Am patruzeci și opt de ani
și asta-i foarte bine.
Păcat doar de acest april
ce parcă nu mai vine.
Păcat doar de acel copil
ce nimeni n-o să-l stie
care privește dintr-un iaz
de-oglindă fumurie
spre tâmpla-mi dreaptă grea de scrum,
apoi spre tâmpla stângă
și nu se bucură, și-ar vrea
să plângă, doar să plângă.
Shameless este o imagine concentrată a Americii profunde de astăzi. Este vorba de America periferiei și a ratării, o lume dominată de alcoolism, consum de droguri, destrămări nenumărate, sexualitate animalică și care sfârșește (de cele mai multe ori) în abrutizare.
În acest serial realizat pe parcursul a 11 ani, iar trecerea timpului se vede pe chipurile actorilor, toate urmele Americii de astăzi sunt de găsit:
- Flagelul alcoolismului,
- Conflictul autorități – cetățeni,
- Consumul de opioide și victimele sale,
- Prezența ICE în societatea americană și lucrătorii străini care se ascund,
- Emigranți și traficanți de droguri,
- Ierarhiile sociale precis trasate,
- Amestecul rasial și tensiunile ce se nasc firesc din acesta,
- Birocrații obtuzi,
- Sărăcia – da, sărăcia! – în cea mai grozavă țară din istorie zeci de milioane de oameni trăiesc de pe o zi pe alta, beneficiază de ajutoare alimentare și de alte măsuri de ajutor social,
- Orientările sexuale care mutilează social,
- Înfrângerile zilnice și victoriile de-o clipă,
- Opțiunile politice constrastante,
- Vecinătatea cu Mexicul,
- Accesul segregat în școli bune (licee, colegii și universități),
- Asigurările medicale și costurile exorbitante ale serviciilor medicale și multe, multe altele.
Serialul urmărește destinul familiei Gallagher, care locuiește într-o suburbie a Chicago-ului (South Sud), figura centrală fiind Frank Gallagher, tatăl alcoolic, dependent și iresponsabil. Familia cu șase copii se află în grija copiilor mai mari, Fiona și Lip, mereu apăsați de frica de destrămare și de teama că-și vor pierde acoperișul și libertatea.
Peste toate acestea plutește spiritul american, acel amestec unic de idealism, curaj și credință în apartenența la o națiune ce se crede aleasă să împlinească un destin superior, fără egal în istorie, iar acesta le oferă americanilor acea capacitate remarcabilă de a o lua mereu de la capăt. Căci asta fac personajele de-a lungul a 11 sezoane: ratează și se ridică, cad în patimi îngrozitoare, disperă și merg mai departe, primesc șanse unice la o viață mai bună și ratează îngrozitor, cel mai înzestrat se afundă în dependențe care mutilează sufletul și frustrează pe viață și își găsește liniștea tocmai în casa - haos pe care crezuse că o părăsise pentru totdeauna. Este un serial și despre victoria celui slab, fără șanse la un drum drept, asupra propriului destin.
Distribuția este dominată de William C. Macy, ajuns la 75 de ani, care face unul dintre rolurile carierei sale, demonstrând că este unul dintre cei mai talentați actori ai generației sale. Alături de el, s-au aflat Emmy Rossum (Fiona) și Jeremy Allen White (Lip), doi tineri actori care au un viitor strălucit în față. Alți actori interesanți din distribuție sunt: Cameron Riley Monaghan (Ian), Ethan Francis Cutkosky (Carl) și Emma Rose Kenney (Debbie).
După încheierea serialului, cariera lui Jeremy Allen White a urmat un traseu ascendent, el fiind câștigător al trei Globuri de Aur pentru rolul din The Bear și primind alte două nominalizări pentru rolul din același serial și pentru interpretarea rolului lui Bruce Springsteen în Springsteen: Deliver Me from Nowhere (2025).
Al doilea joc, filmul din 2013 al lui Corneliu Porumboiu, spune povestea unui meci Dinamo vs Steaua, desfășurat în decembrie 1988. Partida aceea, jucată pe o ninsoare abundentă, care a scăzut vizibilitatea, a făcut terenul aproape impracticabil și a scăzut calitatea jocului, s-a terminat 0-0. Un rezultat care, dacă nu ai văzut partida, te-ar face să spui că jocul a fost mediocru, dar caracterizarea asta ar fi complet greșită. Meciul acela a avut multă intensitate și unele reușite tehnice, fiindcă jucătorii erau extrem de valoroși. Partida a fost condusă de Adrian Porumboiu, tatăl regizorului, care era în acele zile unul dintre marii arbitri din țară.
