Cuvântul “reformă” este pe cale să devină cel mai detestat cuvânt din limba română.
Justitiție socială, gândire critică, scriere creativă etc – conceptele acestea își trăiesc perioada de glorie în aceste zile. Promotorii lor fac eforturi colosale de a le impune ca necesități de bază ale omului nou, ca fundamente ale omenirii civilizate, drept etaloane ale individului exemplar al timpului acesta. Gândirea critică a devenit disciplină de studiu în anumite licee. Dacă te interesează binele societății în care trăiești, trebuie să militezi pentru justiția socială. Dacă vrei să fii considerat om întreg, este musai să stăpânești gândirea critică. Dacă ai ambiția de a deveni scriitor, este obligatoriu să urmezi unu-două cursuri de scriere creativă. Toate acestea sunt forme de înregimentare și de anulare a creativității. Mă neliniștește curentul acesta de predare a autonomiei, pe depersonalizare, de castrare a firii.
Am crezut, mult vreme, că scrisul este un drum plin de obstacole și ocolișuri, de mici reușite și de mari neîmpliniri, de căutare a unui sunet propriu, o cale pe care un scriitor o străbate în singurătate, dar mândru, precum Martin Eden al lui Jack London. Celui care bate cu insistență la ușă nu-i va păsa dacă se va găsi cineva să i-o deschidă. El va păși în încăpere cu îndrăzneală, chiar dacă celor aflați în cameră li se va părea că este un musafir nepoftit, un necioplit. Judecățile celorlalți nu-l interesează. Poate că nu știe eticheta, dar are tot dreptul să se afle acolo. Cocoloșeala de la cursurile de scriere creativă nu-i de el.
„Visez că mama moare! Îmi lasă o cutie cu bătăile inimii ei.” (Aglaja Veteranji, “De ce fierbe copilul în mămăligă”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu