Cioburi

Într-o democraţie ca a noastră, presa nu joacă rolul câinelui de pază, ci pe cel al animalului de companie. 

Cu fiecare volum pe care îl citesc, îmi dau seama că ştiu din ce în ce mai puţin. Cu fiecare zi ce trece, resimt  tot mai acut  inutilitatea lumii. 

În fiecare creator se ascunde un mare egoist, abil înfăşurat în cuvinte frumoase.

Mă feresc să-l pomenesc prea des pe Dumnezeu, din teama de a nu-l plictisi.

Cândva, omul ăsta a avut un cap. Din păcate, i l-a mâncat politica.

 În zilele noastre se fac confuzii înjositoare: bunul este confundat cu prostul, iar răul este arătat drept inteligent.  Este drept că o parte din vină îi revine limbii române, care permite astfel de sintagme: prost de bun, rău de inteligent, etc.

A fost  o femeie deosebită, până când a început să vorbească. 

Avea o inimă atât de mică, încât aveam nevoie de microscop pentru a o zări. 

Iubea atât de mult umanitatea, încât uitase complet de oameni.

Sinceritatea naşte culturi, ipocrizia întemeiază civilizaţii.

Niciodată nu voi avea imaginaţia băieţelului meu de 5 ani: ieri a prins un rechin care înota liber în borcanul cu murături, iar noaptea trecută a făcut o scurtă călătorie pe Jupiter, „cea mai frumoasă planetă, tati!”.

Pentru putere, opoziţia este corespondentul partenerului de viaţă: ne oboseşte, ne enervează de multe ori, vorbeşte prea mult, ne ceartă, dar este necesar – este răul necesar. O căsnicie fără dialog este o eroare, un sistem politic din care lipseşte opoziţia este o monstruozitate.

Mă străduiesc să învăţ a muri în fiecare zi, însă nu reuşesc să trec de primul capitol. Nu ştiu dacă voi reuşi vreodată. Voi rămâne corigent la această materie.