Pierre Drieu la Rochelle - Jurnal (1939-1945)

Pierre Drieu la Rochelle face parte din generaţia care şi-a dat examenul de maturitate în anii primului război mondial. Generaţia sa a fost călită în luptele care s-au desfăşurat în Europa acelor vremuri. Dimensiunile planetare ale masacrului desfăşurat între 1914-1918 i-au marcat definitiv sensibilitatea şi creaţia şi i-au alimentat idiosincrasiile.

 La Rochelle şi congenerii săi trăiau într-o atmosferă îmbibată de naţionalism , rasism, antisemitism şi militarism. Generaţia 1914, din care au făcut parte  şi Hitler şi Mussolini, le-a adăugat idealismul, vitalismul, cultul eroilor şi ideea de fraternitate a tranşeelor.

La Rochelle s-a născut în anul 1893, în familia unui mic burghez de origine normandă, origine oarecum umilă care l-a tuşat definitiv, scriitorul fiind obsedatde etnia, condiţia socială şi extracţia regională a tuturor scriitorilor francezi. La 14 ani, citeşte Aşa grăit-a Zarathustra de Friedrich Nietzsche, pe care îl va considera „maestrul său spiritual”. De foarte tânăr s-a declarat „germanofil”, fiind încântat de filozofia vitalistă care era la modă în lumea de expresie germană. Keyseerling, Oswald Spengler, Wundt, ş.a sunt printre gânditorii pe care îi apreciază foarte tare în această epocă.

Unui soi de demon interior l-a determinat pe La Rochelle să schimbe, aproape în continuu , taberele/cercurile intelectuale: mişcarea dadaistă între 1920 şi 1924, suprarealismul şi comunismul (Louis Aragon, Paul Eluard  şi Andre Breton îi devin prieteni foarte buni într-o perioadă), Action Francaise, condusă de Charles Maurras. În anii ‘30, La Rochelle sfârşeşte prin a gândi în termenii  fascismului şi nazismului, în care vede curente politice capabile să regenereze Europa căzută.

În timpul Ocupaţiei, este numit director al Nouvelle Revue Francaise, înlocuindu-l pe Jean Paulhan şi devenind, în felul acesta, un fel de conducător al culturii franceze din timpul regimului de la Vichy. Este perioada în care visează să devină lider al „fascismului internaţional”, fapt accentuat şi de prietenia strânsă cu Oto Abetz, ambasadorul german la Paris. După 1943, îşi regândeşte concepţia politică devenind un admirator al lui Stalin.

După Eliberare,  suferă din cauza opţiunilor sale politice, însă este protejat de prietenia cu Andrė Malraux. S-a sinucis pe 15 martie 1945, împlinând una dintre obsesiile mărturisite în „Jurnal”.

Opera lui la Rochelle este bogată, deşi scriitorul nu a fost un salahor al scrisului. Ambiţiile mărturisite ale lui Drieu se numeau romanul şi proza politică (filozofie, eseu politic, analiză politică), domenii în care a încercat să îşi facă un nume.

            Romancierul s-a impus cu greu pe o piaţă literară dominată de inovatori ai artei romanului ori de clasici ai genului, ca Andre Gide, Marcel Proust,  Andre Malraux, Henry  de Montherlant, Louis Ferdinand Celine, Francois Mauriac, Anatole France, Romain Rolland, Roger Martin du Gard, ş.a. De fapt, singurul roman scris de Drieu care s-a bucurat de oarece succes a fost „Gilles”, scriere publicată în 1939. Opera literară a lui la Rochelle mai cuprinde romanele „L’homme couvert de femmes”, “Une femme a sa fenetre”, „La Feu Follet”, „Drole de voyage”, „Beloukia”, „Reveuse bourgeoisie”, „L’homme a cheval”, “Le chiens de paille” şi câteva volume de poeme şi proză scurtă, ca “Interrogation” şi „La Comedie de Charleroi”.

Mult timp după război, în 1992, a văzut lumina tiparului Jurnalul, care a devenit opera capitală a lui Drieu la Rochelle. Volumul este o sinteză a ideilor politice, filozofice şi culturale pe care le-a profesat autorul,  o saga a „aventurilor interioare” prin care a trecut în anii maturităţii şi o cronică a tuturor războaielor pe care le-a purtat cu daimonul său şi cu întreaga lume. Jurnalul cuprinde tot "spiritul” lui Drieu:  pasiunea pentru politică, „iubirea rănită” pentru Franţa, frustrările sale scriitoriceşti, misoginismul şi suita de iubiri ratate, portrete admirabile şi personale ale faunei culturale şi politice din capitala franceză, decadentismul şi pesimismul autorului, reflectiile nenumărate de filozofia culturii, „vizionarismul” politic, războiul cel mare şi dramele pe care acesta le provoacă . 

           Textul Jurnalului rochellian este, pe alocuri, un elogiu adus vitalităţii /nebuniei« eroului politic », fie că acesta se numeşte Mussolini, Hitler ori Stalin. Ce-i lega pe cei trei ? Voinţa de putere, vitalitatea de nestăpânit,  barbaria, gândirea simplă şi forţa acţiunii.

