Tata

   În visele mele, tata mă priveşte totdeauna cu un aer distrat şi, de fiecare dată, nu-mi dau seama dacă mă vede. Îmi vorbeşte? Nu-l aud. Îl întreb despre viaţa şi moartea lui. Îl întreb despre sufletele rătăcitoare trimise de sufletul lui în calea mea pentru a o lumina cu strălucirea mea fugară.
De ce nu-mi spune nimic?  Ce vrea să mă înveţe prin această tăcere? Dintr-o dată apar umbre care-l înconjoară. Le implor să nu mă despartă de tatăl meu. Departe de el, chiar dacă e mort, n-aş putea să trăiesc.
Să nu ne despărţim, să nu ne despărţim, spunea mama înainte de despărţirea noastră.

Să nu ne despăţim, să nu ne mai despărţim, îi spun tatălui meu, care nu mai este nici măcar în privirea lui. Ce trebuie să fac pentru ca morţii să consimtă să-mi vorbească, în sfârşit, în visele mele?

Elie Wiesel, Toate fluviile curg în mare, Hasefer, 2000

Sunt un om care a avut trei taţi : unul de zămislire, unul care mi-a dat numele şi unul care m-a crescut. Niciunul dintre ei nu mai este. Niciodată nu voi putea scrie un asemenea text, deşi un asemenea text se scrie nu cu talent, ci cu inima şi ceva în plus.