Film autobiografic, construit în jurul cuplului tată-fiu care vizionează un meci desfășurat în urmă cu 25 de ani, Al doilea joc reconstituie, din frânturi de memorie, atmosfera anilor de final ai regimului comunist. Terenul de joc mizerabil, tribunele neacoperite, oamenii înghesuiți care se protejau de ninsoare cu umbrele, militarii și milițienii plantați printre spectatori, sărăcia sugerată de puținele reclame, calitatea înregistrării, absența mijloacelor tehnice de a curăța gazonul (un om din administrația clubului Dinamo trasa linia de mijloc cu bocancii din dotare!) etc. Singurul aspect pozitiv era determinarea jucătorilor, aflată la ani lumină de ceea ce pot oferi în materie de implicare cei care bat mingea astăzi. “Jucătorii bagă material”, spune Porumboiu Senior, recunoscând că fotbaliștii celor două echipe jucau cu patimă, cu o intensitate pe care nu o mai vezi de zeci de ani în meciurile de fotbal de la noi.
Meciul Dinamo vs Steaua purta toate însemnele regimului politic care stăpânea pe atunci în România. „Juca, practic, Armata cu Miliția”, spune la un moment Adrian Porumboiu, rezumând miza acelui meci, care depășea cu mult domeniul sportiv. Echipele astea două mai aveau și sateliți, adică echipe unde își rulau jucătorii tineri și de la care luau puncte sigure. Flacăra Moreni și Victoria erau cu Dinamo, iar FC Olt și ASA Târgu Mureș erau cu Steaua. Mai erau și altele, dar acelea mai păstrau o brumă de independență. Era o înfruntare între instituțiile care dominau viața socială românească - Securitatea, Miliția și Armata. Securitatea și Miliția erau cu Dinamo, iar Armata cu Steaua. Steaua mai avea și familia Ceaușescu lângă.
De mai multe ori fiul încearcă să-i trezească tatălui nostalgii, dar acesta refuză să intre în joc. “Mie îmi place meciul”, spune fiul încercând să-l facă pe tată să deschidă “sacul cu povești” de epocă. Părintele răspunde sec: “N-are nicio frumusețe.” Legătura film-meci, pe care fiul încearcă să o facă sugerând că meciul este o operă de sine stătătoare, declanșează replica tatălui, permanent dispus să torpileze convingerile copilului său, parcă asumându-și voit poziția asta: „Lumea trăiește în prezent. Fotbalul este un produs perisabil.”
Corneliu Porumboiu încearcă să găsească frumusețe chiar și în ninsoarea intensă, fenomenul naturii care a tulburat organizarea acelui meci: „E frumos, îmi place, e poetic”. Tatăl îi răspunde: „Nu e nimic poetic, terenul arată ca un ogor.” Replicile scurte și tăioase ale tatălui fac din acesta un fel de personaj de tip Ilie Moromete, stăpânit de o luciditate rece, aproape cinică. Sper ca-ntr-o bună zi, dacă va avea vreme, Adrian Porumboiu să-și publice memoriile, deoarece are ce să ne spună despre lumea fotbalului de la crepusculul unei epoci.
Pentru regizor, care avea 13 ani în 1988, meciul acesta avea o încărcătură aparte, deoarece cariera tatălui depindea de felul în care ar fi reușit să conducă meciul. Nu trebuia să supere pe nimeni, nu trebuia să permită derapajele jucătorilor, nu avea voie să exagereze cu cartonașele. Un arbitraj neutru, cum a și reușit să facă în acest meci, era un bilet de voie pentru a conduce și alte partide și a putea să arbitrezi și în meciuri internaționale, care îți asigurau un statut mai bun. Vorbind despre film, regizorul își amintește teama cu care trăia din cauza meseriei tatălui: „Când aveam 7 ani, cineva a sunat acasă și mi-a spus că, dacă tatăl meu va continua să arbitreze, într-o zi va ajunge în sicriu. Tata a continuat să arbitreze. Eu am început să învăț regulile jocului, convins fiind că, dacă tata nu va greși, nimeni nu-i va face rău. Niciodată nu mi-a fost atât de frică, așa ca la acest meci. Știam bine regulile jocului, eram un arbitru în fața televizorului, dar din acest meci n-am înțeles nimic. Ningea de parcă ar fi fost sfârșitul lumii. Am simțit nevoia să revăd acest meci împreună cu el. Pe parcursul meciului, intențiile mele inițiale s-au topit în joc. Mi-am dat seama că, în timp, pentru mine, jocul a devenit altceva”.
Filmul lui Corneliu Porumboiu este, în primul rând, o declarație de iubire pentru tatăl lui. Afecțiunea pentru părinte, de care-l leagă și pasiunea pentru fotbal (tatăl își dorea ca fiul să ajungă mare fotbalist), este doar o parte a jocului secund. Cealaltă parte a acestui joc este cea a istoriei recente în care au fost prinși protagoniștii, iar despre asta este utilă și binevenită orice mărturie (scrisă, cinematografică, documentară, orală etc). Tăifăduind pe marginea unui meci de demult, regizorul și-a propus să înțeleagă o lume pe care o văzuse cu ochi de copil. La rigoare, a aborda istoria din unghiul mic al unui meci de fotbal înseamnă să te deschizi spre noi înțelesuri. Și asta chiar înseamnă ceva.
