Autobiografia lui Nicolae Ceausescu

Mi-am petrecut 12 ani viaţă în vremea lui Ceauşescu. Am fost şoim al patriei şi pionier, am recitat poezii patriotice şi ode închinate tovarăşului mult-iubit, am cântat Trei culori cunosc pe lume dimineţi la rândul, am stat la cozi pentru a lua raţia de pâine, ulei şi zahăr, m-am încălzit la flacăra abia pâlpâindă a aragazului, am ascultat, fără să înţeleg prea multe, emisiunile secţiilor în limba română ale Europei libere, Vocii Americii şi ale BBC, am dansat pe ritmurile melodiilor populare pentru tovarăş, am urmărit aceleaşi seriale ca mulţi dintre voi, am citit Albatros şi Cutezătorii, am citit aventurile Cireşarilor, am vizitat fabrici, am văzut câteva dintre cele mai frumoase meciuri din istoria fotbalului la bulgari, etc.

Nu ştiu ce ar fi devenit viaţa mea, dacă regimul comunist nu cădea în 1989, an binecuvântat, orice s-ar spune şi oricâte descoperiri s-ar face despre conspiraţiile acelor zile. Poate că aş fi devenit un ticălos, poate că aş fi făcut o carieră remarcabilă de ceapist sau aş fi ajuns un sectorist mizerabil. Sau poate că aş  fi ajuns un marginal, un ratat care îşi îneacă amarul în băutură şi tutun. Sau aş fi fugit din ţară, ca atâţia şi atâţia conaţionali. Sau aş fi fost un neica nimeni, unul din marea masă de anonimi care suportă istoria, care cred că istoria este totuna cu destinul şi aşteaptă ca timpul să treacă prin vieţile lor precum trenurile prin gara Mizil. Acum, oricare dintre aceste variante, potenţiale în 1989, mă înspăimântă prin urâtul lor, total şi zadarnic.  Şi, totuşi, mi-am petrecut vârsta paradisiacă în acele timpuri. Copilăria nu poate fi uitată şi negată. Mereu se întoarce la mine.

De aceea, am privit filmul lui Andrei Ujică ca pe un fel de întoarcere/plonjare în propria mea viaţă trecută, la începuturile mele şi în vieţile celor care m-au crescut. Din teamă nici nu l-am văzut imediat după lansare.

1. 5’50’’: Ceauşescu este unul dintre cei care poartă sicriul lui Gheorghiu-Dej. Omul pare stăpân pe emoţiile şi gândurile lui, nicio clipă nu dă senzaţia de slăbiciune. Este străin momentului, gândurile lui sunt departe, la Chivu Stoica, la Maurer, la Gheorghe Apostol, la luptele pentru putere care urmau înmormântării, ş.a..
2. 25’ -30’: Ceauşescu încă pare uman, se află printre semeni, vizitează platouri de filmare, salută actori, intră în pieţe, încearcă pâinea. Se aude muzica şi se dansează, încă.
3. 36’-38’ Dubcek şi Ceauşescu: distanţa care separa, atunci şi separă, acum, cele două ţări este exact diferenţa dintre cei doi. Câtă distincţie fiziognomică între liderii comunişti ai celor două ţări: ai noştri par a fi cei mai de la ţară, pe ei costumele stăteau cel mai prost, la ei cuvintele nu veneau de la sine. Ai lor puteau vorbi uman, ai noştri foloseau o păsărească ideologică, înfioratoare în vidul ei. Pe de o parte, îl avem pe liderul ceh capabil să ţină un discurs liber, uman în banalitatea lui, iar în partea cealaltă îl avem pe-al nostru Ceauşescu, care nu poate ieşi din tiparele gândirii stricte, marxiste şi care îşi scuipă frazele. Discursul şi bolboroseala ideologică.
4. 1h5’Vizita în China: Ceauşescu îl priveşte pe Mao ca pe un sfânt (roşu) în carne şi oase. Este impresionat de ceea ce vede şi de adulaţia al cărei centru este dragonul chinez. Dar nu văzuse totul.
5. 2h10’’: Vizita în Coreea de Nord . Siderante mi se par a fi imaginile cu interpreta nord-coreeancă cântând în limba română. Şi dialogul celor doi: Kim Ir-Sen, vădit satisfăcut de munca depusă pentru reeducarea poporului său, se simte ca un Demiurg; Ceauşescu, urmărind manifestaţiile/spectacolele perfecte ale nord-coreenilor, îi spune lui Kim- Este minunat!, iar acesta îl aprobă. Parcă i-ar spune: băi, Nicule, aşa se face treaba, nu ca la tine în Balcani!
6. Charles de Gaulle şi Richard Nixon:  generalul a înţeles perfect despre ce este vorba pe aici, prin Valahia, deşi o dă, diplomatic, pe partea cu latinitatea celor două popoare şi cu securitatea Europei; Nixon se comportă ca un antreprenor american, zâmbeşte şi încheie contracte.
7. 1h50’: Înmormântarea mamei: dictatorul este sobru şi stăpân pe emoţiile lui, nespus de uman. Se vede şi silueta unui preot.
8. Vizita în SUA şi Marea Britanie: Carter îl copleşeşte cu elogii, deşănţate de-a dreptul; la întâlnirea cu regina, Ceauşescu este roşu de emoţie, iar tovarăşa este element de decor.
9. Momentul Pârvulescu, congresele, alegerea ca preşedinte al Republicii, tezele din iulie, vizitele de lucru, cutremurul din 1977, şantierele şi magazinele –  griul devine dominant, apăsător, apocaliptic.
10.  Procesul – senzaţia că totul se repetă, că asistăm la un simulacru de judecată şi că piesa puterii va fi jucată, de acum înainte, de alţi actori.

Trei observaţii:

1. Ideea de a oferi imaginile fără suport narativ mi se pare extraordinară, deoarece lasă spectatorului libertatea de judeca, de a alege ce pofteşte şi de a produce comentariul/naraţiunea pe care o crede de cuviinţă. Cu voce, documentarul ar fi fost un fel de Memorial al durerii stilat. În cazul de faţă, absenţa comentariului face diferenţa între artă şi militantism.
2. Lipsa de distincţie şi de eleganţă a liderilor comunişti. Toţi par nişte ţăranoi, nimeriţi, prin nu ştiu ce viclenie a istoriei, în funcţii pentru care nu sunt făcuţi. Toţi vorbesc o limbă bolovănoasă, bolnavă, obsesivă. Par nişte marionete în jocul de-a puterea şi întâmplarea. M-a uimit, privind filmul, faptul că liderii epocii nu aveau viciile comune ale rasei: comuniştii nu beau, nu prea fumau,  n-aveau nimic din ceea ce s-ar putea numi plăceri lumeşti.
3. Titlul mi se pare inspirat, fiind susţinut de artificiul regizoral: filmul începe şi se termină cu secvenţe de la procesul celor doi. Imaginile prinse între cele două momente par a sugera că reprezintă momentul lui Ceauşescu, clipa de retrăire a propriei vieţi, ceea ce el, Nicolae Ceauşescu, consideră că merită a fi luat în seamă din suma faptelor sale.