O vizită la Studiourile de la Buftea

 

70 de ani de istorie a filmului românesc sunt aici, ne spune repetat Eugen Ștefan Chiriac, unul dintre ghizii noștri în periplul nostru prin spațiul legendar al Studiourilor Buftea. Nu avem cum să-l contrazicem, căci tot ceea ce am văzut la fața locului –  platouri de filmare, depozite, arhive, birouri etc – este încărcat cu elemente ce țin de istoria cinematografiei românești din ultimele șase-șapte decenii. Chiriac lucrează de câțiva ani în acest loc, însă este legat de lumea filmului din copilărie. Este unul dintre acei oameni pasionați, anonimi străluciți, care prin dragostea lor pentru un domeniu al frumosului salvează de la uitare și distrugere atâtea minuni. De câțiva ani, călăuza noastră prin lumea filmului românesc se ocupă de arhivarea electronica a imensului material fotografic și audio-video aflat în posesia Studiourilor. Și face, o spunem cu sinceritate, o treabă foarte bună.

Un scurt exercițiu de arheologie administrativ-istorică ne oferă o perspectivă cât mai completă a acestui loc, care a luat naștere și a cunoscut faima în anii regimului comunist, a rezistat anilor sălbatici ai tranziției și care încearcă, de câțiva ani, să-și redescopere originile și, în același timp, să se reinventeze ca spațiu al filmului demn de secolul XXI. Pe scurt, proprietarii actuali ai Studiourilor urmăresc să redea acestui loc strălucirea de altădată, prin creșterea producției de filme, și să conserve imensul patrimoniul simbolic pe care îl dețin.

Istoria Studiourilor nu poate fi desprinsă de evoluția politică a României din ultimele decenii. Ideea înființării unor studiouri cinematografice a apărut la sfârșitul deceniului 5, după ce Partidul Comunist Român s-a instalat temeinic în fruntea României. Modelul a fost faimosul "Mosfilm", principalul studio de film al Uniunii Sovietice, înființat de bolșevici la scurtă vreme după preluarea puterii. La fel ca modelul lor, Studiourile din București (Buftea) au fost gândite ca instrument de propagandă, dar au depășit, inevitabil, acest deziderat politic. Era natural să se întâmple așa, căci nu există strategie propagandistică fără cusur.

Legenda susține că dezvoltarea acestei instituții a fost facilitată și de ambiția actoricească a fiicei mari a lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, Lica. Dorind să facă carieră în lumea filmului, deși nu avea nicio pregătire, aceasta a susținut demersurile artiștilor timpului de a crește industria cinematografică românescă. Distribuită în filmele unor regizori importanți ai epocii, precum Liviu Ciulei, Tudor Bratu, Iulian Mihu, Ion Popescu – Gopo și Mircea Mureșan, Lica Gheorghiu le-a oferit acestora protecție. La sugestiile regizorilor și ale tehnicienilor, s-au făcut achiziții de echipamente de filmare mai performante. A fost o relație de tip win-win pentru ambele tabere. Despre Lica Gheorghiu se spunea, în epocă, pe la colțuri, că “nu e talentată, ci tare-n tată”. Regretatul profesor Paul Cornea, fost șef al Studioului Cinematografic București între 1958-1965, i-a făcut un portret deloc măgulitor divei: „Fiica cea mare a Şefului Suprem voia să interpreteze roluri principale în filme, deşi nici talentul, nici înfăţişarea n-o calificau pentru asta. Avea un cap frumos, cu trăsături regulate, dar inexpresive, era scundă şi avea picioare scurte. O dezavantajau însă considerabil rigiditatea gesturilor, caracterul lemnos al mişcării scenice, îndeosebi rostirea: cea mai banală propoziţie suna în gura ei placid şi fals. Oricâtă osteneală şi-ar fi dat cineva s-o corecteze, presupunând că ar fi avut curajul s-o facă, ar fi fost inutil: ea era încredinţată că posedă calităţi de star, iar un anturaj iresponsabil îi întreţinea convingerea, prin linguşeli inadmisibile. Ruptă de realitate, crescută în serai - din momentul accederii tatălui la putere - incultă, capricioasă şi răsfăţată, dispunând indirect de o influenţă enormă, neezitând în alegerea mijloacelor, ea devenise un personaj temut, pe care până şi înalţii funcţionari de partid se străduiau să-l evite. Nu ştiu în ce condiţii şi-a făcut debutul în «Erupţia» lui Ciulei, însă nu era mult după venirea mea în studio când am avut ocazia să iau act de ambiţiile, nazurile, dar şi de puterea ei. Dând dovadă de o mare naivitate, fiindcă ignoram de ce e în stare Lica, îi promisesem lui Ciulei că nu se vor exercita presiuni din afară pentru alegerea actorilor din «Valurile Dunării».” („Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache“, apud Adrian Epure, „Din culisele cinematografiei“. Cum a băgat Lica Gheorghiu spaima în regizorii de la Buftea. Detalii neştiute, Adevărul, 26 martie 2017)

 

Notă: Lica Gheorghiu (Popescu), fiica cea mare a liderului comunist Gheorghe Gheorghiu – Dej, în rolul Nina, în Erupția (1957), filmul de debut al lui Liviu Ciulei.  Sursă foto: pagina de Facebook a lui Eugen Ștefan Chiriac, postare din data de 20 mai 2020.

Perioada de aur

Perioada de aur a Studiourilor începe odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu. În primii ani ai domniei sale, în intervalul 1965 – 1971, Ceaușescu a încurajat deschiderea culturală și schimburile cu studiourile și artiștii occidentali. Este epoca în care Studiourile de la Buftea sunt vizitate de staruri americane și franceze, sunt realizate câteva coproducții româno-franceze, specialiștii și tehnicienii fac vizite de studiu în țări cu tradiție cinematografică, se achiziționează echipamente de producție occidentală de foarte bună calitate și filmele realizate la Buftea participă la festivaluri internaționale. Kirk Douglas, Orson Welles, Jean – Paul Belmondo, Jack Lemmon și Shirley McLaine, ca să dăm doar câteva exemple – artiști care au marcat istoria cinematografiei – vizitează Studiourile, autoritățile timpului încercând să-i atragă cu diverse scheme de colaborare.

 

Notă: Shirley MacLaine, 1963, în vizită la Buftea. Sursă foto: Pagina de Facebook a Studiourilor Buftea.

Un caz aparte este cel al lui Edward G. Robinson, mare actor american, care era născut la București, în 1894, într-o familie evreiască. Plecat din România la o vârstă fragedă, din motive de antisemitism, după unii, acesta se impune în lumea teatrului și a filmului de peste Ocean. Prietenia și colaborarea cu Humphrey Bogart, cu care a jucat în 5 filme, sunt intrate de mult în legendă. Acesta vizitează Studiourile în 1966, chiar în timpul filmărilor la Dacii. Cunoscut pentru rolurile sale din Key Largo, Cele zece porunci, Puștiul din Cincinnati, Străinul ș.a., care-l impun drept unul dintre starurile de la Hollywood, Robinson a venit în România pentru câteva zile, într-un fel de călătorie nostalgică pe tărâmul copilăriei. A și acordat două interviuri, din care a reieșit că nu a uitat limba română. Într-unul dintre acestea îi spune partenerului de dialog – Toma George Maiorescu – că ar prefera să dialogheze în limba română. 

Notă: Edward G. Robinson și Amza Pellea, la Buftea, în 1966. Sursă: pagina de Facebook a Studiourilor Buftea, postare din data de 12 septembrie 2019.

Erau anii de aur ai regimului Ceaușescu (condamnarea invadării Cehoslovaciei, primirea la București a generalului Charles de Gaulle, vizita în SUA la invitația lui Richard Nixon etc) și perioada de maximă înflorire a "cetății filmului" de la Buftea. Miracolul acesta a ținut doar câțiva ani, până în 1971, anul Tezelor de la Neptun, moment care marchează începutul înghețului vieții culturale din țară. Titlul inițial al tezelor - Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, apărut în iulie 1971, este extins și publicat cu un titlu schimbat în toamna aceluiași an. Este actul oficial care pune capăt perioadei de relaxare de la începutul epocii Ceaușescu. Cinematografia, artă considerată esențială pentru transmiterea mesajelor oficiale și educarea maselor, este supusă unui control extrem de riguros al autorităților.

În perioada de glorie a Studiourilor, numărul angajaților depășea 3000. Mărturiile foștilor salariați – câțiva supraviețuitori trăiesc și astăzi în Buftea - descriu acest spațiu ca fiind un fel de uzină de filme cu activitate continuă. Oamenii erau în permanentă mișcare și implicați în câte un proiect. Pentru unii dintre ei, cei mai norocoși, statul construise locuințe în apropiere, la câteva sute de metri distanță de ""fabrică", în blocuri care imitau imobilele sovietice de anii ’40.

