Tot ce am citit a vibrat cu în mine, a vibrat într- adevăr fiindcă am simţit în mine curentul acela particular emoţiilor adevărate.
Prieteniile adevărate sunt rare, iar prieteniile adevărate între scriitori sunt şi mai rare. Prietenia dintre Geo Bogza şi Max Blecher reprezintă una dintre excepţiile fericite de la această tristă regulă românească. Uimitorul schimb epistolar dintre cei doi, "Max Blecher, mai puțin cunoscut", editat de doamna Mădălina Lascu şi apărut cu mulţi ani în urmă la Editura Hasefer, descrie prietenia dintre două spirite superbe ale avangardei româneşti. Cei doi aparţin, biologic, aceleaşi generaţii, despărţiţi fiind de un singur an: Bogza s-a născut în 1908, la Ploieşti, iar Blecher în 1909, la Roman. Ce putea lega atât de strâns două personalităţi atât de diferite prin formaţie, origini şi destin, dacă nu cumva vocaţia prieteniei şi dragostea imensă pentru literatură ? Parafrazând o vorbă celebră, aș spune că în prietenie nu se știe cine dă și cine primește. Și chiar nu contează.
Începută în 1934, într-o perioadă delicată pentru avangarda românească, care îşi pierduse reperele după dispariţia revistelor Contimporanul şi UNU, relaţia dintre Geo Bogza şi Max Blecher este una dintre cele mai frumoase prietenii din literatura noastră. Evoluează, cu o spontaneitate încântătoare, de la « Iubite domnule Bogza », apelativul din prima scrisoare (5 iunie 1934), la (extrem de) afectuosul «Mult iubitul meu Geo Bogza » din ultimele scrisori (15 aprilie 1938). Pentru Blecher, scrisorile primate de la Bogza devin “singura mea bucurie”, iar întâlnirea cu acesta este privită astfel: Îmi dau seama în fiecare zi tot mai mult de câtă importanță a fost pentru mine întâlnirea cu tine. Tu ești expresia lumii tari, de bază, granitică, și mi-ai adus în cunoașterile mele o realitate care îmi lipsea. Vorbesc chiar și pentru boala și pentru viața mea în general, nu numai din punct de vedere intelectual. (scrisoarea din 17 octombrie 1934)
Într-o scrisoare, datată 22 iunie 1935, este concentrată toată întreaga credință a lui Blecher în prietenia pe care i-o poartă lui Bogza, care l-a salvat de la singurătate și marginalizare literară: Știu că nu-ți plac asemenea mulțumiri însă fără tine aș fi continuat să vegetez în cel mai execrabil și mai obscur anonimat, îmbuibat de visuri absurde și de dadaisme învechite. Ție îți datorez înainte de toate organizarea mea și apoi posibilitățile de publicare. Este ceva ce se numește sensul vieții, iartă-mi cuvântul acesta mare, și tu ai dat un sens vieții mele.
Epistolarul surprinde ultimii ani din viața lui Max Blecher, ani ai suferințelor fizice teribile și ai marilor sale creații. Exact în această perioadă scrie, rescrie și publică, cu ajutorul lui Geo Bogza, volumul de versuri Corp transparent (1934) și romanele Întâmplări în irealitatea imediată (1936) și Inimi cicatrizate (1937). Aflăm povestea “Întâmplărilor…’ , care a fost rescrisă de 4 ori, citită, înainte de a fi dată la tipar, de Bogza, suntem în plină atmosferă literară interbelică, cu toate plusurile și minusurile ei, cu greutățile publicării ununi volum, vedem aievea siluetele scriitorilor/prietenilor care l-au vizitat pe Blecher la Roman – Sașa Pană, Mihail Sebastian, ș.a., suntem în plin șantier al elaborării a două dintre cele mai importante cărți ale epocii, aflăm care au fost reacțiile criticilor la apariția celor scrise de Blecher, etc.
Surprinzătoare, aparent, este absența politicului din povestea acestei prietenii. Tot eșafodajul de idei, de locuri comune și de prejudecăti (istorice și literare) referitor la tensiunile ideologice, social-politice și morale ale perioadei interbelice lipsește cu desăvârșire. Nu afli nimic despre evreitatea lui Blecher, antisemitismul congenerilor criterioniști, Nae Ionescu, conflictul dintre generații, comunism și nazism, ortodoxismul agresiv, Mussolini, legionari și Căpitan, etc. Este, în această „tăcere a istoriei”, un semn al inocenței depline pe care o au oamenii care împărtășesc sentimentul prieteniei. Sau poate este maniera delicată a lui Geo Bogza, altfel un om lucid și interesat de “mersul istoriei”, de a-și proteja prietenul de o realitate tot mai urâtă.
Înainte de a fi un document de istorie literară important, epistolarul este un extraordinar material despre viaţă, moarte, suferinţă (tragică), demnitate și pasiune pentru scris. O dare de seamă asupra lucrurilor care contează cu adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu