi urâtul ei. Carol Sebastian, Sorin Antohi, Dan Amedeo Lăzărescu, Adrian Marino, Cornel Ivanciuc, Daniel Dăianu, Ioan Groşan, Constantin Bălăceanu Stolnici, ş.a. sunt nume dintr-o listă de colaboratori ai Securităţii ce pare că nu se mai termină. Sunt convins că vor urma şi alţii.
• De la Ioan Groşan, pe care l-am citit ani la rândul în Academia Caţavencu, nu aşteptam să fi fost un erou, ci doar să se fi comportat decent. Păcatul său nu este fapta în sine, care-i una măruntă, de găinar în ale turnătoriei şi  pe care oamenii apropiaţi ar fi acceptat-o, ci nemărturisirea. Nu poţi fi un critic acerb al neocomuniştilor şi, în acelaşi timp, să ţii scheletul micii turnătorii sub pat. Am ajuns să cred că următorii deconspiraţi vor fi tot oameni din ceata anticomunistă şi să  gândesc că virulenţa cu care este înfierat vechiul regim ascunde urmele colaborării.
• Vinovăţiile trebuie separate, sortate, clasificate, chiar dacă ele sunt legate de nemărturisire : una-i porcăria săvârşită de cel care visează la funcţia de preşedinte sau la cea de preşedinte al Senatului şi altceva ceea ce a făcut Ioan Groşan ; una-i turnătoria abjectă şi îndelungată a unui boier de mare familie, care primeşte  bani şi vize de ieşire din ţară în urma delaţiunilor şi altceva este ceea ce a făcut un tânăr strâns cu uşa după ce a lăsat însărcinată o colegă de facultate. Nu pot încadra în nicio categorie faptele profesorului Dan Berindei : a-ţi turna fiul este o faptă de o murdărie absolută- cum Dumnezeu mai poate dormi acest om ?.
• Ieri, citind diferite texte despre fapta lui Ioan Groşan, mă gândeam la şansa extraordinară pe care am avut-o noi cei care în 1989 aveam 10-11 ani : nu vom fi puşi niciodată în situaţia de a ne turna colegii de serviciu, prietenii sau rudele la Securitate, nu vom scrie delaţiuni fanteziste despre colegii de breasla scriitoriceasca precum Ion Caraion, nu vom înjura un dictator pentru ca mai apoi să facem afaceri cu unul care s-a înfruptat din bucatele rămase de la acel dictator, precum Mircea Dinescu, nu ne vom teme de telefoanele ascultate şi nu vom aşteptepta înfriguraţi răspunsul la cererea de viză pentru Franţa. Şi, mai ales, nu vom puşi în situaţia de a aştepta 20 de ani pentru a recunoaşte că am fost, în tinereţe, oameni slabi, înfometaţi, abjecţi, doritori de putere, orbiţi, găinari, etc şi că toate aceste slăbiciuni ne-au împins spre turnătorie.

Trei poezii frumoase dintr-o veche culegere de poezie de limbă spaniolă

Valori eterne ale poeziei hispane, traduceri de Darie Novăceanu, Minerva, BPT, 1991

Vicente Aleixandre (1898-1985)

Poetul îşi aminteşte viaţa sa

Iartă-mă: am adormit.

A dormi nu înseamnă a trăi. Pace oamenilor!

A trăi nu înseamnă a suspina sau a presimţi cuvinte

care ne vor trăi mai departe.

Să trăieşti în ele? Cuvintele mor.

Sunt frumoase când sună, dar nu durează nicicând.

Astfel soseşte claritatea nopţii. Ieri, când dimineaţa

sau ziua, împlinându-se, îşi arunca

ultima rază pe chipul tău.

Închide ochii sub penelul luminii.

Dormi.

Noaptea e lungă. (pag. 163-164)

Xavier Villaurrutia (1903-1950)

Nocturnă cu statuie

Să visezi noaptea, străzile, scara

Şi strigătul statuii dispărând după colţ.

Să alergi după statuie şi să găseşti numai strigătul,

Să încerci să atingi strigătul şi să nu afli decât ecoul,

Să încerci să iei ecoul în mână şi să nu dai decât de zid,

Să mergi spre zid şi să dai peste o oglindă.

Să descoperi în oglindă statuia asasinată,

Să o scoţi din sângele umbrei sale,

Să o îmbraci cât ai clipi din ochi,

s-o mângâi ca pe o soră neaşteptată,

să te joci cu degetele ei

şi să-i şopteşti la ureche sute, sute, sute de cuvinte

până ai s-o auzi spunându-ţi: „mi-e un somn de moarte”. (pag.221-222)

Miguel Hernandez (1910-1942)

Dacă şi sângele 

Dacă şi sângele şi-ar pierde din culoare,

şi-ar cărunţi ca părul, sub timp şi sub durere,

sângele meu cel roşu ar curge sub artere

mai alb decât se-aşează pe câmp prima ninsoare.

Căci de când sunt pe lume, fără de-ncetare

mă lupt să-nfrâng în oameni fiara ce-n tăcere

mă sfâşie şi-s singur şi fără de putere

când simt în mine gerul, cum simte orişicare.

De timpul şi durerea ce ne apasă-n viaţă

ar fi precum argintul, de-ar fi să se întâmple,

să lase-n suflet brazdă şi-n suflet să se vadă,

inima mea, de-atâtea câte-a-ndurat, zăpadă

numai zăpadă rece ar tot purta la tâmple

şi brazde-adânci şi grele, grele şi adânci pe faţă.

(pag. 251)

Un text frumos despre A.I.Cuza

          De ziua Unirii Mici, mi-am amintit acest text scris de Nicolae Iorga cu prilejul centenarului nasterii lui Alexandru Ioan Cuza. Istoricul vorbeste simplu, insa sugestiv, despre faptele unui om politic care a stiut/inteles, mai bine decat cei din generatia sa, sa raspunda momentului istoric din ianuarie 1859, desi nu  era inzestrat cu vreo calitate iesita din comun. Nu avea cultura lui Mihail Kogalniceanu, nici osul si cunostintele economice ale lui Ion Ghica, nici inteligenta politica a lui I.C. Bratianu, nu a facut parte din vreo fratie masonica, nu a fost un patriot patetic si sublim ca Balcescu. Era obisnuitul/mediocrul perfect caruia providenta ii ofera sansa de a-si transforma viata in destin. A dat un raspuns pe masura sansei care i s-a oferit.

"Un domn care nu s-a nascut din neam mare, care n-a avut o cultura superioara, care n-a protejat artele, care n-a inaltat cladiri menite sa ramaie, care n-a strans in jurul pe fruntasii prin talente ai neamului, care s-a aratat indiferent fata de opinia scrisa. Un roman care n-a iubit solemnitatile si care nu s-a gandit sa poarte, daca nu coroana vechilor domni independenti, macar cuca lui Alexandru Ghica si a lui Bibescu, a lui Mihai Sturdza. Un stapanitor care nu s-a deosebit prin fapte de milostenie, prin mari asezaminte pentru ajutorarea semenilor sai. Un monarh care nu si-a insemnat numele intre ale voievozilor celor cucernici - caci a bruscat pe un mitropolit si a "stricat legea" canoanelor - ori ale celor virtuosi, caci a fost aplecat patimilor pamantului si a crescut in palatul sau copii care nu erau ai doamnei. Si, in sfarsit, un domn care n-a purtat niciun razboi, n-a castigat nicio biruinta, n-a adaos o palma de pamant tarii asa cum o apucase.

Dar Alexandru Ioan I a intrupat lupta de veacuri a saracului taran roman, vesnic obidit si jignit, peste marginile suferintei omenesti, contra acelor exploatatori, din toate neamurile si cu nici un suflet, pe care el i-a fixat cu numele de ciocoi - ceea ce inseamna (s-o stiti bine) nu o clasa sociala, ci o categorie politica si economica, o varietate morala degenerata a omenirii. I-a sfidat, in ciuda tuturor legaturilor pe care le avea cu dansii, sa batut vitejeste cu ei si, a doua zi dupa improprietarirea care a fost, de fapt, samanta cea buna pentru viitor, a cazut prin razbunarea lor. Erou si mucenic al aceleiasi cauze, de aceea a ramas pentru poporul nostru nu idolul de o clipa, ci neuitatul parinte si binefacator." (Nicolae Iorga, Pagini alese, Editura Ion Creanga, 1985, pag. 46-47)

Pierre Drieu la Rochelle - Jurnal (1939-1945)

Pierre Drieu la Rochelle face parte din generaţia care şi-a dat examenul de maturitate în anii primului război mondial. Generaţia sa a fost călită în luptele care s-au desfăşurat în Europa acelor vremuri. Dimensiunile planetare ale masacrului desfăşurat între 1914-1918 i-au marcat definitiv sensibilitatea şi creaţia şi i-au alimentat idiosincrasiile.

