De ce fierbe copilul în mămăligă

Există cărţi scrise anume pentru sufletul meu. Sunt condus, împins, purtat spre ele. Uneori, titlurile acestor cărți sunt provocatoare, fapt ce mă determină să le ocolesc multă vreme şi asta chiar dacă multe dintre cronicile dedicate lor sunt elogioase. Aşa s-a întâmplat şi cu romanul Aglaja(ei) Veteranji, De ce fierbe copilul în mămăligă – asta dacă acceptăm că este un roman! Căci această scriere, numită de unii roman, dar care nu respectă convenţiile romanului, este mai mult un lung poem în proză, de o rară expresivitate, sau jurnalul poetic al unei fetițe de câțiva anișori cu o sensibilitate rănită. Mă întrebam, citind cartea, unde ar putea fi încadrată această scriere și dacă poate fi prinsă, oare, în insectarul literaturii contemporane. Stilul poetic naiv - copilăresc, imaginația halucinantă de care doar un copil este capabil, sinceritatea, formulările memorabile, frazele voit stângace, ș.a. alcătuiesc o formulă literară de graniță în care se întâlnesc suprarealismul, expresionismul,  și „mizerabilismul” literaturii contemporane.

Citisem câteva cronici favorabile şi fragmente din carte pe www.liternet.ro , însă nu îndrăzneam să o citesc de la un capăt la celălalt. Nu aveam încredere într-un volum cu un titlu atât de dadaist. Parcă nu-mi venea să cred că acesta ar putea să mă răscolească atât de tare, să-mi producă un vertij anamnezic atât de intens, să mă arunce la limita subţire, cât firul de mătase, dintre prezentul aparent (anost) şi alienanta copilărie pe care am trăit-o. În zilele care au urmat lecturii am plutit, am trăit ca-ntr-un vis, deoarece cartea asta a atins corzile cele mai sensibile ale interiorităţii mele: copilăria, băieţii de la cămin, inexistenţa locului numit casă, absenţa tatălui, cruzimea mamei, singurătatea clipelor de început, adolescenţa schizofrenică, nanismul sufletesc, călătoriile lungi și solitare cu trenul, rătăcirea continuă între orașe, etc

Volumul este povestea unei fetițe de circari români, care părăsește țara împreună cu ai ei din rațiuni economice și politice pe la sfârșitul anilor 60,  își trăiește viața într-o rulotă de circ cu care colindă lumea – Franța, țări africane, Elveția, Germania, etc, cunoaște experiența orfelinatului, a sărăciei, etc. Existența copilei este marcată de promiscuitatea mediului familial (o mamă posesivă și un tată agresiv și imoral), de teama de moartea mamei (care execută un număr periculos de acrobație - stă agățată de păr la înălțime pentru câteva minute), de singurătate (deși locuiește cu mama, nu poate avea un dialog cu aceasta), de lipsa comunicării cu ființe vii.

„DACĂ AM FI ACASĂ, TOTUL AR MIROSI CA ÎN STRĂINĂTATE?

Îmi cunosc țara după miros. Miroase ca mâncarea mamei.

Tata spune că ne amintim mereu mirosul țării noastre, dar nu-l recunoaștem decât atunci când suntem foarte departe.”(pag. 10)

 „Visez că mama moare! Îmi lasă o cutie cu bătăile inimii ei.”(pag.93)

 “Tot ea spune că suntem făcuți după asemănare lui Dumnezeu.

DACĂ  SUNTEM  FĂCUȚI  DUPĂ ASEMĂNAREA  LUI DUMNEZEU, ATUNCI AVEM VOIE SĂ FIM LA FEL DE CELEBRI CA EL.”(pag. 106)

 “Dacă aș fi știut ce face democrația din noi nu aș fi plecat niciodată de acasă! spune mama.

Mergem în paradis, spunea taică-tău.

Ce paradis!

Aici câinii sunt mai importanți decât oamenii! Dacă le scriu rudelor că polița din dulap e plină de hrană pentru câini or să creadă că am înnebunit! Aici toți au apă caldă la baie și un frigider în inimă.”(pag. 129)

„Înainte să-l fi văzut pe tata pentru ultima oară, făcea un film în care îl juca pe Dumnezeu. Mama o juca pe bunica lui Dumnezeu și eu pe îngerul lui păzitor.

Eu port rochia mea albă de dantelă, șosete albe trei sferturi și pantofi de lac megri. Degetele de la unghii îmi sunt roz, obrajii roșii.

ÎNGERII AU ÎNTOTDEAUNA OBRAJI ROȘII, SPUNE TATA, PENTRU CĂ STAU MULT LA AER CURAT.

În chip de Dumnezeu, tata poartă fracul lui vechi și negru.

Mama s-a înfășurat cu un șal ca țărăncile bătrâne din România și și-a îmbrăcat capotul ei înflorat din stofă de draperie.” (pag. 184)