 Nesfârșita tranziție și prezentul

Peste 300 de filme au fost realizate la Buftea în perioada comunistă. Cei mai importanți regizori și actori români ai perioadei au filmat aici. Lista filmelor realizate și numele actorilor importanți care au avut legătură cu acest spațiu ar ocupa zeci de pagini, dacă ne-am apuca să o întocmim. Peste tot găsești semne ale trecerii artiștilor importanți - portrete, busturi, secvențe de film, afișe, costume, machete, desene și multe altele.

Succesul la public al filmelor realizate în acele timpuri a fost uriaș, iar dovada acestei afirmații o reprezintă numărul de spectatori care au venit la cinematograf să le vadă; regizorii actuali pot visa în zadar la asemenea numere, fenomenul este irepetabil. Nea Mărin miliardar (1979, regie: Sergiu Nicolaescu), Păcală (1974, regie: Geo Saizescu) și Mihai Viteazul (1971, regie: Sergiu Nicolaescu), realizări mediocre, ocupă primele 3 locuri în box-office-ul istoric autohton, fiecare strângând în jur de 14 milioane de spectatori. Clasamentul istoric al spectatorilor filmelor românești se găsește pe site-ul Centrului Național al Cinematografiei: http://cnc.gov.ro/wp-content/uploads/2019/06/TOTAL-SPECTATORI-FILM-ROMANESC-LA-31.12.2018.pdf .

Notă: Bustul lui Radu Beligan, unul dintre cei mai importanți actori de teatru și film ai României.

Figura centrală a cinematografiei românești timp de decenii a fost cea a regizorului, scenaristului și actorului Sergiu Nicolaescu. Detestat de foarte mulți din lumea filmului și a culturii, dar respectat de la fel de mulți, acesta a știut ca nimeni altul să se plieze pe nevoile timpului și să livreze poveștile cinematografice cerute de autorități. Nicolaescu a fost o figură la fel de influentă și în perioada de tranziție, când a realizat 12 filme, dar unele tot mai lipsite de suflu.

După sfârșitul epocii comuniste, Studiourile au traversat o lungă tranziție, care a afectat tot procesul de producție de filme din România. Managementul de slabă calitate, subfinanțarea cronică și bugetarea filmelor făcută după criterii care nu aveau legătură cu calitatea artistică și cu piața de film au adus industria cinematografică autohtonă în pragul colapsului. Anul 2000 a fost unul extrem de delicat și trist, deoarece la finalul său niciun film nou nu a fost terminat și lansat către public.

Un moment important pentru Studiourile de la Buftea a fost vânzarea parțială a celor mai importante spații de filmat către compania Mediapro Production, condusă de Adrian Sârbu, unul dintre cei mai importanți oameni din lumea televiziunii. Studiourile devin sinonim cu ProTv și producțiile sale. Ambițiile acestei companii erau mari, foarte mari, iar cinematografia avea un rol privilegiat în strategia de dezvoltare imaginată de patronii săi.  În intervalul 1998 – 2009, pe platourile de la Buftea, au fost realizate mai multe filme, cele mai multe de serie B și serie C.  Au fost create și câteva pelicule de calitate, cum ar fi: Amen, regizat de Costa Gavras, Callas Forever, în regia lui Franco Zefirelli, și Joyeux Noel, nominalizat la Premiul Oscar pentru film străin, în regia lui Christian Carion.  

La Buftea ajung să lucreze actori importanți ai cinematografiei internaționale din ultimele decenii, așa cum sunt: Jeremy Irons, Fanny Ardant (Callas Forever, 2002), Andy Garcia (Modigliani, 2004), Daniel Bruhl, Diane Kruger (Joyeux Noel, 2005), Woody Harrelson, Demi Moore, Josh Hartnett ( în Bunraku, 2010) ș.m.a.

 

Notă: Fanny Ardant, Jeremy Irons și Franco Zeffirelli în timpul filmărilor la Callas Forever. Sursă: pagina de Facebook a Studiourilor Buftea, postare din data de 28 august 2019.