 La Rochelle şi congenerii săi trăiau într-o atmosferă îmbibată de naţionalism , rasism, antisemitism şi militarism. Generaţia 1914, din care au făcut parte  şi Hitler şi Mussolini, le-a adăugat idealismul, vitalismul, cultul eroilor şi ideea de fraternitate a tranşeelor.

La Rochelle s-a născut în anul 1893, în familia unui mic burghez de origine normandă, origine oarecum umilă care l-a tuşat definitiv, scriitorul fiind obsedatde etnia, condiţia socială şi extracţia regională a tuturor scriitorilor francezi. La 14 ani, citeşte Aşa grăit-a Zarathustra de Friedrich Nietzsche, pe care îl va considera „maestrul său spiritual”. De foarte tânăr s-a declarat „germanofil”, fiind încântat de filozofia vitalistă care era la modă în lumea de expresie germană. Keyseerling, Oswald Spengler, Wundt, ş.a sunt printre gânditorii pe care îi apreciază foarte tare în această epocă.

Unui soi de demon interior l-a determinat pe La Rochelle să schimbe, aproape în continuu , taberele/cercurile intelectuale: mişcarea dadaistă între 1920 şi 1924, suprarealismul şi comunismul (Louis Aragon, Paul Eluard  şi Andre Breton îi devin prieteni foarte buni într-o perioadă), Action Francaise, condusă de Charles Maurras. În anii ‘30, La Rochelle sfârşeşte prin a gândi în termenii  fascismului şi nazismului, în care vede curente politice capabile să regenereze Europa căzută.

În timpul Ocupaţiei, este numit director al Nouvelle Revue Francaise, înlocuindu-l pe Jean Paulhan şi devenind, în felul acesta, un fel de conducător al culturii franceze din timpul regimului de la Vichy. Este perioada în care visează să devină lider al „fascismului internaţional”, fapt accentuat şi de prietenia strânsă cu Oto Abetz, ambasadorul german la Paris. După 1943, îşi regândeşte concepţia politică devenind un admirator al lui Stalin.

După Eliberare,  suferă din cauza opţiunilor sale politice, însă este protejat de prietenia cu Andrė Malraux. S-a sinucis pe 15 martie 1945, împlinând una dintre obsesiile mărturisite în „Jurnal”.

Opera lui la Rochelle este bogată, deşi scriitorul nu a fost un salahor al scrisului. Ambiţiile mărturisite ale lui Drieu se numeau romanul şi proza politică (filozofie, eseu politic, analiză politică), domenii în care a încercat să îşi facă un nume.

            Romancierul s-a impus cu greu pe o piaţă literară dominată de inovatori ai artei romanului ori de clasici ai genului, ca Andre Gide, Marcel Proust,  Andre Malraux, Henry  de Montherlant, Louis Ferdinand Celine, Francois Mauriac, Anatole France, Romain Rolland, Roger Martin du Gard, ş.a. De fapt, singurul roman scris de Drieu care s-a bucurat de oarece succes a fost „Gilles”, scriere publicată în 1939. Opera literară a lui la Rochelle mai cuprinde romanele „L’homme couvert de femmes”, “Une femme a sa fenetre”, „La Feu Follet”, „Drole de voyage”, „Beloukia”, „Reveuse bourgeoisie”, „L’homme a cheval”, “Le chiens de paille” şi câteva volume de poeme şi proză scurtă, ca “Interrogation” şi „La Comedie de Charleroi”.

Mult timp după război, în 1992, a văzut lumina tiparului Jurnalul, care a devenit opera capitală a lui Drieu la Rochelle. Volumul este o sinteză a ideilor politice, filozofice şi culturale pe care le-a profesat autorul,  o saga a „aventurilor interioare” prin care a trecut în anii maturităţii şi o cronică a tuturor războaielor pe care le-a purtat cu daimonul său şi cu întreaga lume. Jurnalul cuprinde tot "spiritul” lui Drieu:  pasiunea pentru politică, „iubirea rănită” pentru Franţa, frustrările sale scriitoriceşti, misoginismul şi suita de iubiri ratate, portrete admirabile şi personale ale faunei culturale şi politice din capitala franceză, decadentismul şi pesimismul autorului, reflectiile nenumărate de filozofia culturii, „vizionarismul” politic, războiul cel mare şi dramele pe care acesta le provoacă . 

