„Acum, rolul autentic, dar rar, al omului de treabă auster era înlocuit de cel, mult mai frecvent și nu mai puțin natural, al snobului. Pentru că Tumeo făcea parte din specia zoologică a „snobilor pasivi” , astăzi pe nedrept disprețuită. Bineînțeles, cuvântul snob era necunoscut în Sicilia anului 1860; dar așa cum tuberculoșii existau înainte de Koch, tot astfel și în acea epocă îndepărtată existau oameni pentru care a asculta, a imita și mai ales a nu supăra pe cei care erau de mai înaltă condiție socială era legea supremă a vieții; snobul este, de fapt contrariul invidiosului. Pe atunci el se înfățișa sub nume diverse; era numit devotat, supus, credincios; și ducea o viață plăcută pentru că zâmbetul cel mai fugar al unui nobil era destul ca să-i umple de soare o întreagă zi; și fiindcă se prezenta însoțit de aceste apelative drăgălașe, zâmbetele care îi mângâiau sufletul erau mai frecvente decât acum.” (pag. 119)
„Din aceste întâlniri, el își formase convingerea că aristocrația nu era alcătuită decât din oameni–oi, existând numai și numai ca să-și lase lâna tunsă de foarfecele lui și numele lor, iluminat de o tainică măreție, ca să-l cedeze într-o bună zi fiicei sale.[…]Când în mod inevitabil îl cunoscu pe mai bine pe don Fabrizio, descoperi, ce-i drept, la acesta moliciunea și neputința de apărare caracteristice imaginarului său nobil-oaie, însoțite de un farmec deosebit ca ton, dar egal în intensitate cu al tânărului Falconeri; și pe lângă acestea, o anumită energie care tindea către abstracție, o dispoziție către căutarea unor forme de viață cu mijloace în el însuși găsite și nu smulse de la alții. Această putere de abstracție îl ului peste măsură, deși nu văzu decât aspectul ei brut, și nu fu în stare a-l cuprinde în cuvinte, cum am încercat noi să facem aici; își dădu seama că o parte din acest farmec izvorăște din bunele maniere și înțelese cât de plăcut e să ai de-a face cu un om binecrescut, acesta nefiind, în fond, decât un ins care elimină toate manifestările dezagreabile ale condiției umane și care exercită asupra celorlalți un soi de altruism profitabil (formulă în care eficacitatea adjectivului iartă inutilitatea substantivului).” ( pag. 143-144)
„-Somn, dragă Chevalley, somn, iată ce doresc sicilienii, și vor urî întotdeauna pe cel care s-ar gândi să-i trezească, chiar dacă ar fi ca să le aducă darurile cele mai frumoase; și, între noi fie zis, tare mă îndoiesc că în bagajele noului regim s-ar găsi multe cadouri pentru noi. Toate manifestările siciliene sunt manifestări onirice, chiar și cele mai violente: senzualitatea noastră e dorință de uitare, gloanțele și loviturile de cuțit, dorință de moarte; dorință de imobilitate voluptoasă, adică tot de moarte, lenevia noastră, înghețatele noastre de scorsonera sau de scorțișoară; înfățișarea noastră meditativă – neantul aplecat peste enigmele Nirvanei. De aici, puterea abuzivă pe care o câștigă la noi anumiți oameni, cei care izbutesc să rămână pe jumătate treji; de aici vestita întârziere de un secol a manifestărilor artistice și intelectuale siciliene; noutățile nu ne atrag decât atunci când sunt moarte, când nu mai pot crea curente viabile; de aici, fenomenul de necrezut al generării, în zilele noastre, de mituri care ar fi venerabile dacă ar fi cu adevărat vechi, dar care nu sunt decât niște sinistre tentative de a ne cufunda într-un trecut ce ne ispitește doar pentru că este mort.
[…]De altminteri, văd că m-am explicat greșit: am spus sicilienii, va trebui să adaug Sicilia, mediul, clima peisajul sicilian. Aceste forțe au modelat, și poate mai mult decât dominațiile străine și grosolanele silnicii, sufletul nostru – acest peisaj care nu cunoaște calea de mijloc între dulcea moliciune și seceta infernală; care nu este niciodată meschin, comun, liniștitor, cum ar trebui să fie o așezare de ființe raționale; acest pământ, care la câteva mile depărtare dezvăluie iadul de la Randazzo și splendoare golfului Taormina; această climă, care ne osândește 6 luni la călduri de patruzeci de grade; socotește, Chevalley, socotește: mai, iunie, iulie, august, septembrie, octombrie; de șase ori treizeci de zile de soare care bate drept în creștetele noastre; vara asta a noastră, lungă și mohorâtă, ca iarna rusească, împotriva căreia cu greu poți lupta; dumneata încă nu știi, dar la noi se poate spune că plouă cu foc, ca peste cetățile blestemate ale Bibliei; în oricare din lunile acestea, un sicilian care ar munci cu adevărat ar risipi de trei ori puterea unui om; și apoi apa, care nu există și care trebuie adusă de la o depărtare atât de mare, că fiecare strop e stropit cu un strop de sudoare; și, pe urmă, ploile, întotdeauna vijelioase, care dezlănțuie torentele secate, care îneacă vitele și oamenii chiar pe locurile unde, cu două săptămâni înainte, și unele și ceilalți crăpau de sete. Această violență a peisajului, această cruzime a climei, această continuă tensiune vizibilă pretutindeni, aceste monumente ale trecutului, pe urmă, mărețe, dar neînțelese, pentru că nu au fost clădite de noi, și care se înalță în jurul nostru asemeni unor grandioase fantasme tăcute; toate aceste ocârmuiri, debarcând înarmate de cine știe unde, numaidecât slujite, repede urâte și veșnic neînțelese, care nu s-au rostit decât prin opere de artă, pentru noi enigmatice, și prin foarte concreți storcători de biruri cheltuite apoi aiurea, toate acestea au format caracterul nostru , care rămâne, astfel, condiționat de fatalități exterioare, ca și de o înspăimântătoare psihologie insulară.” (pag. 187-190)
“[…] sicilienii nu vor să-și îmbunătățească soarta pentru simplul motiv că se cred perfecți; vanitatea lor este mai puternică decât mizeria în care se scaldă; orice intervenție a străinilor, fie prin origine, fie chiar, dacă sunt sicilieni, printr-o anume independență a spiritului, zdruncină visul deplinei lor desăvârșiri, riscă să tulbure dulcea lor așteptare a neantului; călcați în picioare de zece popoare diferite, ei cred că au un trecut imperial, care le dă dreptul la funeralii somptuoase…” (pag. 194)
“Toate acestea n-ar trebui să dureze; totuși, o să dureze veșnic; e vorba de veșnicia omenească, bineînțeles, un secol, două secole…și pe urmă va fi altfel, dar mai rău. Noi am fost gheparzii, leii. Cei care ne vor lua locul vor fi șacalii, hienele; și toți laolaltă, gheparzi, șacali și oi vom continua să ne credem buricul pământului.” (pag. 196)
“Mânia și zeflemeaua sunt boierești; elegia, bocetul, nu. Vreau chiar să-ți dau o rețetă; dacă întâlnești un domn jeluindu-se și bocind, cercetează-i arborele genealogic. Vei găsi repede o ramură uscată.” (pag. 208-209)
Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, Editura Minerva, colecția BPT, București, 1965, traducere din limba italiană de Tașcu Gheorghiu
