Investițiile în infrastructura sportivă

    De vreo două două-trei luni încoace, se discută despre stoparea investițiilor în baze sportive. Pe fondul unei crize financiare fără egal, aproape apocaliptice, dacă este să dăm crezare presei noastre născătoare de “prăpăstii”, investițiile în infrastructura sportivă nu mai sunt priorități. Investițiile ce urmează să fie stopate au fost stabilite prin acte normative, iar pentru anunțarea lor s-au organizat conferințe de lansare cu tam-tam, în prezența unor politicieni importanți și cu obișnuitele discursuri, țin să adaug. 

    Este vorba de contruirea mai multor arene în orașe importante pentru istoria sportului nostru: Hunedoara, Constanța, București, Timișoara, Pitești și Slatina. Suma totală ce trebuia alocată se situa undeva la 700 de milioane de euro, investiția fiind planificată pentru următorii 5-6 ani, la care se adăugau întârzierile obișnuite și unele penalizări. Exista o logică în acest program, căci s-ar dezvolta și multe servicii adiacente, care ar aduce sume bunicele bugetului public (central și local).

Notă: Macheta viitorului complex multifuncțional "Dinamo".

    Au apărut, pe fondul acestei declarații de principiu a noii guvernări, două tabere care s-au poziționat pro și contra investițiilor. Tabăra <pro> este alcătuită din oameni din lumea sportului și care înțeleg foarte bine că infrastructura sportivă, cu unele lăudabile excepții, este într-un stadiu avansat de precaritate și uzură, deloc corespunzătoare epocii actuale. Tabăra <contra> este formată din simpatizanți ai USR în cea mai mare parte, persoane care nu bat dincolo de semnificația banală a unui slogan răspândit pe rețelele de socializare. 

   Surprinzătoare a fost poziționarea presei sportive autohtone de partea deciziei guvernamentale, de parcă finanțarea viza proiecte abstracte ale unui program spatial dedicat unei ipotetice misiuni valahe spre Marte. Grupul principialilor din presa sportivă este format, în cele mai multe dintre cazuri, din jurnaliști legați de Gazeta sporturilor, acel ziar dominat de spiritul puritan al lui Cătălin Tolontan. În viziunea lor, investițiile în stadioane se pot opri, fiindcă s-au construit suficiente. Nu contează că cel mai important club sportiv din România, despre CS Dinamo vorbesc acum, nu are o bază sportivă adecvată acestui timp. Jenantă a fost formularea de principii economice, de inspirație liberală, de care jurnaliștii își amintesc doar când sună bine și vor. A apărut și sloganul gogoman – Vrem spitale, nu stadioane!- , un calc aberant după o lozincă care a făcut ceva vâlvă cu niște ani în urmă. De parcă din cauza construrii unui număr de 10 stadioane nu s-au făcut spitale și autostrăzi în această țară. Guvernanții și presa servilă reușesc să răstălmăcească semnificația oricărei întâmplări și sensul adevărat al unor initiative publice. 

   Este evident, pentru orice om cu judecata la el, că investițiile - în infrastructurile sportive, educaționale, culturale etc - nu trebuie stopate în perioadele de criză. Este o lecție de economie predată în orice universitate de profil economic din lume. Aceste investiții își vor dovedi viabilitatea în timp, aducând plus-valoarea necesară unei societăți, și vor contribui la creșterea încrederii și coeziunii sociale. 

   Numai în România, țară de la marginea Europei, pentru a relua o sintagmă a domnului Lucian Boia, înțelegerea acestei axiome economice se face pe dos. Când toate țările lumii civilizate funcționează pe deficit, România a decis să termine cu acesta. Liderii Japoniei, Franței, Statelor Unite etc sunt niște nătărăi, nu ca ai noștri, care inițiază doar măsuri demne de laureații Nobelului pentru economie. Deși conducătorii noștri de acum declară că-l detestă pe Ceaușescu, în intimitate îl admiră nespus. Căci austeritatea din aceste zile începe să semene cu cea din anii ’80, iar cauzele sărăcirii populației de acum are la bază același tip de decizii stupide de inspirație ceaușistă, întemeiate pe o filozofie a unui consum rațional. Măsurile acestea lovesc în cei mai vulnerabili – pensionari, copii, bolnavi, mame singure etc – aceste categorii fiind cele ce trebuie să fie rationale, să consume cu grijă. 