           Textul Jurnalului rochellian este, pe alocuri, un elogiu adus vitalităţii /nebuniei« eroului politic », fie că acesta se numeşte Mussolini, Hitler ori Stalin. Ce-i lega pe cei trei ? Voinţa de putere, vitalitatea de nestăpânit,  barbaria, gândirea simplă şi forţa acţiunii.

Drieu a fost un virulent antisemit, deşi a fost căsătorit în două rânduri cu femei de origine iudaică, Colette Jeramec şi Beloukia, fiinţe care l-au ajutat în momentele cele mai delicate ale vieţii sale. De asemenea, diaristul s-a mişcat decenii la rând printre scriitori francezi de origine iudaică. Violenţa antisemita a textelor sale merită un adevărat exerciţiu de psihanaliză. Uneori, virulenţa antiiudaismului rochellian are tonalitalea paranoicului, autorul „văzând”  evrei în toate structurile societăţi franceze, de exemplu, in lumea intelectuală: “Franţa este o republică iudeo-franceză. Fiecare corporaţie, fiecare instituţie îşi are evreii săi". În ciuda prieteniei care l-a legat de mai mulţi evrei, aceştia au fost intotdeauna suspecţi, deoarece structural erau făcuţi să lovească în intimitatea unuia care nu era ca ei: „prietenii mei evrei m-au rănit din lipsa lor de discreţie, prin curiozitatea, critica lor care îmi denigra credinţele, obiceiurile, farmecul vieţii, care mă surprindea, mă deconcerta, imi fascina opiniile, prin privirea lor asupra intimitătii mele, ascuţită, aspră şi deodatǎ periculos de complice”(pag. 159). 

Drieu visează la un moment dat să scrie o carte despre evrei, care ar întemeia un alt domeniu…antisemitismul inteligent : "M-am gândit din nou la cartea despre evrei pe care aş vrea s-o scriu de ani de zile, în care să amestec consideraţii generale istorice, psihologice, cu anecdote, amintiri, trăsături. S-ar vedea, în fine, un antisemit inteligent, cel mai bun prieten al evreilor" (pag 73).

Drieu a fost un extremist fascinat de mişcările totalitare, însă această fascinaţie a izvorât din dezamăgirea provocată de prăbuşirea politică şi militară a Franţei, fapt resimţit cu  intensitate Franţa interbelică, „mediocră, suficientă şi filistină”, devine rana sa de nevindecat. Referinţa constantă a gândurilor sale este patria, căreia îi „simte mai mult ca niciodată sfârşitul „.

Jurnalul lui Drieu este una dintre cele mai complete mărturisiri asupra căderii morale şi intelectuale a unui scriitor de mare talent şi o descriere şocantă a modului în care tentaţia extremistă distruge spiritele superioare. Drieu a fost.un scriitor/om învins de propriile sale ambiţii şi de lipsa de luciditate.

Câteva citate:

