Câteva poeme de Daniel Sur

Daniel Sur, Polipi, Editura Tracus Arte, ilustrații de Lucian Muntean, 76 pagini, 2012

niciodată nu mi s-a părut că semăn cu mine

mereu mă mir că îl confundă pe străinul acesta cu mine

că-l cheamă exact cum mă cheamă pe mine

că toți cred că sunt eu

bărbia asta nu-i bărbia mea gura asta nu-i gura mea

urechile astea nu sunt urechile mele

nasul acesta nu-i nasul meu

nu eu un alt bărbat te ține în brațe

nu mâna mea a pornit un pic pe coapsa ta în sus

nu-i corpul meu acesta ce îmbrățișează strânge

respirația asta care se lipește de tine nu-i a mea

eu sunt ciudat deosebit de voi trăiesc pe altă planetă

ce s-ar întâmpla dacă într-o zi ți-aș apărea așa cum sunt eu de fapt

cu altă față cu alte mâini altă bărbie altă gură altă voce

cu bunica Maria ridicând nasul din caiețelul cu păcatele familiei

cu unchiul Nicolae în pijama fără să miroasă a benzină

cu tata venind alergând de la gară

și mama îngrijorată de polipi și locomotive

cu bunicul Ilie bolnav și sticla cu votcă lipită de gură

iar bunica Cornelia cu urechea lipită de bunicul Ioan? (pagina 7)

***

am rupt toate hârtiile de la medici

și le-am dat foc

zece boli grave dar curabile ard

mai întâi devin stacojii pe urmă negre

apoi cenușii

și se risipesc la sfârșit în fluturi de praf

mama alerga dezolată pe urma fluturilor răscolind prin scrum cu un bețigaș

Daniel de ce ai ars hârtiile?

apoi renunța să le adune sp le stingă

și mă mângâia pe obrazul îngust

mă lua în brațe

vocea se îndepărta și se apropia

o apucam de obraji și-i întindeam pielea feței cu palmele

și-i șopteam:

Acum gata sunt vindecat

de-acum pot să alerg și eu prin lume (pagina 48)

***

moartea nu a fost niciodată o necunoscută o străină

nu a fost o doamnă distantă

nici măcar supărată

sau nemulțumită

sau acră

ci amabilă zâmbitoare simpatică

ajuta la pregătirea  cinei

punea farfuriile lua farfuriile

nimic care să merite atenție

ocupa unul din locurile la masă

studiindu-ne pe îndelete

aprobându-ne din cap

dintre toți alegându-l pe fratele meu

fără să ne dăm seama

păcăliți de fard de pantofii cu tocul cui

de cerceii lungi de pleoapele exagerate

de obrajii prea roșii

de rujul prea intens

și uitam că în fotografiile noastre de familie

moartea este persoana care surâde de acolo din fund

ascunsă după fumul de țigară

că seamănă cu o mătușă

al cărei nume nu ni-l amintim

o rudă care a fost tot timpul acolo

sub ochii noștri ani la rând

fixându-ne din album

ne salută în fugă pe stradă

în căutare de scuze grăbită să plece

dacă ne-am fi oprit s-o privim

s-o întrebăm cine este (pagina 68)