În 2016, pe fondul crizei economice, care a afectat serios compania Mediapro, se schimbă din nou patronajul, Studiourile fiind preluate de către un consorțiu (Central European Media Enterprises), format din firme din SUA, Hong – Kong și România. Eforturile de restructurare începute în urmă cu câțiva ani par a începe să dea roade, fiindcă noul management a reușit să atragă proiecte cinematografice importante, cum ar fi serialul „Familia Adams”, regizat de Tim Burton și produs de Netflix și MGM Television.

În ultimii ani, pe platourile de filmare de la Buftea au trecut actori precum Colin Farrell (în Voyagers, 2020) și Jean Reno (în Doorman, 2020). 

Notă: Colin Farrell, secvență din Voyagers, 2020. Sursă: www.imdb.com

A avea grijă de ce este al tău și al urmașilor tăi

Senzația pe care o trăiești în orele pe care le petreci în clădirile și în curtea Studiourilor este aceea de vizită la Muzeul Cinematografiei Românești. Acesta nu există, oficial, dar el funcționează, în realitate, la Buftea. Căci asta este de fapt spațiul acesta: un mare muzeu al cinematografiei românești. Ca orice instituție din domeniul cultural din țara asta, și spațiul acesta suferă de imprecizii, de neglijențe și de o valorificare inegală a potențialului său. În ciuda acestor slăbiciuni, la Buftea ți se oferă ocazia de a rememora 70 de ani din istoria cinematografiei românești. Cei mai importanți ani din istoria de peste un secol a cinema-ului autohton.

Deținătorii de azi ai Studiourilor par a fi înțeles că miza este mult mai mare decât producerea de filme, care e drept că asigură supraviețuirea pe o piață foarte dinamică și fluctuantă, deoarece fac eforturi de a înnoda firul continuității la Buftea. Trecutul se amestecă cu prezentul, exact ca într-o poveste. Căci vizita la Buftea îți oferă șansa de a asculta câteva povești despre cele întâmplate acolo, în vremuri în care marile generații ale teatrului și filmului românesc erau în deplină energie, și de a vedea artefactele unei lumi de care încă nu ne-am desprins cu totul.

Iată ce poți vedea la Buftea:

- Depozitul de costume, unde se păstrează garderoba utilizată în multe dintre filmele realizate în anii 70-80:

- Depozitul de arme și armuri, loc în care poți găsi arme folosite la filmările numeroaselor pelicule din ciclul “epopeea națională”:

- Colecția de aparatură de filmat din epoci diverse este de găsit în clădirea administrativă:

- Tot în clădirea administrativă, cea mai mare, se află câteva camere deosebite, bine conservate. Printre ele, o sală unde au fost depozitate câteva dintre machetele unor vase, avioane și rachete utilizate la realizarea unor filme importante:

- Nelipsitele volume ale corifeilor ideologiei comuniste, cărți de bază în orice bibliotecă oficială din epoca trecută, și mii de alte obiecte de decor:

- Nostalgii mi-a provocat mingea de 35 lei, pe care o foloseam în meciurile de fotbal și de tenis cu piciorul jucate între blocuri și pe stradă la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90. 

- Pe un raft am găsit un bust mic al lui Stalin, în costumul său obișnuit și cu steaua de mareșal al URSS în piept:

-   - Într-o altă sală, plină cu obiecte de recuzită, am descoperit un portret oficial al lui Ronald Reagan. Deși este un portret oficial, surâsul de pe fața fostului președinte american sugerează că acesta  tocmai terminase de spus un banc cu sovietici:

- Un loc special este admirabilul decor Boston, spațiu creat cu ceva timp în urmă, unde pistolari faimoși, șerifi pricepuți și tâlhari cu sânge rece s-au duelat ca-n America secolului al XIX-lea:

- Într-un hangar mare se găsesc câteva zeci de mașini de epocă. Piesa de rezistență a colecției este un Cadillac DeVille Cabrio, folosit în comedia Nea Mărin Miliardar, din 1979, în care Amza Pellea a jucat rol dublu.

Mulțumiri

Vizita la Studiourile Buftea nu ar fi fost posibilă fără deschiderea celor care lucrează acolo. Deși aveau o filmare și erau prinși cu diverse activități pe care le implică pregătirea spațiilor de filmat, ne-au primit cu brațele deschise.

Îi mulțumim, în primul rând, doamnei Mihaela Cenușe, persoana cu care am colaborat la pregătirea vizitei. Reverențe domnilor Ionuț Simionescu și Eugen Ștefan Chiriac, care ne-au fost ghizi, poziție din care ne-au oferit informații prețioase și au răspuns tuturor întrebărilor pe care le-am pus. Le mulțumim, de asemenea, doamnelor Mia Simion și Elena Trifu, responsabile de depozitul de costume, doamnei Rica Resteanu, persoana care gestionează sala de recuzită, și domnului Andrei Gică, cel care are în grijă depozitul de arme și armuri. Toți  ne-au acordat timp generos și au avut multă răbdare cu noi.

Recomandări:

Despre cinematografia românească din epoca comunistă au scris printre alții:

1.      Cristian Tudor Popescu (Filmul surd în România mută. Politică și propaganda în filmul românesc de ficțiune (1912-1989), Polirom, 2011, 304 pagini);

2.      Bogdan Jitea (Cinema în RSR. Conformism și dizidență în industria ceaușistă de film, Polirom, 2021, 464 pagini).

     Ambele volume sunt, la bază, lucrări de doctorat. Volumul lui Cristian Tudor Popescu a fost scris într-un stil concis și tăios, însă reflecțiile și analizele de film ilustrează tehnica impresionistă, nefiind cu nimic diferite de prestațiile de la televiune ale autorului. Lucrarea lui Bogdan Jitea, în schimb, este bine structurată și extrem de documentată, fiind o reușită a cercetării din acest domeniu.

 

Vizite la Studiouri au făcut și alții:

Bogdan Jitea a spus tare fain povestea locului într-un text publicat pe www.vice.ro : https://www.vice.com/ro/article/y3g93y/studiourile-buftea-locul-in-care-s-au-tras-cele-mai-importante-filme-din-romania .

Andrei Cezar, pentru Impact: https://www.impact.ro/studiourile-buftea-mai-ceva-ca-la-hollywood-flota-de-masini-innoita-iar-cadillacul-lui-nea-marin-miliardar-renaste-130714.html .

Abancor, pentru www.amfostacolo.ro , în 2013: https://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=38992&d=de-vizitat-in-imprejurimile-bucurestiului--bucuresti .

 

Informații despre vizita lui Edward G. Robinson, unul dintre actorii adolescenței mele, am găsit tot într-un articol scris de Bogdan Jitea. Sursa: https://www.vice.com/ro/article/mb48nx/romanul-care-a-fugit-din-tara-din-cauza-antisemitismului-si-a-ajuns-la-hollywood . 

 

Jucători români vs jucători străini în Superligă

      Numărul jucătorilor străini din Superligă a tot crescut în ultimii ani. Nici în sezonul acesta situația nu se prezintă mai roz, deși este un pic mai bună decât în anul competitional 2024-2025. Cauzele sunt numeroase: degradarea accentuată a centrelor de copii și juniori constituite de cluburile vechi ale fotbalului nostru, diluarea calității antrenorilor pentru copii și juniori și incapacitatea de a construi temeinic și organic. 

     Scăderea dramatică a numărului de copii din țară poate fi invocată și ea ca argument, dar nu rezistă la o analiză atentă. Sunt țări care au o populație cu mult mai mică decât a României, dar cu un fotbal mult mai bine legat. Uruguay este primul exemplu care îmi vine în minte, dar micuța țară sud-americană este o patrie a fotbalului din aluat aproape sacru. Norvegia este un exemplu din zona noastră culturală: o țară de vreo 5 milioane de locuitori care trece prin cel mai bun moment al său din ultimii 25-30 de ani. Ungaria a intrat și ea, de vreo zece ani, în această galerie.

      Din 506 de jucători aflați în loturile echipelor noastre în sezonul în desfășurare, 207 dețin pașapoartele altor state. Aceștia reprezintă 40,6% din total. Grupul cel mai numeros este al celor dețin cetățenie portugheză (14), pe locurile următoare situându-se francezii (13) și maghiarii (12). Unsprezece dintre jucătorii din țara vecină joacă la FC Csikszereda Miercurea Ciuc, al treisprezecelea jucător fiind legitimat la UTA Arad. După partide etnice, am inovat și în fotbal, creând cluburi etnice.      

    Există jucători din cele mai exotice țări, unele despre care nici nu știai că organizează competiții oficiale serioase: Noua Caledonie, Martinica și Guadalupe. În campionat evoluează un palestinian foarte bun, Assad Al Hamlawi, la Universitatea Craiova. Mai toți jucătorii străini din Superligă sunt mediocri, în cel mai bun caz. Câțiva ajung să-și reprezinte țara în meciuri internaționale, însă aceștia evoluează pentru naționale care nu contează în fotbal. La meciurile internaționale de la începutul acestei luni, 25 de jucători străini din Liga I au fost convocați la loturile echipelor lor naționale; la naționalele mari și la cele de tineret.

      Cel mai valoros străin din ediția actuală de campionat este, dacă ne uităm la cv și la cota de piață, francezul Kurt Zouma, care a evoluat pentru Saint-Étienne, Chelsea, West Ham United și Everton și a strâns și 11 selecții pentru naționala din Hexagon. Francezul are în palmares și o Ligă a Campionilor, din vremea în care era membru al lotului lui Chelsea. Sosirea la CFR arată mai degrabă a "retragere la depou" decât a mișcare pentru relansarea unei cariere cândva strălucitoare. Francezul a evoluat pentru clujeni în două meci, însă din postura de rezervă. Transferul lui este o altă mișcare de PR și de clătit buzunarele șmecherilor.

      Există și jucători străini extrem de promițători, care au adus un plus campionatului nostru mult diluat valoric. Un exemplu este Anzor Mekvabishvili, un georgian de 24 de ani, care evoluează de doi ani la Universitatea Craiova și care a strâns 27 de selecții pentru naționala țării sale, participând și la ultima ediție a Campionatului European.

      Un alt fotbalist străin care are un nivel de joc peste medie este Risto Radunovic, fundașul macedonean al FCSB. Alți jucători străini onorabili sunt: Eddy Gnahoré, Kennedy Boateng și Maxime Sivis (de la Dinamo), Siyabonga Ngezana (FCSB, Camerun), Tobias Christensen (Rapid, Norvegia) și Edvinas Gertmonas (Universitatea Cluj, Lituania).

      Cel mai mare grup de jucători străini evoluează la CFR Cluj, un club a cărui ascensiune a fost însoțită de un import masiv de jucători străini care, le place nu le place suporterilor clujeni, au făcut posibile marile reușite din ultimii 15-20 de ani. CFR a legitimat 19 jucători străini în acest sezon, dintr-un total de 37. Pe locul doi se plasează FC Botoșani și FK Csikszereda Miercurea Ciuc, care au înscris în lot câte 16 străini. Pe locul trei, cu câte 14 jucători străini, se află Rapid, Universitatea Cluj, Petrolul, Dinamo și Metaloglobus. La polul opus, se află Farul, care a legitimat doar 8 jucători străini dintr-un lot de 32, dar la echipa constănțeană există o tradiție a promovării jucătorilor din pepiniera proprie.

      Cel mai aparte caz este cel al FCSB, care a păstrat mereu un echilibru între jucătorii români și cei străini. Nu știm dacă este vreo idee patriotică la mijloc, dar pare a fi mișcare abilă. Echipa patronată de George Becali a legitimat doar 10 jucători străini, românii reprezentând majoritatea clară. Această strategie a echipei roș-albastre a ajutat direct creșterea unui nucleu de jucători pentru echipa națională, cei mai mulți selecționați din lotul actual fiind certitudini. FCSB este, de departe, cea mai stabilă echipă din punct de vedere financiar, singura care și-a permis să plătească sume de peste 1 milion de euro pentru un jucător. Acest element a ajutat clubul să adune cam toate talentele românești care s-au ivit în campionat și care au și confirmat (cu puține excepții). Sper să se finalize și telenovela Louis Munteanu, spre binele jucătorului, care nu prea mai dorește să evolueze pentru clubul clujean. Cred că la FCSB ar putea să-și arate adevărata valoare, una foarte ridicată, din punctul meu de vedere.

     Acesta este chipul nefardat al fotbalului românesc de club de astăzi. De aici se recrutează o mare parte din componenții loturilor naționale de seniori și de tineret. Exporturile autohtone sunt rare și nu au consistență, iar importurile nu contribuie la evoluția fotbalului nostru, nivelul menținându-se mediocru. În fotbalul autohton sunt bani buni, dar nu suficienți pentru mare performanță. Comparația cu ligile medii din Europa nu ne este favorabilă. Față de campionatele puternice suntem la ani lumină. Soluția cu doi jucători sub 21 de ani în teren pare a fi una potrivită, asigurând o șansă în plus tinerilor autohtoni. Să sperăm că măsura gândită de FRF va fi însoțită și de un set de penalități pentru cluburile care vor încerca să evite potențiala regulă.

