Ne ştim de un veac, moarte,
Cel mai fidel tovarăş al meu.
Eşti cu mine dimineaţa,
în timp ce-mi sorb cafeaua,
fumez primele ţigări
şi mă minunez de
chipul roşu al soarelui.
Tot lângă mine eşti şi noaptea,
În timp ce stelele se leagănă pe
Valurile întunericului şi mintea
Se lasă cotropită de gânduri
Şi interogaţii fără sens
Despre toate cele din lume.
Purtăm aceleaşi haine şi
ne plimbăm pe aceleaşi străzi,
Îmi cunoşti familia şi prietenii.
Eşti cu mine când îmi îmbrăţişez iubita
Şi când mă pierd în joacă cu băieţii mei,
Când urc pe munţii înzăpeziţi
Sau când mă topesc sub cerul de iulie.
Mâncăm amândoi aceeaşi pâine amară
Şi sorbim licorile fade.
Ne-am uitat împreună la mii de filme,
Te-am scos la teatru şi la operă,
Ţi-am citit din toată poezia
şi te-am pus să asculţi
muzica lumii.
Fără vreun rost.
Tu rămâi aceeaşi meşteră
Neîntrecută în batjocură.
Dar într-o zi, tovarăşe neostoit,
Te vei trezi fără cafea, fără haine,
Fără râs de copil, fără pâine,
fără filme şi teatru,
fără plimbări pe sub cerul înstelat,
fără muzici şi chiar fără acest dialog
patetic pe care îl purtăm de-atâta amar de vreme.
Excelenta!
RăspundețiȘtergere