Pe stadioanele patriei – Ilie Oană

     Vizitez Ploieștiul în fiecare an. De obicei, parcurg drumul de la Gara Ploiești Sud spre Centru, zonă în care sunt concentrate mai toate monumentele orașului. Străbat Bulevardul Republicii, una dintre cele mai frumoase artere din țară. Zona aceasta este toposul copilăriei mele. Aici sunt plasate primele școli în care am învățat, aici s-a aflat prima casă în care am locuit – pe o străduță ce se sfârșea lângă Piața Muzicanți, pe aleile liniștite din jur am bătut mingea prima oară și, tot aici, m-am îndrăgostit iremediabil de fotbal. 

     Ca orice copil din Ploiești, m-am atașat de Petrolul Ploiești, club de care mă simt legat sentimental și astăzi. Pe stadionul vechi al Ploieștiului am văzut primele meciuri de fotbal – prin 1983-1984, dacă nu mă înșeală memoria. În lot erau jucători ca Octavian Grigore, Bujorel Mocanu, Dumitru Jipa, Petre Butufei ș.a. O generație bună, însă performanțele sale erau contrastante, echipa tremurând până la final pentru locul său în prima divizie. A și picat în B în două rânduri în acel deceniu. 

     Îmi amintesc că drumul până la stadion mi se părea unul inițiatic. Chiar dacă nu era atmosfera din anii ’90, cu cântece, glume și bancuri la liber, iar suporterii nu erau echipați ca cei de astăzi cu steaguri, fulare și șepci, sentimentul pe care îl aveam era acela că particip la o sărbătoare. Îmi plăceau programele de meci, meschine tipărituri în comparație cu cele lucioase de astăzi, semințele prăjite de floarea soarelui și dovleac, caramelul vândut la intrarea în stadion de negustorese dubioase, halvița și sucurile la plic. Stadionul avea avantajul de a fi plasat relativ central, la 10 minute de mers de “Casa Albă”, cum era numită ironic clădirea primăriei. Cu toată sărăcia din jur, de care am devenit cu adevărat conștient abia spre mijlocul primului deceniu postdecembrist, mă bucuram de fiecare moment într-o zi de meci. 

     Ultimul meci pe care l-am văzut pe stadionul “Ilie Oană” a fost un duel Petrolul – Dinamo, disputat în martie 1992. Dinamo a câștigat clar, cu 4-0, unul dintre marcatori fiind ghanezul Nelson Mensah, primul jucător african care a evoluat în campionatul nostru. Dinamo era pe cale de a-și reface echipa după exportul aproape total din vara-toamna lui 1990. Echipa despre care Arrigo Sacchi spusese, politicos, că ar fi putut câștiga Cupa Campionilor, se destrămase în câteva luni. Primul care a dat semnalul plecării a fost tocmai cel care o crease, Mircea Lucescu, care a preluat în vara anului 1990 banca tehnică a Pisei. 

    Noul stadion din Ploiești a fost construit pe locul vechii arene, în perioada 2009-2011. Este o arena frumoasă, cu un “look” modern, izolată corespunzător și cu sonorizare bună. Singurul aspect discutabil este scăderea numărului de locuri, dar acesta este comentariu de cârcotaș pe care-l fac de fiecare dată când mă gândesc la stadioanele care au fost construite în ultimii 15 ani. Scumpe și mici, fără prea multe facilități, cu toalete mizere.

     Vizitarea stadionului din Ploiești a fost prilejuită de meciul jucat de Dinamo contra Petrolului. Scorul final – victorie cu 3-0 pentru alb-roșii - nu a reflectat întru totul realitatea din teren. Petrolul nu este atât de slabă, iar Dinamo nu este chiar atât de bună. Echipa ploieșteană are nevoie de un nou suflu, soluția de avarie numită Eugen Neagoe, un antrenor cu un palmares groaznic, nu poate fi validă pentru obiectivul numit salvarea de la retrogradare. Dinamo, în schimb, joacă un fotbal tot mai bun, însă trebuie să mai aducă doi-trei jucători pentru a suplini eventualele accidentări. Gnahore este unul dintre cei mai cerebrali jucători din campionatul nostru, un mijlocaș care dă siguranță apărării și asigură o tranziție lejeră spre faza de atac. Stoinov este un apărător extrem de promițător și foarte calm. Nu m-a convins Cătălin Cîrjan, căpitanul echipei, care are o prea mare încredere în calitățile sale; acest fapt îl determină să exagereze cu driblingurile și, implicit, să piardă baloane (trei-patru pe meci).

      Atmosfera a fost frumoasă, coregrafiile au fost spectaculoase, galeria încrâncenată a Petrolului întrecându-mi orice așteptare. Între cele două grupuri de susținători există o antipatie de decenii, provocată de un meci câștigat de Dinamo care a dus la retrogradarea Petrolului. Suporterii lui Dinamo au fost în jur de 500, înghesuiți într-un colț de peluză, au cântat repertoriul obișnuit, pe care ar fi de dorit să-l împrospăteze un pic. Poate apelează la Ștefan Bănică Jr., susținător vechi al echipei.

     A fost o experiență plăcută, dar obositoare. Meciurile din campionatul nostru ar trebui să se dispute la ore decente și la sfârșitul săptămânii. Înțeleg rostul actualului program de desfășurare, dar acesta are un neajuns uriaș: împiedică suporterii să ajungă la stadion. Un fotbal fără suporteri este ca o petrecere fără muzică și își pierde orice farmec.