• Nu-mi pare rău decât de un singur lucru, şi anume că nu am strigat mai tare dragostea mea faţă de violenţă, de aventură, de Hitler şi de hitlerism (în ciuda oribilelor defecte şi lipsuri (pag. 340). 
• Acum e vremea imperiilor şi a federaţiilor. În Europa, apariţia federaţiei statelor de limbă germană, devenită sub Hitler un imperiu puternic sudat, după metodele iacobine, face imposibilă supravieţuirea nu numai a statelor de câteva milioane de locuitori, dar chiar şi a statelor cu patruzeci de milioane de locuitori, cum este Franţa.  Franţa nu va mai apărea, în orice caz nu după aceste tulburări, în integritatea sa din secolul al XIX-lea. De altfel, influenţele străine care au început sǎ se manifeste de câţiva luştri – influenţǎ engleză, rusă, un pic italiană, poate chiar şi germană – erau semnele premergătoare unei ieşiri din graniţe. Ori Franţa va fi înecată, împreună cu alte ţǎri ale Europei, într-un Reich hitlerist – asemeni Atenei în Ecumenia macedoneană -, ori va fi parte a unui bloc occidental, care va îngloba Anglia, Belgia, Olanda, Elveţia, poate şi ţările scandinave, un bloc ce se va armoniza, de bine de rău, cu alte blocuri, într-o uniune europeană. (pag. 121)
• “Mai înainte de toate, văd în hitlerism una dintre acele brutale reacţii fizice cu care omenirea se biciuieşte din când în când, una din acele cufundări în bestialitate. Barbarie, nu exişti decât la cei extrem de civilizaţi, care se refugiază în tine.Sufletul obosit se duce să caute forţe noi in animism. ”(pag.164)
•  "Situaţia evreilor într-o ţară îmi ilustrează întotdeauna următoarea parabolă. Toată familia este acasă. Cineva este la uşă. Intră un necunoscut care cere ospitalitate! înfăţişarea lui de stăin uimeşte, dar este primit. Rămâne. După masă pretinde un pat, apoi multe alte lucruri. După ce a stârnit înduioşare sau amuzament, devine agasant, inoportun, apoi incomodează şi sperie. Este bruftuit, se burzuluieşte şi zice că nu are parte de omenie. Nimeni nu îndrăzneştesă-l alunge, nici măcar să-l certe. Încetul cu încetul, i se dau pe mână banii, sufletul, conducerea casei."(pag. 158) 
• "Ce au adus Franţei evreii? În domeniul literelor şi artelor, jumătate din Bergson şi din Proust, şi asta e tot ce este cu adevărat de calitate, Deşi scriitura acestor doi mari oamen i  nu  este decât o sabanita efectul unei vointe neîncetat racordate. Nici o ţâşnire autentică a vervei tradiţionale. Apariţia lor nu a fost posibilă decât după apariţia literaturii concertate, a stilului lucrat, a limbii moarte îmbălsămate, de la Flaubert încoace. (…)Montaigne? Dar evreii erau cu total altceva pe atunci, mai ales evreii din Spania. Stabiliseră legături profunde cu o civilizaţie. Crescuseră în acelaşi timp şi în acelaşi ritm cu ea, un se iviseră în cadrul ei aşa, deodată, ca nişte intruşi. Iar familia lui Montaigne a fost îndelung filtrată cu ajutorul moravurilor catolicismului şi al nobilimii franceze". (pag. 151).

S

Eminescu

Cu mâine zilele-ţi adaogi...

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

Naintea nopţii noastre umblă
Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi.

Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua de azi.

Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern

ÎN ZADAR ÎN COLBUL ŞCOLII

În zădar în colbul şcolii,

Prin autori mâncaţi de molii,

Cauţi urma frumuseţii

Şi îndemnurile vieţii,

Şi pe foile lor unse

Cauţi taine nepătrunse

Şi cu slovele lor strîmbe

Ai vrea lumea să se schimbe.

Nu e carte să înveţi

Ca viaţa s'aibă preţ —

Ci trăieşte, chinueşte

Şi de toate pătimeşte

Ş'ai s'auzi cum iarba creşte.

William Shakespeare - Sonetul XXVII, în traducerea lui Mihai Eminescu

Weary with toil, I haste me to my bed,
The dear repose for limbs with travel tired;
But then begins a journey in my head,
To work my mind, when body's work's expired:
For then my thoughts, from far where I abide,
Intend a zealous pilgrimage to thee,
And keep my drooping eyelids open wide,
Looking on darkness which the blind do see
Save that my soul's imaginary sight
Presents thy shadow to my sightless view,
Which, like a jewel hung in ghastly night,
Makes black night beauteous and her old face new.
   Lo! thus, by day my limbs, by night my mind,
   For thee and for myself no quiet find.

***

Sătul de lucru caut noaptea patul,
Dar al meu suflet un drumeţ se face
Şi pe când trupul doarme-ntins în pace,
Pe-a tale urme l-au împins păcatul.

E noapte neagră-n ochi-mi, totul tace,
Dar mintea-mi vede ­ genele holbate;
Ca şi un orb mă simt în întuneric
Şi totuşi înainte-mi zi se face.

E chipul tău, lumină necrezută
De frumuseţi, de taină, curăţie,
Ce nopţii reci lucire-i împrumută.

Din cauza ta, bălaia mea soţie,
Cât ziulica trupu-odihnă n-are,
Iar noaptea sufletul în cale pleacă.

Sonetul, rămânând al lui Eminescu prin imensă asimilare şi eminescianizare şi prin destule şi inerente sau voite libertăţi, este totuşi o traducere : a celui de al XXVII-lea sonet al lui Shakespeare. O înfruntare din care nimeni nu a ieşit biruit.

Starea de lucruri este simetric opusă celei din Pe gânduri ziua, noaptea în veghere.

Iubitorul, ostenit, adoarme în tăcere şi, în orbul nopţii, sufletul îi pleacă la drum pe urmele ştiute, iar visul său se face zi, din lumina chipului iubit, tainic şi pur, Ce nopţii reci lucirea-i împrumută (un vers mai strict şi mai pur decât Makes black night beauteous and her old face new ).

