Trei poeme de Cesar Vallejo

Poetul către iubita sa

Iubito,-n noaptea asta tu te-ai crucificat

pe bârnele arcuite ale unui sărut;

mâhnirea ta îmi spune că Domnu-a lăcrimat,

că-i un prohod mai dulce decât acest sărut.

În noaptea fără seamăn, atâta m-ai privit,

că Moartea-nveselită a tot cântat din os.

În noaptea de septembrie, atuncea s-a slujit

a doua mea cădere, sărut prea omenos.

Iubito, laolaltă murim, alături foarte;

cocleala o să sece, treptat pierind ca fumul;

o umbră trîmbiţează buzele noastre moarte.

Mustrări nu vor străbate ochi binecuvântaţi;

nicicum n-o să te supăr. Şi sub acelaşi tumul

Un somn adânc ne poarte, ca pruncii-ngemănaţi.

Desfoliere sfântă

Lună! Coroană a uriaşei ţeste,

ca frunze lepezi umbre portocalii,-n eter!

Pari mitra sângerie a unui Crist ce este-un

devastator de dulce giuvaier!

Lună! Smintită inimă de sus,

de ce vâsleşti aşa, în cupe

pline c-un vin albastru, spre apus,

aidoma învinsei, îndureratei pupe?

Lună! Şi astfel rătăcind în van,

te spulberi fără milă-n opaluri cristaline:

pesemne eşti fărâmă din sufletu-mi ţigan,

azurul despicându-l în plânsetul de rime!...

Zarurile eterne

Doamne-al meu, stârneşte milă fiinţa-n care-s aflător;

rău îmi pare pâinea să-ţi înghit;

dar acest sărman lut gânditor

nu e coaja ce-a dospit în a ta coastă:

tu n-ai Marii să te fi părăsit!

Doamne, om dac-ai fi fost cu-adevărat,

ai fi ştiut să fii un Dumnezeu;

doar că tu, dintotdeauna împăcat,

din opera-ţi nimic nu ai simţit.

Divin e omul! – el te-a pătimit!

Azi, prin vrăjiţii-mi ochi trec scăpărări

ca-n ochii unui osândit:

Doamne, vei aţâţa mulţimi de lumânări,

să dăm de-a dura zarul învechit...

Poate, o, jucător, de-i voia sorţii

-a cosmosului tot-,

va fi să iasă cearcănele Morţii

precum, funebrii, cei doi aşi de glod.

Doamne, în noaptea surdă, neagră, de tăciuni,

n-o să mai poată juca, fiindcă Pământul

e-un zar de-acum uzat şi rotunjit

de cât s-a dat, pierind în zare, rostogol,

şi nu se va opri decât în gol,

în golul vastelor îngropăciuni.

Cesar Vallejo, Heralzii negri, traduceri de Mihai Cantuniari, Univers, 1979