Gânduri provocate de ultimele dezvăluiri făcute de CNSAS

• În România nu (mai) există fiinţe dostoievskiene, ibseniene sau, cel puţin, camilpetresciene. Românul nu are remuşcări provocate de faptele murdare pe care le-a comis, pe el nu-l frământă nedreptatea pe care a suferit-o un seamăn al său, nu-l mişcă nici măcar moartea unor prunci. Sau dacă simte toate acestea ca fiind tragice, se gândeşte la ele în timp ce se uită la televizor, îşi bea cafeaua cu apropiaţii sau când este supus unor întrebări de către un reporter imbecil. Gândeşte tragicul pe termen scurt, discursiv, nu-l interiorizează, suferinţa altora nu-l împinge spre pocăinţă.  Nu pot gândi altfel despre România şi ai săi cetăţeni văzând că, în 20 de ani de libertate, niciun om de cultură nu şi-a mărturisit vinovăţia colaborării cu Securitatea, nu s-a spovedit autentic şi total vorbind despre laşităţile sale, despre teama şi dezgustul de sine pe care i le-a provocat fapta sa. Ştiu cazurile Alexandru Paleologu şi ÎPS Nicolae Corneanu, însă acelea mi se par mărturisiri incomplete şi făcute uşor amuzant, cam în stilul în care s-a lepădat de comunism Emil Bobu (Am fost un dobitoc) : Istoria nu poate fi rescrisă. Am făcut-o pentru o bucată de pâine. Ştiţi voi ce importantă era o bucată de pâine în închisoare ?
• Cazul Groşan este parte a unui poveşti urâte care se tot repetă. Ca şi personajul din Ziua cârtiţei, aş dori să se shimbe ceva în scenariul CNSAS şi intelectualii. Şi visez la ziua în care va apărea acea persoană capabilă să se asume în întregime, cu bunele şi urâtul ei. Carol Sebastian, Sorin Antohi, Dan Amedeo Lăzărescu, Adrian Marino, Cornel Ivanciuc, Daniel Dăianu, Ioan Groşan, Constantin Bălăceanu Stolnici, ş.a. sunt nume dintr-o listă de colaboratori ai Securităţii ce pare că nu se mai termină. Sunt convins că vor urma şi alţii.
• De la Ioan Groşan, pe care l-am citit ani la rândul în Academia Caţavencu, nu aşteptam să fi fost un erou, ci doar să se fi comportat decent. Păcatul său nu este fapta în sine, care-i una măruntă, de găinar în ale turnătoriei şi  pe care oamenii apropiaţi ar fi acceptat-o, ci nemărturisirea. Nu poţi fi un critic acerb al neocomuniştilor şi, în acelaşi timp, să ţii scheletul micii turnătorii sub pat. Am ajuns să cred că următorii deconspiraţi vor fi tot oameni din ceata anticomunistă şi să  gândesc că virulenţa cu care este înfierat vechiul regim ascunde urmele colaborării.
• Vinovăţiile trebuie separate, sortate, clasificate, chiar dacă ele sunt legate de nemărturisire : una-i porcăria săvârşită de cel care visează la funcţia de preşedinte sau la cea de preşedinte al Senatului şi altceva ceea ce a făcut Ioan Groşan ; una-i turnătoria abjectă şi îndelungată a unui boier de mare familie, care primeşte  bani şi vize de ieşire din ţară în urma delaţiunilor şi altceva este ceea ce a făcut un tânăr strâns cu uşa după ce a lăsat însărcinată o colegă de facultate. Nu pot încadra în nicio categorie faptele profesorului Dan Berindei : a-ţi turna fiul este o faptă de o murdărie absolută- cum Dumnezeu mai poate dormi acest om ?.
• Ieri, citind diferite texte despre fapta lui Ioan Groşan, mă gândeam la şansa extraordinară pe care am avut-o noi cei care în 1989 aveam 10-11 ani : nu vom fi puşi niciodată în situaţia de a ne turna colegii de serviciu, prietenii sau rudele la Securitate, nu vom scrie delaţiuni fanteziste despre colegii de breasla scriitoriceasca precum Ion Caraion, nu vom înjura un dictator pentru ca mai apoi să facem afaceri cu unul care s-a înfruptat din bucatele rămase de la acel dictator, precum Mircea Dinescu, nu ne vom teme de telefoanele ascultate şi nu vom aşteptepta înfriguraţi răspunsul la cererea de viză pentru Franţa. Şi, mai ales, nu vom puşi în situaţia de a aştepta 20 de ani pentru a recunoaşte că am fost, în tinereţe, oameni slabi, înfometaţi, abjecţi, doritori de putere, orbiţi, găinari, etc şi că toate aceste slăbiciuni ne-au împins spre turnătorie.