Un detaliu din Kazantzakis

Raport către El Greco este prima carte scrisă de Nikos Kazantzakis pe care am citit-o, iar asta se întâmpla prin 1999. Este o scriere memorialistică atipică, în sensul că are structura şi tonalitatea unui roman al formării unei personalităţi remarcabile a secolului trecut: Raportul este un bildungsroman, în care personajul central este chiar N.K., care-şi descrie marile experienţe spirituale, călătoriile iniţiatice şi relaţiile cu maeştrii săi. Homer, Isus, Budha, Sfântul Francisc din Assisi, Lenin, Nietzsche, ş.a.. Dar despre viaţa marelui cretan şi cărţile sale voi scrie altădată, după ce voi găsi răgazul de a-l reciti cum se cuvine.

    Citind Raportul, volum încărcat de reflecţii sclipitoare şi intuiţii profunde despre viaţă, credinţă, literatură, apartenenţă, sfinţenie, maeştii spirituali, ş.a.., am dat peste un fragment aparent banal, dar pe care îl consider profund şi fertil, o comparaţie a chipurilor/siluetelor catedralelor din spaţiul catolic şi din cel ortodox. Fragmentul acesta surprinde într-o măsură considerabilă diferenţele psihologice, filozofice dintre europeanul oriental şi occidental şi explică, îmi place să cred, întârzierea istorică de astăzi a Estului. Aici, îl avem pe esticul care ştie că se află sub cer şi îşi retează orice tentativă de a-l interoga; dincolo, se găseşte occidentalul care nu se mulţumeşte să ştie că se află sub ceruri, ci doreşte să descopere totul despre acestea, asumându-şi chiar riscul de a nu găsi nimic pe acolo. 

„Înainte de a părăsi Parisul, m-am dus într-o după-amiază târziu să-mi iau rămas bun de la Notre-Dame. Voi rămâne veşnic recunoscător acestei catedrale pentru imensa emoţie pe care mi-a produs-o când am văzut-o întâia oară.

La bisericile noastre, cupola impresionează prin acordul plin de graţie între finit şi infinit, între om şi divinitate. Templul se înalţă spre tării, aspiră să ajungă la cer, apoi, cu o pioasă resemnare, îşi subordonează avântul măsurii sfinte, se apleacă supusă, se înclină şi se curbează în faţa inaccesibilei nemărginiri şi devine cupolă pe care pogoară Atotputernicul.

Aspiraţia îndrăzneaţă a catedralei gotice mă izbea, mi se părea prea mândră. Notre-Dame se înalţă părând să mobilizeze toată piatra pământului ca s-o disciplineze într-o terminaţie ascuţită, într-o săgeată îndrăzneaţă care se azvârle spre cer ca un paratrăznet. Fiecare părticică din această sacră arhitectură ia forma unui pisc de munte, totul se preface în săgeată. Nu mai descopeream logica liniei drepte şi a pătratului din stilul grecesc, care plasează rânduiala omenească deasupra haosului, echilibrând perfect frumosul cu utilul, instaurând un acord rezonabil între om şi Divinitate. Descopeream ceva impetuos şi iraţional, o inspirată frenezie divină care îi înalţă pe oameni şi-i îndeamnă să pornească asaltul asupra împotriva deşertului albastru atât de periculos, ca să atragă pe pământ fulgerul luminos, numit Dumnezeu.”  (Raport către El Greco,  pag. 337-338)