   Orice regim politic piere atunci când idealurile sale ajung să cântărească mai mult decât bunul-simț.

“Delfinul” Louis față cu fotbalul mare

     Louis Munteanu se anunță, de trei-patru ani, drept o mare speranță a fotbalului românesc. Gică Hagi, Dan Petrescu, Gică Popescu și Daniel Pancu au vorbit laudativ despre tânărul mijlocaș ofensiv al celor de la CFR. Poate termenii folosiți acești foști mari jucători au fost prea generoși, au lansat afirmații fără acoperire, timpul ne va lămuri în această privință. 

    Conducătorii FCSB îl curtează de luni bune, dar nu par hotărâți să ofere suma cerută de clubul clujean. Pe Transfermarkt jucătorul este cotat la 5.000.000 de euro, o sumă foarte mare pentru fotbalul românesc. Gigi Becali și cei din jurul său au mai aruncat cu bani după unii jucători români și nu le-a ieșit socoteala. Oricum, lăudabilă inițiativa FCSB de a investi în tineri jucători români, pe care îi crește, îi promovează și îi pregătește pentru echipa națională. Nu formați de secția de juniori a clubului, e adevărat, ci adunați de prin toată țara. Se creează, în ciuda atmosferei de management balcanic, o omogenitate ce este a fi folositoare și la națională. Pare a fi un proiect aici, dar acest aspect trebuie cercetat mai cu atenție, pentru a extrage câteva idei. Promit să o fac într-un text viitor.

     Munteanu a ajuns la 23 de ani, vârstă la care ar trebui să fi decolat deja înspre marea performanță, dacă ne raportăm la exemple importante din fotbalul nostru. Mai toți jucătorii care au făcut istorie la echipa națională aveau, la 23 de ani, meciuri multe la cluburile pentru care evoluau și prezențe constante la echipa națională. Să vedem cum stă “delfinul” Louis la capitolul cifre. Până acum, Munteanu a adunat în jur de 130 de jocuri în competițiile interne și vreo 20 de jocuri în cupele europene (toate în fazele incipiente!). A marcat vreo 50 de goluri în Superligă. Restanța cea mare a carierei este echipa națională, unde are 1 selecție. Pentru o mare promisiune, să recunoaștem, este foarte puțin.

    Care să fie cauzele acestei întârzieri a maturizării fotbalistice a lui Munteanu? Să fie de vină antrenorii de la echipa de club și echipa națională? Carențele în educație ale răsfățatului jucător? Umflarea artificială a talentului său? Câte puțin din fiecare, cu siguranță. Și așa ajungem la problema de bază a tinerilor jucători români, care nu reușesc să se impună în afara campionatului nostru. Lista reușitelor este mică, în timp ce șirul celor care au eșuat este fără sfârșit. Denis Alibec, Cristian Daminuță, Ianis Hagi, Florinel Coman și Nicolae Mitea sunt printre cele mai cunoscute nume de jucători români care nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor. Nu trebuie să uităm că și Munteanu s-a aflat în aceeași postură cu cei mai sus enumerați, plecând la A.C. Fiorentina la 18 ani, un club care investește în tineri, dar întorcându-se acasă după nici doi ani. Nu a reușit să se impună, bifând meciuri doar la echipa de tineret. 

 Intuiția îmi spune că numirea lui Andrea Mandorlini la conducerea tehnică a CFR este ultima șansă a capriciosului mijlocaș. În sistemul tactic al italianului, este posibil ca talentul lui Munteanu să înflorească. Antrenorii italieni veniți în campionatul nostru au știut să promoveze talentul și tinerii, să scoată ce este mai bun din ei. Chiar și Mircea Luceascu i-a întins o mână, convocându-l la națională pentru meciurile cu Cipru și Canada, iar domnul Lucescu chiar știe să lucreze și să promoveze tinerii talentați. Nu a jucat în acele meciuri. Acum a fost convocat din nou. Să vedem ce va rezulta din aceste experiențe.

Mă uit la tinerii jucători veniți din țări africane și sud-americane care evoluează în campionatele puternice. Sunt și ei încărcați de griji, stau departe de oamenii și locurile dragi și suferă de handicap cultural, și ei sunt fără prea multă școală. Ce-i deosebește de ai noștri? Ambiția de a răzbi și lipsa de complexe. Sportivii români trag după ei toată lista de eșecuri a societății noastre și frământă neîmplinirile istorice ale patriei. Dacă vor să răzbească, fotbaliștii noștri ar trebui să lepede gena eșecului care pare dăltuită în ADN și să nu se mai uite la emisiuni de televiziune.

Ostraca 4

     Democrația românească este cel mai bun regim politic cu excepția tuturor celorlalte regimuri democratice.

     În politica noastră, a-ți declara susținerea pentru un candidat echivalează cu a te pregăti pentru a-i da un brânci cu proxima ocazie. 

    Politica românească este suma tuturor defectelor umane. Corupția, minciuna, fățărnicia, trădarea, curvia, slinoșenia, mândria, pofta, avariția, îmbuibare și lenea fac casă bună în partidele noastre. Nimic din ceea ce este mai detestabil în natura umană nu a fost uitat. 

    Caragiale politic, versiunea 2025: Trădare să fie, primim, dar să fie la vedere. Dacă-i posibil, să fie anunțată chiar în timpul unei conferințe de presă.

Pe stadioanele patriei – Ilie Oană

     Vizitez Ploieștiul în fiecare an. De obicei, parcurg drumul de la Gara Ploiești Sud spre Centru, zonă în care sunt concentrate mai toate monumentele orașului. Străbat Bulevardul Republicii, una dintre cele mai frumoase artere din țară. Zona aceasta este toposul copilăriei mele. Aici sunt plasate primele școli în care am învățat, aici s-a aflat prima casă în care am locuit – pe o străduță ce se sfârșea lângă Piața Muzicanți, pe aleile liniștite din jur am bătut mingea prima oară și, tot aici, m-am îndrăgostit iremediabil de fotbal. 

     Ca orice copil din Ploiești, m-am atașat de Petrolul Ploiești, club de care mă simt legat sentimental și astăzi. Pe stadionul vechi al Ploieștiului am văzut primele meciuri de fotbal – prin 1983-1984, dacă nu mă înșeală memoria. În lot erau jucători ca Octavian Grigore, Bujorel Mocanu, Dumitru Jipa, Petre Butufei ș.a. O generație bună, însă performanțele sale erau contrastante, echipa tremurând până la final pentru locul său în prima divizie. A și picat în B în două rânduri în acel deceniu. 

     Îmi amintesc că drumul până la stadion mi se părea unul inițiatic. Chiar dacă nu era atmosfera din anii ’90, cu cântece, glume și bancuri la liber, iar suporterii nu erau echipați ca cei de astăzi cu steaguri, fulare și șepci, sentimentul pe care îl aveam era acela că particip la o sărbătoare. Îmi plăceau programele de meci, meschine tipărituri în comparație cu cele lucioase de astăzi, semințele prăjite de floarea soarelui și dovleac, caramelul vândut la intrarea în stadion de negustorese dubioase, halvița și sucurile la plic. Stadionul avea avantajul de a fi plasat relativ central, la 10 minute de mers de “Casa Albă”, cum era numită ironic clădirea primăriei. Cu toată sărăcia din jur, de care am devenit cu adevărat conștient abia spre mijlocul primului deceniu postdecembrist, mă bucuram de fiecare moment într-o zi de meci. 

     Ultimul meci pe care l-am văzut pe stadionul “Ilie Oană” a fost un duel Petrolul – Dinamo, disputat în martie 1992. Dinamo a câștigat clar, cu 4-0, unul dintre marcatori fiind ghanezul Nelson Mensah, primul jucător african care a evoluat în campionatul nostru. Dinamo era pe cale de a-și reface echipa după exportul aproape total din vara-toamna lui 1990. Echipa despre care Arrigo Sacchi spusese, politicos, că ar fi putut câștiga Cupa Campionilor, se destrămase în câteva luni. Primul care a dat semnalul plecării a fost tocmai cel care o crease, Mircea Lucescu, care a preluat în vara anului 1990 banca tehnică a Pisei. 

    Noul stadion din Ploiești a fost construit pe locul vechii arene, în perioada 2009-2011. Este o arena frumoasă, cu un “look” modern, izolată corespunzător și cu sonorizare bună. Singurul aspect discutabil este scăderea numărului de locuri, dar acesta este comentariu de cârcotaș pe care-l fac de fiecare dată când mă gândesc la stadioanele care au fost construite în ultimii 15 ani. Scumpe și mici, fără prea multe facilități, cu toalete mizere.

     Vizitarea stadionului din Ploiești a fost prilejuită de meciul jucat de Dinamo contra Petrolului. Scorul final – victorie cu 3-0 pentru alb-roșii - nu a reflectat întru totul realitatea din teren. Petrolul nu este atât de slabă, iar Dinamo nu este chiar atât de bună. Echipa ploieșteană are nevoie de un nou suflu, soluția de avarie numită Eugen Neagoe, un antrenor cu un palmares groaznic, nu poate fi validă pentru obiectivul numit salvarea de la retrogradare. Dinamo, în schimb, joacă un fotbal tot mai bun, însă trebuie să mai aducă doi-trei jucători pentru a suplini eventualele accidentări. Gnahore este unul dintre cei mai cerebrali jucători din campionatul nostru, un mijlocaș care dă siguranță apărării și asigură o tranziție lejeră spre faza de atac. Stoinov este un apărător extrem de promițător și foarte calm. Nu m-a convins Cătălin Cîrjan, căpitanul echipei, care are o prea mare încredere în calitățile sale; acest fapt îl determină să exagereze cu driblingurile și, implicit, să piardă baloane (trei-patru pe meci).

      Atmosfera a fost frumoasă, coregrafiile au fost spectaculoase, galeria încrâncenată a Petrolului întrecându-mi orice așteptare. Între cele două grupuri de susținători există o antipatie de decenii, provocată de un meci câștigat de Dinamo care a dus la retrogradarea Petrolului. Suporterii lui Dinamo au fost în jur de 500, înghesuiți într-un colț de peluză, au cântat repertoriul obișnuit, pe care ar fi de dorit să-l împrospăteze un pic. Poate apelează la Ștefan Bănică Jr., susținător vechi al echipei.

     A fost o experiență plăcută, dar obositoare. Meciurile din campionatul nostru ar trebui să se dispute la ore decente și la sfârșitul săptămânii. Înțeleg rostul actualului program de desfășurare, dar acesta are un neajuns uriaș: împiedică suporterii să ajungă la stadion. Un fotbal fără suporteri este ca o petrecere fără muzică și își pierde orice farmec.

Ostraca 3

    Presa românească, cu puține excepții, este alcătuită din comentatori. Presa nu mai informează, ci comentează. Plus-valoarea socială nu există, investigația lipsește, ideea originală nu prea există. Și jurnalistul este privit cu un respect ce sfidează normele sociale. Este o dovadă de maximă trufie să crezi că omul simplu este incapabil să discearnă între informații și că jurnalistul-comentator este călăuza sa, busola sa prin hățișurile realității. 

