Bricabrac: Nadar

Jurnalist, scriitor, boem, inventator, fotograf, revoluționar anarhist, stâlp al cafenelelor pariziene,proprietar de atelier fotografic, organizator de expoziții de fotografie și pictură (faimoasa expoziție a impresioniștilor, prima în fapt, din 1874, a fost organizată în atelierul său), aventurier și spion pe teritoriul pruscac (în timpul războiului franco-prusac din 1870-1871), Nadar a fost una dintre acele figuri obișnuite pentru vremea sa, secolul al XIX-lea, ființe care armonizau într-un fel unic interese și abilități diverse și contradictorii. Când s-a stins, în 1910, Nadar ( pseudonim al lui Gaspard-Félix Tournachon) avea 90 de ani și lăsa în urma sa o arhivă fotografică fără egal. Marile personalități ale culturii și politicii franceze din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost imortalizate de aparatele lui Nadar. Suita artiștilor fotografiați de Nadar pare : Balzac, Theophile Gautier, Gérard de Nerval, Gustave Courbet, Charles Baudelaire, Sarah Bernard, Eugenè Delacroix, Ivan Turgheniev, George Sand, Jules Verne, Camille Corot, Gustave Doré, Georges Clemenceau, Claude Monet, ș.a..
Memoriile sale înregistrează o parte din istoria de început a artei fotografice și descriu, cu lux de detalii, marile proiecte ale lui Nadar: fotografiile făcute din balon, fotografiile realizate în subteranele Parisului, fotografierea luii Balzac și neîncrederea acestuia în imaginile înregistrate de aparat, ș.a.
Un scurt fragment:

“După umila mea părere, din această harababură de oameni și lucruri, de efervescențe, bolboroseli și zgură în care se lăfăie la vedere nebunia deconcertantă și absurdul, merită să spun ce mă surprinde cel mai tare: în nimic și pentru nimic nu mai există respect.

Respectul e mort și îngropat, cu tot cu Onoarea, care l-a zămislit. Acolo sus, mai bine chiar decât aicea jos, fiecare a făcut în chip conștient, tot posibilul pentru a-l înfunda de tot în mocirlă. Și e uluitor că tocmai cei care au făcut cel mai mult pentru a-l ucide –cei pe care-i respectasem până mai ieri – sunt cei care tânguiesc azi cel mai jalnic, cerșindu-l.

Și totuși, în ciuda a toate, încă mai arătăm cu degetul câte un pungaș care ne iese în cale. Tare mă tem că mâine o să ne fie mult mai greu să descoperim un om cinstit.”(pag.220)

NADAR, Când eram fotograf, Editura Compania, 2001