Din nou despre colaboraţionism

Am citit, cu o tristeţe adâncă, materialele publicate de revista România literară, nr. 9 şi 10, a.c., despre colaborarea cu Securitatea a lui Ioan Groşan.  Am sperat, până în ultima clipă, că afirmaţiile făcute de prozator în interviul pe care l-a acordat ziarului Adevărul în data de 26 ianuarie 2011 sunt oneste. Speranţe deşarte, Groşan, în ciuda evidenţelor şi a posibilei ieşiri la iveală a dosarului său de colaborator, a minţit din nou, din laşitate sau din alte raţiuni pe care nu le pot pricepe. Pe scurt, despre ceea ce m-a frapat în cazul Groşan:

1. Lejeritatea cu care un scriitor de forţa domnului Groşan vorbeşte despre oameni: parcă ar vorbi despre personajele sale literare, nu despre prieteni sau cunoscuţi: „E.H. (probabil, este vorba de Emil Hurezeanu), deşi s-a comportat foarte prieteneşte cu mine, în contextul celor de mai sus a avut unele reţineri, puse în evidenţă de faptul că nu m-a invitat la domiciliul său şi nici nu mi-a dat numărul de telefon de la domiciliu”, „N.B. (bănuiesc că este vorba de Nicolae Breban) nu este bine văzut şi grupul ei (al M.L.) şi asta datorită statutului lui oficial  de câţiva ani de zile”.
2. Lipsa curajului în mărturisirea adevărului de care a dat dovadă după publicarea primelor informaţii legate de legătura sa cu Securitatea:  în interviul luat de redactorii Adevărului, a afirmat, fără să clipească, că a avut contacte minore cu Securitatea, a dat o singură notă informativă despre un coleg de facultate şi nu a avut niciodată un dascăl de filozofie, conferenţiarul M., numele care apare în documentele CNSAS. De asemenea, revoltătoare mi se pare minciuna referitoare la colaborarea sa din 1989, pe care aproape o neagă, când altfel dumnealui, după o vizită în Franţa şi Germania, se întâlneşte cu doi ofiţeri de Securitate şi le povesteşte, cu lux de amănunte, întâmplările, întâlnirile şi dialogurile cu oamenii din exil.
3. Momentul în care s-a produs a doua ruptură de Securitate a domnului Groşan: cetăţeanul Gavrilă, al doilea nume conspirativ al scriitorului, a fost „scos din preocupare” în 1990.

Nu ştiu alţii ce cred, însă pe mine mă tulbură lipsa unei spovedanii complete şi serioase asupra colaborării cu Securitatea şi regimul comunist. Au trecut 20 de ani de la revoluţie şi nu s-a găsit un om curajos - politician, scriitor, actor, publicist, vedetă- care să-şi recunoască vinovăţia şi care să admită, înainte de intervenţia CNSAS, că a fost laş, stupid sau naiv. Întotdeauna „mărturisirea” se produce după ce apar documentele de la Consiliu. Cu excepţiile absolut lăudabile ale domnului Alexandru Paleologu şi ÎPS Nicolae Corneanu, care au oferit mărturisiri incomplete şi oarecum stângace, nu cunosc vreun alt caz.  Ce câştigă aceşti oameni tăcând? Ce pierde societatea românească în urma tăcerii colaboratorilor care mai devreme sau mai târziu vor fi descoperiţi? De ce unii dintre cei dovediţi drept turnători sunt linşaţi (cazul Mona Muscă), iar alţii, cu păcate mult mai grele, sunt cocoloşiţi de către prieteni?