Medalia de onoare

Medalia de onoare este primul film regizat de Călin Netzer pe care l-am văzut. M-am decis să-l urmăresc, deşi nu-mi place „lumea” filmelor româneşti. M-am săturat de cenuşiul românesc, de dilemele mărunte ale personajelor, de veşnicul conflict dintre omul simplu şi funcţionarul cu figură şi comportament de gardian, de  „războiul” generaţiilor, de fatalismul absorbant al lumii româneşti şi de reziduurile comuniste prezente în toate aceste pelicule.  De multe ori ies desfigurat după vizionarea unui film românesc: m-aş sui în primul avion şi m-aş opri oriunde în Occident, făcând orice muncă şi locuind chiar şi printre cartoane. Dar asta s-ar întâmpla dacă aş mai avea 20 de ani.  

„Uită-te la acest film!”, mi-a spus un prieten în al cărui gust cred. „Victor Rebengiuc joacă impecabil, uluitor, cum n-a mai făcut-o de mult timp, poate chiar de la Moromeţii.” Şi aşa este: personajul Ion I. Ion, intepretat de Victor Rebengiuc, umple ecranul, în aceeaşi măsură  în care o făcea în rolul lui Ilie Moromete în Moromeţii lui Stere Gulea. Este un rol care i se potriveşte ca o mănuşă. Ion I. Ion este un pensionar exemplar al tranziţiei româneşti: un amestec straniu de inocenţă, hâtroşenie şi meschinărie (animalică), pe care nu ştii dacă ar trebui să-l dispreţuieşti sau de care să-ţi fie milă. Multe dintre gesturile săvârşite de Ion sunt atât de autentice, reale în meschinăria şi umanitatea lor măruntă: banii ascunşi într-o carte, cartea ascunsă într-un sertar încuiat, sticla de Polar ascunsă în vasul WC-ului, fuga de administratorul blocului venit să ceară banii de întreţinere, atenţiile acordate diverşilor funcţionari, căciuleala, cadoul adus preşedintelui ţării, cumpărarea unei medalii false, ş.a.. Personajul central are ceva din fiinţele care populează lumea lui Cehov ori a (povestitoru)lui Turgheniev, trăind sublimul şi umilinţa fără rest, metabolizându-le ca pe simple întâmplări ale vieţii. Uşurinţa cu care trece de la sublim la ridicol, de la momentul întâlnirii cu preşedintele Iliescu la scena penibilă de la Ministerul Apărării când refuză să restituie medalia primită din greşeală, conferă personajului Ion I. Ion acea inconsistenţă tragică tipic românească. Soluţia ieşirii din criză se iveşte imediat: cumpărarea unei medalii identice de la o consignaţie. Totuşi, personajul îşi recâştigă o parte din demnitate la final când este incapabil să scoată un cuvânt în momentul reîntâlnirii cu fiul său. Chipul încremenit în tăcere al lui Ion I. Ion (Victor Rebengiuc) din scena finală este de neuitat.

O menţiune specială merită doamna Camelia Zorlescu, un nume care nu-mi spunea nimic până la vizionarea acestui film: joacă discret şi convingător rolul soţiei eroului nostru. Are ceva dintr-o Penelopă valahă, care ridică un zid din tăceri nu între ea şi diverşi peţitori, ci între ea şi Ion. I. Ion, cel care şi-a denunţat copilul la Securitate, dorind să împiedice fuga din ţară a acestuia. Refuzul de a vorbi cu bărbatul său este pedeapsa pe care i-o aplică unui om care i-a rănit sufletul pentru totdeauna, dar pe care nu-l poate părăsi. Tăcerea autoimpusă a Ninei/Ninocikăi este, după mine, principala calitate a scenariului. Este drept că acest moment al Ninei este tăiat înainte de scena finală, fapt ce reduce efectul partiturii gândite pentru acest personaj.

Maestrul Ion Lucian merită, de asemenea, laude pentru jocul domniei sale, cât a fost acesta. Personajul pe care-l intepretează mi-a reamintit de un personaj „fabulos” din copilăria&adolescenţa mea: şeful Asociaţiei de Veterani din oraşul în care trăiam. Domnul ăsta, Nicolae Stoica pe numele său, semăna, la chip şi vorbă, cu maestrul Lucian: aceeaşi mustăcioară, vocea (uşor) guturală, nelipsita pereche de ochelari, uşurinţa cu care trecea de la registrul grav la cel serios, etc. În primii ani ai tranziţiei, l-am urmărit şi studiat, cu un amestec de stupoare şi compătimire,  pe acest domn în vârstă care trecea zilnic prin faţa casei mele. În fiecare zi de duminică, ieşea în oraş îmbrăcat în costumul de ofiţer (cred că avea gradul de căpitan, devenit colonel în rezervă după repetate avansări), iar în zilele de sărbătoare îşi punea medaliile primite, pe care cred că le lustruia înainte, deoarece străluceau de nu te puteai uita la ele. De două ori pe an, intra în casa părinţilor mei, aducând cupoanele de transport şi bilete la tratament. Întotdeauna cerea un pahar de vişinată sau de ţuică şi începea să-şi spună poveştile de front. Două lucruri m-au emoţionat profund la acest domn: faptul că nu aducea niciodată vorba de handicapul său fizic, avea un picior beteag, urmare a războiului şi îndârjirea cu care a luptat pentru drepturile veteranilor şi ale urmaşilor acestora – scria cererile veteranilor fără ştiinţă de carte, cerea documente de la diversele unităţi militare unde aceştia fuseseră înregimentaţi, făcea drumuri zilnice la sediul central al Asociaţiei pentru a depune completări la dosarele membrilor.

       Medalia de onoare nu este un film mare, îi lipsesc prea multe, după gustul meu!, în primul rând acea răceală/detaşare de opinia critică şi gustul publicului pe care o au filmele lui Cristi Puiu, Cristian Mungiu şi Corneliu Porumboiu, element care transformă un film obişnuit într-un(o) film mare/capodoperă. Filmul are însă meritul de a oferi o partitură excelentă unor actori uriaşi ai României şi de a prezenta, fără tuşe stridente, o Românie mai apropiată de chipul său real.