 

    În absența acestor minime elemente, presa noastră trăiește din volute stilistice, tot mai lăbărțate și tot mai partizane. Cu cât ideea este mai pipernicită, cu atât mai aprig este tonul și mai umflat pieptul cu care sunt afirmate prințipiile (noastre pentru afirmarea patriei). 

 

    Presa pare a-și fi pierdut de ceva vreme rolul de bază, și anume pe cel de câine de pază al democrației. A devenit, din păcate, animalul său de companie. 

 

    Jurnaliștii au devenit uzurpatori de calități: critici literari, istorici, critici de artă, economiști, diplomați, specialiști în relații internaționale, juriști, politicieni etc. Este o trufie impardonabilă. Așa ceva, în epocile așezate, nu ar fi fost de închipuit. 

 

Ostraca 2

Virtutea la butonieră. 

A fost o vreme în care era indecent să te lauzi, să spui în gura mare cât de frumos, de drept și de deștept ești. Cei care vorbeau prea mult despre ei erau tratați, în cel mai bun caz, cu un surâs, cu indulgență. Vremurile alea sunt de mult apuse, acum se poartă virtutea la butonieră. Acum e musai să spui în gura mare că ești generos și bun, că virtutea ți-e-n natură, așa cum lui Messi îi este driblingul. Trebuie să spui că votezi, că stai acasă, că porți mască și la duș, că-ți pasă, că ieși în stradă, că pui mască și cățelului, că etc. Zilele astea îmi spui că vrei să te vaccinezi din nou. Bravo, virtuosule! Încă o dată, te-ai plasat de partea bună! Îți iese de fiecare dată, chiar nu-mi dau seama cum de reușești. Cel mai frumos, mai drept și mai deștept dintre daco-romani ești! Nu uita că și prea multa virtute plictisește. Oamenii se satură repede de prea multă puritate. “Puritatea este vitriol pentru suflet”, a zis unul mai inteligent decât noi. 

 

N-ar fi timpul ca după atâta literatură de avangardă să apară, vorba lui Geo Bogza, și o literatură de ariergardă? 

 

 Omul are nevoie permanentă de un drog, fie el real ori de altă natură: cel de acum este progresul tehnologic.

 

 Îmi tot revine în minte această vorbă a lui Voltaire: Pot ierta unui om prostia, reaua- voință și ignoranța, dar niciodată faptul că m-a plictisit. (într-o scrisoare) 

 

Este uimitor să descoperi că cei mai proamericani dintre noi au devenit, peste noapte, cei mai antiamericani. Se vede că ura și iubirea sunt pasiuni, iar pasiunile, cum știe, se nu cer prea multă luciditate. Acum, după discursul lui Donald Trump la ONU, au devenit din nou proamericani.

Ostraca

După ce se va sfârși perioada asta a demitizării istoriei autohtone, a demolării din plăcere a oricărei statui, oare ce va urma în istoriografia noastră? O nouă mitizare, cel mai probabil, dar alții decât cei din epoca romantică vor fi subiecții acestui proces invers. Singura speranță pe care o am este ca dezinteresul față de producția contemporană de cărți de istorie să fie atât de mare, de copleșitor, încât oamenii de bun simț să spună că este cazul să revenim la temele și uneltele vechi. 

Scrierea unei lucrări științifice a devenit o corvoadă, dacă nu de-a dreptul o activitate plictisitoare. Ascunsă bine sub straturi de note de subsol și de alte trimiteri, stă o idee pipernicită, un ghiocel acoperit de frunze și zăpadă ce așteaptă ca razele soarelui să-l mângâie. Ca să dospească, orice idee are nevoie libertate și de imaginație, de multă imaginație. Exact ceea ce nu mai permit cadrele formale de acum. Refuzul imaginației și al asocierilor curajoase. 

 Simțul exagerat al proprietății adevărului: dreptul la proprietatea adevărului, dreptul de posesiune al adevărului, adevărul este doar al meu. 

 Una dintre lecțiile ultimilor ani: dacă nu au fost recompensate cu o diploma, faptele bune nu există.