Cartea aceasta este o minune. Este atâta frumuseţe în acest dialog purtat, pe la 1400, între un plugar şi singura certitudine a vieţii sale, Moartea, încât orice comentariu mi se pare în plus. Moartea asta i-a răpit soţia tânără şi frumoasă, risipind echilibrul fragil al existenţei sale. Neconsolat şi neîmpăcat, plugarul se adresează vinovatului suprem, imediat, Morţii. Fiecare dintre cei doi aruncă, în acest dialog zadarnic şi sublim totodată, toate argumentele pe care le are la îndemână. Plugarul are de partea sa dreptatea vieţii, sângele şi bătăile inimii, dragostea. Moartea are ceva din răceala supărătoare a înţeleptului şi trufia învingătorului, a singurului câştigător din această lume, egală în frumuseţe şi urât.
Cu ce scrieri aş putea compara acest op medieval? Aminteşte atât de mult de Cartea lui Iov şi de tonalităţile Ecleziastului. Văd aievea, citind replicile meşteşugite ale morţii, unele gravuri ale lui Albrecht Durer: Cavalerul, Moartea şi Diavolul şi Cei patru cavaleri ai Apocalipsei. Nu ştiu de ce, dar mă gândesc la Moartea lui Ivan Ilici, care m-a neliniştit şi mi-a provocat nesfârşite atacuri de panică. Îmi vine în minte, fără să vreau, o pagină din Război şi Pace, în care contele Tolstoi descrie chipul unei femei frumoase moarte prea devreme: faţa dispărutei exprima uimirea faţă de prezenţa unui musafir nepoftit şi indignarea faţă de îndrăzneala fără margini a acestuia.
„[...]Dacă nu ştii încă, să ştii acum: De îndată ce omul se naşte, a şi încheiat târgul care-l face să moară, Sfârşitul este fratele începutului. Cel care a fost trimis este datorat să se şi întoarcă. La ceea ce trebuie să se întâmple, nimeni nu se poate împotrivi. Un singur om nu poate contrazice ceea ce îndură întreaga omenire. Ceea ce este împrumutat trebuie dat înapoi. Omul, pe pământ, se află în loc străin. Din ceva, toţi sunt sortiţi să ajungă nimic. Viaţa omului pe picioare repezi se rostogoleşte: Acum îi vezi în viaţă şi, cât ai bate din palme, au şi murit. Pe scurt, drept încheiere: fiecare om ne este dator cu moartea sa. Pentru că moartea i-a fost dată ca moştenire. Nu ai dreptate să plângi tinereţea femeii tale. Din clipa în care se naşte, omul este destul de bătrân ca să moară. Crezi, poate, că bătrâneţea este un adăpost de preţ. Nu! Este suferindă, trudnică, strâmbă, rece şi neplăcută pentru oricine. De orice fel ar fi, bătrâneţea nu e bună la nimic şi este de prisos[...]”(pag. 59-61 ).
Plugarul şi Moartea reface dialogul veşnic pe care Omul îl poartă cu Moartea, a sa, a celor dragi sau a unui seamăn pe care, în altă situaţie, n-ar da o ceapă degerată. Dialogul ăsta a fost purtat de mii, milioane de ori, de la facerea omului, fără niciun folos. Moartea nu se lasă înduplecată nici măcar de frumuseţe, inocenţă sau sfinţenie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu