Becoming Champions (Drumul spre titlu)

 

    Becoming Champions/Drumul spre titlu este un serial Netflix despre echipele naționale de fotbal care au devenit campioane mondiale. În cei 90 de ani scurși de la prima ediție, organizată de Uruguay, doar 8 echipe au triumfat - 5 sunt europene și 3 sunt sud - americane. Fiecărei naționale campioane îi este dedicat câte un episod, timp în care jurnaliști, istorici ai sportului, antrenori și foști mari jucători explică succesul echipei sale naționale. Poveștile din jurul echipelor, destinele jucătorilor legendari și istoria politică se împletesc, oferind o explicație socio-culturală a triumfului suprem în fotbal.

    Lothar Matthaus, care apare de mai multe ori pe parcursul serialului, repetă cu îndârjirea care l-a caracterizat și pe teren că există o filozofie  a naționalei germane, bazată pe pregătire fizică, joc ofensiv în viteză și credința (mai ales aceasta) că echipa sa este cea mai bună din lume. Uruguayul, care reprezintă cea mai mică națiune care a cucerit Cupa Mondială, a triumfat fiindcă societatea a dezvoltat o filozofie a supraviețuirii în proximitatea giganților  (Argentina și Brazilia). Franța a câștigat trofeul în 1998, pe propriul teren, deoarece a învățat foarte bine lecția italiană (organizarea tactică și jocul pe contraatac), așa explică Lilian Thuram  reușita franceză din 1998.

    Parafrazând o expresie fericită a lui Jorge Valdano – fotbalistul – filozof, așa cum a fost alintat de jurnaliști -, un campionat mondial de fotbal ne oferă ocazia, din 4 în 4 ani, să ne recuperăm copilăria preț de o lună. Serialul produs de Netflix merită văzut de toți cei care iubesc fotbalul și vor să înțeleagă mai bine de ce doar unele echipe au reușit să triumfe. 

  

A fost odată atletismul românesc

     Atletismul este unul dintre cele mai importante sporturi din istoria olimpismului nostru. În clasamentul istoric, atletismul ocupă locul trei, cu 34 de medalii, după gimnastică și canotaj. Iolanda Balaș Soter, Lia Manoliu, Mihaela Peneș, Viorica Viscopoleanu, Doina Melinte, Anișoara Cușmir - Stanciu, Maricica Puică, Paula Ivan, Gabriela Szabo și Constantina Diță sunt doamnele care au câștigat cele 11 medalii olimpice de aur ale atletismului. Sportul acesta pare a fi, în România, o afacere a doamnelor, palmaresul fiind un argument decisiv în acest sens: 33 din cele 34 medalii fiind câștigate de doamne; singurul intrus este Marius Oprea, care a cucerit argintul în proba de triplusalt în 2004. Dar toate acestea s-au întâmplat cândva, demult, într-o epocă în care spiritul competitiv și conștiința că reprezinți o comunitate mai însemnau ceva pe meleagurile acestea. 

 

 Sursă fotografie: https://www.rador.ro/2022/12/12/iolanda-balas-soter-regina-atletismului-romanesc/.

    Prezentul acestei discipline atât de importante pentru noi nu arată, din păcate, deloc bine. Făcând contabilitatea primară a prezenței atleților noștri la Jocurile Olimpice de la Paris, situația se prezintă așa: 12 atleți calificați și patru intrări în finală (Alina Rotaru – Kettman, Andreea Taloș, Bianca Ghelber și Alin Firfirică). Cel mai bun loc – 7 - a fost ocupat de Alina Rotaru - Kettman, la săritura în lungime. Bianca Ghelber, locul 9 la aruncarea ciocanului, a fost lipsită complet de energie în finală, în contra spiritului care animă tinerii sportivi cu prilejul unei competiții atât de importante. În rest, locuri mediocre, departe, tare departe de orice performanță și de conștiința că sportivul vine dintr-o țară care are o istorie în acest sport. Cuvintele mari care se rostesc înaintea concursurilor nu mai valorează nici cât o ceapă degerată. Mai ales, subliniez asta, cuvintele fanteziste ale conducătorilor de federație. Suprarealismul, doamnelor și domnilor care conduceți această federație, a avut și are o însemnătate în literatură și în artele plastice, nu în organizarea și pregătirea sportivă. 

    Te întrebi, văzând degradarea acestui sport, dacă mai are cineva vreun interes să facă atletism de performanță. Mai dorește cineva să doboare vreun record? Mai vrea cineva să participe la acele concursuri atletice la care străluceau, cândva, Gabriela Szabo, Violeta Beclea Szekely, Paula Ivan, Doina Melinte, Ionela Târlea, Lidia Șimon, Constantina Diță etc? Mai tulbură pe cineva lecturarea pozițiilor ocupate de sportivii noștri în competițiile internaționale? Mai roade pe cineva rușinea de a fi lipsit de orice ambiție, de a refuza să te autodepășești și de a ceda lupta înainte de a o începe? Mai enervează pe cineva lipsa de orgoliu și de rușine în fața degradării pe care o observi la tine și la ai tăi?

    Nu vreau să mă concentrez asupra prezentului cenușiu de astăzi, căci aș deveni o pradă ușoară depresiei. Nici nu vreau să idealizez trecutul, căci sunt multe de criticat și de explicat la el. Poate că cineva priceput și răbdător se va apleca, într-o bună zi, asupra acestei epoci și va găsi explicațiile istorice, economice și pe cele din sfera psihologiei maselor pentru dezastrul de astăzi din sportul românesc și, prin extensie, din societatea noastră. Indolența față de cei din timpul tău și indiferența față de moștenirea pe care o lași urmașilor merită studii speciale. 

 

Sursă fotografie:  https://www.radioresita.ro/sport/audio-paula-ivan-la-ceas-aniversar-sper-sa-revenim-la-normalitate-cat-mai-repede-si-sa-reluam-concursurile-cu-cei-mici .

Eram mic, aveam cam 12-13 ani, și le ascultam vorbind pe doamnele Lia Manoliu și Iolanda Balaș Soter. Era imediat după Revoluție. Se zbăteau să obțină finanțare pentru baza atletică de la Poiana Brașov. Cred că doamna Balaș făcuse potecă către Departamentul pentru Sport (așa se numea pe atunci instituția care gestiona problematica sportului). Îmi amintesc acel reportaj al TVR din ziua finalizării lucrărilor și văd aievea chipul fericit al doamnei Iolanda Balaș. Parcă îl aud pe domnul Nicolae Mărășescu, aflat într-un studio de televiziune, explicând de ce este important ca cei mici să alerge, să facă mișcare. Îmi amintesc, cu claritate, inflexiunile vocii lui Andi Vilara, minunatul comentator al concursurilor atletice de acum 20-30 de ani.

Toate astea, cum spuneam, s-au întâmplat demult, parcă într-o altă viață.