 

Antologiile Humanitas, Eminescu editat şi comentat de Petru Creţia, 1994, pag. 158-159.

Autobiografia lui Nicolae Ceausescu

Mi-am petrecut 12 ani viaţă în vremea lui Ceauşescu. Am fost şoim al patriei şi pionier, am recitat poezii patriotice şi ode închinate tovarăşului mult-iubit, am cântat Trei culori cunosc pe lume dimineţi la rândul, am stat la cozi pentru a lua raţia de pâine, ulei şi zahăr, m-am încălzit la flacăra abia pâlpâindă a aragazului, am ascultat, fără să înţeleg prea multe, emisiunile secţiilor în limba română ale Europei libere, Vocii Americii şi ale BBC, am dansat pe ritmurile melodiilor populare pentru tovarăş, am urmărit aceleaşi seriale ca mulţi dintre voi, am citit Albatros şi Cutezătorii, am citit aventurile Cireşarilor, am vizitat fabrici, am văzut câteva dintre cele mai frumoase meciuri din istoria fotbalului la bulgari, etc.

Nu ştiu ce ar fi devenit viaţa mea, dacă regimul comunist nu cădea în 1989, an binecuvântat, orice s-ar spune şi oricâte descoperiri s-ar face despre conspiraţiile acelor zile. Poate că aş fi devenit un ticălos, poate că aş fi făcut o carieră remarcabilă de ceapist sau aş fi ajuns un sectorist mizerabil. Sau poate că aş  fi ajuns un marginal, un ratat care îşi îneacă amarul în băutură şi tutun. Sau aş fi fugit din ţară, ca atâţia şi atâţia conaţionali. Sau aş fi fost un neica nimeni, unul din marea masă de anonimi care suportă istoria, care cred că istoria este totuna cu destinul şi aşteaptă ca timpul să treacă prin vieţile lor precum trenurile prin gara Mizil. Acum, oricare dintre aceste variante, potenţiale în 1989, mă înspăimântă prin urâtul lor, total şi zadarnic.  Şi, totuşi, mi-am petrecut vârsta paradisiacă în acele timpuri. Copilăria nu poate fi uitată şi negată. Mereu se întoarce la mine.

De aceea, am privit filmul lui Andrei Ujică ca pe un fel de întoarcere/plonjare în propria mea viaţă trecută, la începuturile mele şi în vieţile celor care m-au crescut. Din teamă nici nu l-am văzut imediat după lansare.

1. 5’50’’: Ceauşescu este unul dintre cei care poartă sicriul lui Gheorghiu-Dej. Omul pare stăpân pe emoţiile şi gândurile lui, nicio clipă nu dă senzaţia de slăbiciune. Este străin momentului, gândurile lui sunt departe, la Chivu Stoica, la Maurer, la Gheorghe Apostol, la luptele pentru putere care urmau înmormântării, ş.a..
2. 25’ -30’: Ceauşescu încă pare uman, se află printre semeni, vizitează platouri de filmare, salută actori, intră în pieţe, încearcă pâinea. Se aude muzica şi se dansează, încă.
3. 36’-38’ Dubcek şi Ceauşescu: distanţa care separa, atunci şi separă, acum, cele două ţări este exact diferenţa dintre cei doi. Câtă distincţie fiziognomică între liderii comunişti ai celor două ţări: ai noştri par a fi cei mai de la ţară, pe ei costumele stăteau cel mai prost, la ei cuvintele nu veneau de la sine. Ai lor puteau vorbi uman, ai noştri foloseau o păsărească ideologică, înfioratoare în vidul ei. Pe de o parte, îl avem pe liderul ceh capabil să ţină un discurs liber, uman în banalitatea lui, iar în partea cealaltă îl avem pe-al nostru Ceauşescu, care nu poate ieşi din tiparele gândirii stricte, marxiste şi care îşi scuipă frazele. Discursul şi bolboroseala ideologică.
4. 1h5’Vizita în China: Ceauşescu îl priveşte pe Mao ca pe un sfânt (roşu) în carne şi oase. Este impresionat de ceea ce vede şi de adulaţia al cărei centru este dragonul chinez. Dar nu văzuse totul.
5. 2h10’’: Vizita în Coreea de Nord . Siderante mi se par a fi imaginile cu interpreta nord-coreeancă cântând în limba română. Şi dialogul celor doi: Kim Ir-Sen, vădit satisfăcut de munca depusă pentru reeducarea poporului său, se simte ca un Demiurg; Ceauşescu, urmărind manifestaţiile/spectacolele perfecte ale nord-coreenilor, îi spune lui Kim- Este minunat!, iar acesta îl aprobă. Parcă i-ar spune: băi, Nicule, aşa se face treaba, nu ca la tine în Balcani!
6. Charles de Gaulle şi Richard Nixon:  generalul a înţeles perfect despre ce este vorba pe aici, prin Valahia, deşi o dă, diplomatic, pe partea cu latinitatea celor două popoare şi cu securitatea Europei; Nixon se comportă ca un antreprenor american, zâmbeşte şi încheie contracte.
7. 1h50’: Înmormântarea mamei: dictatorul este sobru şi stăpân pe emoţiile lui, nespus de uman. Se vede şi silueta unui preot.
8. Vizita în SUA şi Marea Britanie: Carter îl copleşeşte cu elogii, deşănţate de-a dreptul; la întâlnirea cu regina, Ceauşescu este roşu de emoţie, iar tovarăşa este element de decor.
9. Momentul Pârvulescu, congresele, alegerea ca preşedinte al Republicii, tezele din iulie, vizitele de lucru, cutremurul din 1977, şantierele şi magazinele –  griul devine dominant, apăsător, apocaliptic.
10.  Procesul – senzaţia că totul se repetă, că asistăm la un simulacru de judecată şi că piesa puterii va fi jucată, de acum înainte, de alţi actori.

