Literatura, o afacere de familie...

Există oare o genă a talentului literar care se (poate) transmite de la părinte la fiu/fiică, de la bunic la nepot sau, printr-o stranie contaminare, de la frate mai mare la frate mai mic? Gândindu-mă la cazurile  de mai jos, îmi vine să zic că aşa este. Oricum, mă aştept ca Universitatea din Bradford, care publică, cu regularitate, rezultatele unor cercetărilor ştiinţifice fanteziste să ofere în curând confirmarea presupunerii mele. 

Toate literaturile mari pot oferi astfel de exemple, care vin să întărească ceea ce am spus mai sus. Din literatura germană, îmi vin în minte fraţii Karl Wilhelm Friedrich şi August Wilhelm Schlegel şi fraţii Thomas şi Heinrich Mann; fiul cel mare al lui Thomas Mann, Klaus a lăsat o operă literară apreciată. 

În literatura franceză, Alexandre Dumas tatal şi Alexandre Dumas fiul alcătuiesc cazul cel mai cunoscut de talent literar transmis în familie; nu trebuie uitaţi fraţii Goncourt, care dau şi numele unuia dintre cele mai prestigioase premii literare din Franţa. 

În literatura engleză, cazul cel mai cunoscut este cel al surorilor Charlotte, Emily şi Anne Bronte, toate 3 dispărute înainte de a împlini 40 de ani. Tatăl celor trei surori era un pastor cu origini irlandeze, care, în timpul liber, se ocupa de poezie. 
În literatura rusă, titanul Lev Tolstoi şi ruda sa îndepărtată şi săracă, dar tot posesoare de titlu nobiliar, Alexei Tolstoi.

 

Literatura noastră abundă de talente  manifestate în interiorul aceleaşi familii. Primii, în ordine cronologică, sunt cei din familia Văcărescu: Ienăchiţă, Nicolae, Alecu, Iancu şi, la cumpăna dintre veacurile al XIX-lea şi al XX-lea, Elena Văcărescu, nepoata lui Iancu. Urmează, apoi, Bogdan Petriceicu – Haşdeu şi Iulia Haşdeu.  Ion Luca Caragiale, Mateiu şi Luca Caragiale (pe care Nenea Iancu îl iubea mai mult şi îl considera mai talentat decât Mateiu). Mai târziu, în secolul trecut, uimitoare mi se pare povestea familiei Lovinescu: Eugen şi Monica Lovinescu, tată şi fiică, Vasile Lovinescu, Horia Lovinescu şi Anton Holban (nepot de soră al lui Eugen Lovinescu). La fel de interesante sunt cazurile familiei Delavrancea – Barbu şi Cella, tată şi fiică şi al fraţilor Teodoreanu, Ionel şi Păstorel. 

Ultimul „clan” literar românesc de care îmi amintesc este cel al fraţilor Bogza: Alexandru, Geo şi Nicolae, ultimul cunoscut în literatură sub numele de Radu Tudoran. Despre cei din urmă, voi scrie, mai substanţial, mâine.