Rezultatele sportivilor români în sporturile de echipă sunt mult sub nivelul celor obținute de în sporturile individuale. M-am întrebat, în ultimul timp, dacă nu cumva există un pattern pentru această înclinație românească pentru competițiile individuale? Dacă răspunsul este afirmativ, care sunt explicațiile pentru o atare situație? De ce natură sunt aceste explicații? Mă opresc doar asupra acestor întrebări, deși multe altele pot fi puse.
Sunt numeroase momentele în care noi, românii, ne declarăm admirația pentru rezultatele obținute în unele competiții importante de echipe din zona noastră geografică. Îi lăudăm pe croați pentru reușitele lor în fotbal, handbal și polo, pe maghiari pentru rezultatele la polo și handbal, pe sârbi pentru prestațiile echipelor de baschet, polo și volei, iar pe ucraineni pentru organizarea cluburilor de fotbal. Mai mult, am început să ne întrebăm cum de albanezii au ajuns să aibă o echipă națională de fotbal la fel de bună ca a noastră și să ne temem de kosovari înaintea unor meciuri directe.
Există, din punctul meu de vedere, o explicație istorică și o explicație culturală, cele două fiind strâns legate între ele și oferind explicații destul de convingătoare despre evoluția sportivilor români în disciplinele colective. Nu sunt explicații definitive, ele putând fi nuanțate și completate, însă îmi opresc analiza asupra acestora două din motive de concentrare a demersului.
Explicația istorică are legătură cu desprinderea de un model politic, fapt petrecut după evenimentele din decembrie 1989. Trebuie să plecăm de la premisa că, în anii comunismului, funcționa un sistem politic care punea accent pe reușita colectivității, a tribului, nu a individului; desigur, numeroși sportivi români au fost individualități exemplare, “genii” ale sportului, iar reușitele lor îi așează îi rândul marilor campioni ai lumii: Nadia Comăneci, Ivan Patzaichin, Ilie Năstase, Iolanda Balaș – Soter ș.a. Regimul politic a speculat toate triumfurile sportive, în special pe cele ale gimnastelor. Triumful Nadiei era excepțional, însă ea era reprezentanta unei națiuni, a unei colectivități cu un potențial deosebit, un exemplu al excepționalismului românesc. Nadia un reprezentant remarcabil al unei națiuni remarcabile. Aceasta a fost “pedala” pe care autoritățile comuniste au apăsat, din ea trăgându-se și procesul de mitologizare a gimnasticii românești, prezentat în culori luminoase decenii la rând.
Aproape toate triumfurile în sporturile de echipă – medalii olimpice, mondiale, europene și în competițiile intercluburi europene –, cele la care imaginarul colectiv se raportează, au fost obținute în epoca comunistă. În handbal, volei și fotbal. Medalia olimpică la rugby, un bronz, a fost obținută în antichitatea sportului olimpic, în 1924, și în niște condiții speciale (n.m. au participat doar trei echipe, iar una dintre acestea trebuia să primească medalia de bronz). Reușitele postdecembriste, obținute exclusiv la handbal, nu au aceeași valoare sentimentală pentru iubitoii de sport.
Explicația culturală se referă transformările prin care a trecut societatea românească în ultimii 35 de ani. Cu toate progresele înregistrate – în economie și în materie de drepturi și libertăți – este sezizabil regresul în varii sectoare ale societății: la nivel comportamental, cultural, educațional, social și sportiv. Elitele de acum sunt cu o treaptă sau două sub cele din epoca comunistă. Chiar dacă suntem mai bogați, mai bine hrăniți decât oricând în istorie și putem circula oriunde dorim în lumea largă, suntem mai săraci spiritual și mai mai goi de conținut în tot ceea ce livrăm către lume. În niciun domeniu relevant pentru mersul lumii nu contăm, involuția fiind evidentă. Individualismul neroditor a pus stăpânire pe România, adică a îmbrăcat haina cea mai precară, a egoismului și a rapacității. Sportul nu face nici el excepție, iar sporturile de echipă sunt pe treapta cea mai de jos. Cea mai importantă performanță postrevoluționară în sporturile de echipă a fost obținută în 2005 – argint la CM din Rusia - de echipa de handbal feminin ce era condusă de un om (Gheorghe Tadici) care aparținea mental epocii comuniste. Toate încercările de a împrospăta mentalitatea valahă din sport – prin antrenori străini - s-au lovit de un zid, pe care noi l-am ridicat și pe care ei, antrenorii, nu au știut să îl depășească.
O mentalitate domină societatea românească: individualismul. Oamenii se concentrează doar asupra reușitelor proprii și pe bagatelizarea a tot ce a produs nația asta în ansamblu. Oamenii nu se pot lega între ei, nu pot face echipă, dacă se disprețuiesc din toți rărunchii. Această mentalitate care valorizează individualismul nu putea să nască un sport colectiv de calitate. Cum să se lege jocul colectiv, atunci când piesele mecanismului nu funcționează împreună? Fiecare handbalist, fotbalist, rugbyst și baschetbalist român a urmărit un singur scop: să prindă un contract mai bun în străinătate. Să vii la națională a ajuns o distracție, o bună ocazie de a te relaxa. Când tu vrei să te relaxezi, cum să dai tot ce ai mai bun pe teren? De ce se întâmplă asta? Pentru că întreg discursul public este unul lipsit de grijă față de trecut și de oameni. Dacă le spui în continuu celor tineri că fac parte dintr-o nație cu un trecut minor, voievozii lor n-au nicio însemnătate, artiștii lor lor au fost niște simpli imitatori, că sportivii lor din trecut au obținut performanțe false într-un regim dictatorial etc, cum poți crede că aceștia vor fi capabili să iubească această țară și să-și dorească să trăiască aici?
Un nou tip de reflecție asupra noastră ar fi necesar, una mai îngăduitoare cu oamenii din această țară. Bășcălia și autoderiziunea nu creează nimic bun, ultimele trei decenii stau mărturie în acest sens. Mi-e teamă că dacă vom continua în ritmul acesta nu va mai fi nimic de salvat pe aici. Nici în sport, nici la nivel comunitar.