Trei observaţii:

1. Ideea de a oferi imaginile fără suport narativ mi se pare extraordinară, deoarece lasă spectatorului libertatea de judeca, de a alege ce pofteşte şi de a produce comentariul/naraţiunea pe care o crede de cuviinţă. Cu voce, documentarul ar fi fost un fel de Memorial al durerii stilat. În cazul de faţă, absenţa comentariului face diferenţa între artă şi militantism.
2. Lipsa de distincţie şi de eleganţă a liderilor comunişti. Toţi par nişte ţăranoi, nimeriţi, prin nu ştiu ce viclenie a istoriei, în funcţii pentru care nu sunt făcuţi. Toţi vorbesc o limbă bolovănoasă, bolnavă, obsesivă. Par nişte marionete în jocul de-a puterea şi întâmplarea. M-a uimit, privind filmul, faptul că liderii epocii nu aveau viciile comune ale rasei: comuniştii nu beau, nu prea fumau,  n-aveau nimic din ceea ce s-ar putea numi plăceri lumeşti.
3. Titlul mi se pare inspirat, fiind susţinut de artificiul regizoral: filmul începe şi se termină cu secvenţe de la procesul celor doi. Imaginile prinse între cele două momente par a sugera că reprezintă momentul lui Ceauşescu, clipa de retrăire a propriei vieţi, ceea ce el, Nicolae Ceauşescu, consideră că merită a fi luat în seamă din suma faptelor sale.

Călătoria lui Gruber

• Nu ştiu prea multe despre Radu Gabrea şi operele sale cinematografice. L-am văzut de vreo două ori la televizor, în cadrul unor emisiuni ale TVR şi mi-a plăcut, pentru modestia şi onestitatea domniei sale. Am înţeles că a emigrat din România la începutul anilor ’70, stabilindu-se în Germania, ţara de origine a mamei. Am citit că a făcut un film remarcabil despre Rainer Werner Maria Fassbinder , Un bărbat ca Eva (Ein Mann wie EVA) (1984), şi că acesta ar fi capodopera sa. Nu am văzut, spre ruşinea mea, nici Struma, documentarul realizat în 2000 şi nici lungmetrajul Noro, difuzat în 2002.
• Am văzut, cu vreo doi ani în urmă, Cocoşul decapitat, ecranizarea romanului omonim al lui Eginald Schlattner. Mi s-a părut un film ok, mai ales pentru faptul că prezenta o Românie interbelică din care nu făceau parte ţăranii abrutizaţi, legionarii monstruoşi, moşierii haini, artiştii famelici şi politicienii corupţi. Era un fragment de Românie interbelică din care dispăruse înjurătura. Filmul mi-a plăcut şi pentru felul în care a pus problema evreului şi a antisemitismului, adoptând o poziţie vag neutră, delicată, care nu-i arăta spectatorului, cu degetul, care-s băieţii buni şi care-s cei răi. Şi mai am un argument pentru acest film, Axel Moustache, tânărul actor care a interpretat rolul adolescentului sedus de naţional-socialism: are un chip făcut pentru cinema şi un talent autentic. 