Drieu a fost un virulent antisemit, deşi a fost căsătorit în două rânduri cu femei de origine iudaică, Colette Jeramec şi Beloukia, fiinţe care l-au ajutat în momentele cele mai delicate ale vieţii sale. De asemenea, diaristul s-a mişcat decenii la rând printre scriitori francezi de origine iudaică. Violenţa antisemita a textelor sale merită un adevărat exerciţiu de psihanaliză. Uneori, virulenţa antiiudaismului rochellian are tonalitalea paranoicului, autorul „văzând”  evrei în toate structurile societăţi franceze, de exemplu, in lumea intelectuală: “Franţa este o republică iudeo-franceză. Fiecare corporaţie, fiecare instituţie îşi are evreii săi". În ciuda prieteniei care l-a legat de mai mulţi evrei, aceştia au fost intotdeauna suspecţi, deoarece structural erau făcuţi să lovească în intimitatea unuia care nu era ca ei: „prietenii mei evrei m-au rănit din lipsa lor de discreţie, prin curiozitatea, critica lor care îmi denigra credinţele, obiceiurile, farmecul vieţii, care mă surprindea, mă deconcerta, imi fascina opiniile, prin privirea lor asupra intimitătii mele, ascuţită, aspră şi deodatǎ periculos de complice”(pag. 159). 

Drieu visează la un moment dat să scrie o carte despre evrei, care ar întemeia un alt domeniu…antisemitismul inteligent : "M-am gândit din nou la cartea despre evrei pe care aş vrea s-o scriu de ani de zile, în care să amestec consideraţii generale istorice, psihologice, cu anecdote, amintiri, trăsături. S-ar vedea, în fine, un antisemit inteligent, cel mai bun prieten al evreilor" (pag 73).

Drieu a fost un extremist fascinat de mişcările totalitare, însă această fascinaţie a izvorât din dezamăgirea provocată de prăbuşirea politică şi militară a Franţei, fapt resimţit cu  intensitate Franţa interbelică, „mediocră, suficientă şi filistină”, devine rana sa de nevindecat. Referinţa constantă a gândurilor sale este patria, căreia îi „simte mai mult ca niciodată sfârşitul „.

Jurnalul lui Drieu este una dintre cele mai complete mărturisiri asupra căderii morale şi intelectuale a unui scriitor de mare talent şi o descriere şocantă a modului în care tentaţia extremistă distruge spiritele superioare. Drieu a fost.un scriitor/om învins de propriile sale ambiţii şi de lipsa de luciditate.

Câteva citate:

• Nu-mi pare rău decât de un singur lucru, şi anume că nu am strigat mai tare dragostea mea faţă de violenţă, de aventură, de Hitler şi de hitlerism (în ciuda oribilelor defecte şi lipsuri (pag. 340). 
• Acum e vremea imperiilor şi a federaţiilor. În Europa, apariţia federaţiei statelor de limbă germană, devenită sub Hitler un imperiu puternic sudat, după metodele iacobine, face imposibilă supravieţuirea nu numai a statelor de câteva milioane de locuitori, dar chiar şi a statelor cu patruzeci de milioane de locuitori, cum este Franţa.  Franţa nu va mai apărea, în orice caz nu după aceste tulburări, în integritatea sa din secolul al XIX-lea. De altfel, influenţele străine care au început sǎ se manifeste de câţiva luştri – influenţǎ engleză, rusă, un pic italiană, poate chiar şi germană – erau semnele premergătoare unei ieşiri din graniţe. Ori Franţa va fi înecată, împreună cu alte ţǎri ale Europei, într-un Reich hitlerist – asemeni Atenei în Ecumenia macedoneană -, ori va fi parte a unui bloc occidental, care va îngloba Anglia, Belgia, Olanda, Elveţia, poate şi ţările scandinave, un bloc ce se va armoniza, de bine de rău, cu alte blocuri, într-o uniune europeană. (pag. 121)
• “Mai înainte de toate, văd în hitlerism una dintre acele brutale reacţii fizice cu care omenirea se biciuieşte din când în când, una din acele cufundări în bestialitate. Barbarie, nu exişti decât la cei extrem de civilizaţi, care se refugiază în tine.Sufletul obosit se duce să caute forţe noi in animism. ”(pag.164)
•  "Situaţia evreilor într-o ţară îmi ilustrează întotdeauna următoarea parabolă. Toată familia este acasă. Cineva este la uşă. Intră un necunoscut care cere ospitalitate! înfăţişarea lui de stăin uimeşte, dar este primit. Rămâne. După masă pretinde un pat, apoi multe alte lucruri. După ce a stârnit înduioşare sau amuzament, devine agasant, inoportun, apoi incomodează şi sperie. Este bruftuit, se burzuluieşte şi zice că nu are parte de omenie. Nimeni nu îndrăzneştesă-l alunge, nici măcar să-l certe. Încetul cu încetul, i se dau pe mână banii, sufletul, conducerea casei."(pag. 158) 
• "Ce au adus Franţei evreii? În domeniul literelor şi artelor, jumătate din Bergson şi din Proust, şi asta e tot ce este cu adevărat de calitate, Deşi scriitura acestor doi mari oamen i  nu  este decât o sabanita efectul unei vointe neîncetat racordate. Nici o ţâşnire autentică a vervei tradiţionale. Apariţia lor nu a fost posibilă decât după apariţia literaturii concertate, a stilului lucrat, a limbii moarte îmbălsămate, de la Flaubert încoace. (…)Montaigne? Dar evreii erau cu total altceva pe atunci, mai ales evreii din Spania. Stabiliseră legături profunde cu o civilizaţie. Crescuseră în acelaşi timp şi în acelaşi ritm cu ea, un se iviseră în cadrul ei aşa, deodată, ca nişte intruşi. Iar familia lui Montaigne a fost îndelung filtrată cu ajutorul moravurilor catolicismului şi al nobilimii franceze". (pag. 151).

S