Aforismele lui H.L. Mencken

Henry Louis Mencken a fost un jurnalist și comentator politic american activ în prima jumătate a secolului XX. În articolele și eseurile sale a criticat organizațiile religioase, teismul, cenzura, populismul și democrația reprezentativă (văzută ca un sistem care promova mediocritatea). A devenit foarte cunoscut în timpul Procesului Scopes (Procesul maimuței) din 1925, când a scris o serie de reportaje satirice despre cazul profesorului John Scopes din Tennessee acuzat că le-a vorbit elevilor săi despre teoria evoluționistă. Gândirea și stilul lui Mencken au fost influențate de Friedrich Nietzsche și George Bernard Shaw.

1. Scopul politicii este de a menține populația alarmată (și, prin urmare, zgomotoasă, pentru a fi condusă în siguranță), amenințând-o cu o serie nesfârșită de pericole, toate imaginare. 

2. Guvernul este un intermediar al jafului, iar fiecare rundă de alegeri este un fel de licitație în avans pentru bunurile ce vor fi furate. 

 3. Democrația este o credință patetică în înțelepciunea colectivă a ignoranței individuale. 

4. Democrația, chiar și ea, este o religie; aceasta constă în venerarea ticăloșilor de imbecili. 

5. Democrația este arta (și știința) de a conduce un circ din cușca maimuțelor. 

6. Democrația este teoria conform căreia oamenii de rând știu ce vor și merită să obțină ceea ce-și doresc cu tărie. 

 7. Orice om decent se rușinează de guvernul care conduce țara. 

8. Dacă un politician descoperă că are canibali printre alegătorii săi, le va promite acestora că le va servi misionari la cină. 

9. Pe măsură ce democrația se rafinează, funcția de președinte reprezintă, din ce în ce mai îndeaproape, sufletul interior al poporului. Într-o zi măreață și glorioasă, oamenii simpli ai țării își vor împlini în sfârșit dorința cea mai intimă, iar Casa Albă va fi condusă de un idiot absolut. 

10. Orice Guvern, desigur, este împotriva libertății. 

11. Războiul este un lucru bun, fiindcă este cinstit; el recunoaște specificul (etern) al naturii umane… O națiune care a cunoscut prea mult timp pacea devine un fel de servitoare bătrână.

Ostraca 5

    Cuvântul “reformă” este pe cale să devină cel mai detestat cuvânt din limba română. 

 

   Justitiție socială, gândire critică, scriere creativă etc – conceptele acestea își trăiesc perioada de glorie în aceste zile. Promotorii lor fac eforturi colosale de a le impune ca necesități de bază ale omului nou, ca fundamente ale omenirii civilizate, drept etaloane ale individului exemplar al timpului acesta. Gândirea critică a devenit disciplină de studiu în anumite licee. Dacă te interesează binele societății în care trăiești, trebuie să militezi pentru justiția socială. Dacă vrei să fii considerat om întreg, este musai să stăpânești gândirea critică. Dacă ai ambiția de a deveni scriitor, este obligatoriu să urmezi unu-două cursuri de scriere creativă. Toate acestea sunt forme de înregimentare și de anulare a creativității. Mă neliniștește curentul acesta de predare a autonomiei, pe depersonalizare, de castrare a firii. 

 

    Am crezut, mult vreme, că scrisul este un drum plin de obstacole și ocolișuri, de mici reușite și de mari neîmpliniri, de căutare a unui sunet propriu, o cale pe care un scriitor o străbate în singurătate, dar mândru, precum Martin Eden al lui Jack London. Celui care bate cu insistență la ușă nu-i va păsa dacă se va găsi cineva să i-o deschidă. El va păși în încăpere cu îndrăzneală, chiar dacă celor aflați în cameră li se va părea că este un musafir nepoftit, un necioplit. Judecățile celorlalți nu-l interesează. Poate că nu știe eticheta, dar are tot dreptul să se afle acolo. Cocoloșeala de la cursurile de scriere creativă nu-i de el. 

 

    „Visez că mama moare! Îmi lasă o cutie cu bătăile inimii ei.” (Aglaja Veteranji, “De ce fierbe copilul în mămăligă”)