• Călătoria lui Gruber face parte din seria de filme pe care Radu Gabrea a dedicat-o antisemitismului interbelic. Ciclul acesta mai cuprinde documentarul Struma (2000) şi Cocoşul decapitat (2008), mai sus pomenite. Filmele acestea sunt curajoase, deoarece niciun cineast român nu a mai încercat să trateze delicata şi inconfortabila (pentru noi) problematică a antisemitismului. Ştiu, vor sări unii, în filmele vechi ale lui Sergiu Nicolaescu apar nenumărate scene în care ne sunt descrise crimele legionarilor, însă există atâta prost gust şi vulgaritate în creaţiile acestui regizor încât prefer să nu le iau în seamă.

• Călătoria lui Gruber se concentrează asupra unui episod al biografiei lui Curzio Malaparte, care, în iunie 1941, aflat în drum spre frontul răsăritean, trece prin Iaşi în timpul pogromului antievreiesc. Peripeţiile româneşti ale marelui ziarist şi scriitor sunt povestite în romanul Kaputt, publicat chiar în timpul războiului (1943). Aflat în România, Malaparte este chinuit de o alergie groaznică, pe care medicii români nu reusesc să o stopeze. Un medic din Bucureşti i-a recomandat să consulte un cunoscut alergolog din Iaşi, Iosif Gruber, singurul care putea să dea de hac supărătoarei suferinţe. Numai că Iosif Gruber este evreu, iar a căuta şi a găsi un evreu în zilele pogromului de la Iaşi era riscant şi nebunesc, aproape o cauză pierdută. După peripeţii administrative nenumărate, Malaparte ajunge la medic, scăpat, întâmplător, de la moarte.

• Subiectul şi, pe alocuri, ritmul mi se par a fi singurele merite ale filmului. Aproape că nu există timpi morţi în acest film, ceea ce se întâmplă rar în peliculele noastre . Şi jocul lui Claudiu Bleonţ este de bun, actorul făcându-şi treaba foarte bine în rolul locotent-colonelui Coca Niculescu, exemplar tipic al ofiţerimii româneşti a timpului – vulgar, viclean şi umil când este cazul (scenele în care colonelul german şterge pe jos cu demnitatea lui de şef al garnizoanei Iaşi şi-l pune să refacă raportul deoarece este plin de greşeli sunt antologice) . Jocul lui Florin Piersic, interpretul lui Malaparte, este onest, însă lipsit de strălucire, fiind tras în jos de corsetul lingvistic  şi de cel regizoral. Despre prestaţia lui Marcel Iureş (Iosif Gruber) nu se poate vorbi, partitura sa având dimensiunea atomului. Total neinspirată mi s-a părut distribuirea lui Alexandru Bindea în rolul consulului italian la Iaşi, deoarece joacă  fals şi vulgar pe tot parcursul filmului.

• Ceea ce m-a nemulţumit profund a fost viziunea strâmbă a regizorului, care nu vrea să rişte nimic, nu pune accentul pe vreo idee, repetă anumite secvenţe ( cea a peretului pătat de sânge apare de mai multe ori) şi nu-şi poate afirma intenţiile. Sau poate că nu a avut vreuna Însă eu, banal privitor de filme, nu pot înţelege cum de poţi rata astfel un subiect/scenariu atât de generos când ai 45 de ani de experienţă în cinema. Înţeleg că Malaparte suferea acut din cauza alergiei şi că dorea, cu orice preţ, să-l găsească pe Gruber, însă nu pot să cred că un scriitor şi un ziarist de curajul său a fost mut în faţa atrocităţii comise de germani şi de slugile lor supuse, valahii. Omul ăsta a fost închis de nenumărate ori în vremea lui Mussolini, l-a sfidat pe Duce şi  l-a supărat pe Papă, a fost exilat şi i-a făcut barbari pe nemţi în articolele şi cărţile scrise în timpul războiului : un astfel de om nu a putut fi mut în faţa acelor crime. 

***

Mi-ar plăcea să văd un film despre zilele petrecute de contele Tolstoi pe tărâmuri româneşti în 1854, despre beţiile şi nopţile&banii pierduţi la cărţi, despre luptele sale cu viciile. Şi despre încercarea sa disperată de a găsi un medic care să-l scape de durerile de dinţi.