Superlative și curiozități ale Cupei Mondiale de Fotbal

 Doar opt echipe au reușit să câștige Cupa Mondială de Fotbal: Brazilia, Germania, Italia, Argentina, Uruguay, Franța, Anglia și Spania.

Brazilia este achipa cea mai titrată, câștigând de 5 ori trofeul mondial.

Sursă foto: https://pt.dreamstime.com/foto-de-stock-editorial-o-s%C3%ADmbolo-nacional-da-equipe-de-futebol-nacional-brasileira-image74494068 

Singura echipă care a participat la toate edițiile este Brazilia.

Antrenorii care au antrenat de cele mai multe ori la Cupa Mondială sunt Bora Milutinovici și Carlos Alberto Pareira. Cei doi au antrenat cinci echipe diferite la cinci ediții ale Campionatului Mondial.

Sursă foto: https://learning.coachesvoice.com/bora-milutinovic-world-cup-mexico-usa-china/  

Toți antrenorii echipelor câștigătoare au avut pașapoartele țărilor pe care le pregăteau.

Echipa care a jucat cele mai multe finale este Germania. A jucat opt finale, câștigând patru dintre acestea. Tot Germania deține și recordul de medalii, 12 la număr.

Olanda a jucat trei finale și le-a pierdut pe toate.

Cea mai mică țară care a câștigat trofeul este Uruguay.

Cea mai mică țară care s-a calificat în competiție este Curacao, fostă colonie olandeză, cu o populație de numai 155.000-160.000 de locuitori. Din lotul pe care Curacao l-a deplasat în SUA doar un jucător este născut pe teritoriul național, Tahith Jose Girigorio Djorkaef Chong. Acesta este pe jumătate chinez.

Sursă foto: https://www.curacao.com/en/article/curacao-makes-history-national-football-team-qualifies-for-the-world-cup 

Doar două echipe au reușit să câștige titluri consecutive: Brazilia și Italia.

Echipa care a marcat cele mai multe goluri la o ediție este Ungaria. În 1954, maghiarii au marcat 27 de goluri.

Cel mai titrat jucător din istoria competiției este Pelé, câștigător în trei rânduri al medaliei de aur.

Sursă foto: https://www.dw.com/en/brazils-pele-in-hospital-says-hes-strong/a-63978197 Cel mai tânăr jucător care a câștigat titlul este Pelé. Se întâmpla în 1958, la CM organizat de Suedia.

Jucătorul care a evoluat în cele mai multe partide este Lionel Messi, care a jucat 29 de meciuri în competiția mondială.

Sursă foto: https://sco.wikipedia.org/wiki/Lionel_Messi 

Cel mai vârstnic jucător care a evoluat într-un meci de la Cupa Mondială este Essam Kamal Tawfiq El Hadary, portarul naționalei Egiptului la ediția din 2018. Avea 45 de ani și 161 de zile.

Jucătorul care a marcat la cele mai multe ediții ale competiției – 6 - este Cristiano Ronaldo.

Jucătorii care au jucat la cele mai multe competiții mondiale – 6 -  sunt Lionel Messi, Cristiano Ronaldo și Guillermo Ochoa (Mexic). 

„Pelé” - 2021

    L-am văzut pe Pelé jucând fotbal o singură dată. Se întâmpla în octombrie 1990, când marele jucător brazilian împlinea 50 de ani. Atunci s-a organizat, în cinstea lui, o partidă Brazilia vs Restul lumii. La acel meci a fost invitat să participe și Gică Hagi, motiv pentru care televiziunea noastră publică a decis să transmită evenimentul. Ca mai toate meciurile aniversare, nici acela nu a ieșit din nota obișnuită: două colecții de vedete ajunse la vârste frumoase sau încă în activitate dispută un joc relaxat, încercând să-l pună în valoare pe aniversat.

    Cei cu o generație mai în vârstă decât mine văzuseră meciurile de la Mondialul din 1970 și slujeau un fel de cult al lui brazilianului. Orice posibilă referire la Maradona, legenda generației mele, era respinsă din start, cu vehemență. Chiar și astăzi, când pomenești reușitele unor Cristiano Ronaldo și Leo Messi, fanii vechi ai lui Pelle sar ca arși, găsindu-te vinovat de un adevărat asalt la statuia brazilianului.

 Sursă foto: https://www.gsp.ro/fotbal/liga-1/lucescu-pele-tricou-poveste-925776.html 

    Mi-l amintesc, de asemenea, din perioada Mondialului din 1994, când brazilianul a făcut niște pronosticuri demne de precizia lui Mats Wilander, pariind că naționala Columbiei este marea favorită. Și cam atât.

    Până la documentarul Netflix lansat în 2021, bagajul meu de informații despre marele fotbalist care făcuse țara sa cunoscută în toată lumea și care a născut legenda fotbalului brazilian, în fapt, era foarte redus. Documentarul a fost realizat de Ben Nicholas și David Tryhorn, doi producători și regizori specializați în filme documentare inspirate din lumea sportului. Ben Nicholas este cunoscut, bunăoară, pentru Crossing The Line, documentar care spune povestea lui Danny Harris, un foarte promițător sprinter american din anii 80, care a căzut în patima drogurilor. David Tryhorn, la rândul său, a contribuit la realizarea unor documentare despre Kenny Dalglish, Andy Murray, Dan Carter și naționala de fotbal a Braziliei. 

    Filmul de acum se concentrează pe finalul apropiat al marelui sportiv brazilian. Sunt prezentate toate momentele importante pentru cariera de fotbalist și din viața privată. Lipsește perioada în care Pele a fost implicat în administrația țării, mai exact în organizarea și gestionarea sportului brazilian (1995-1998).

   Filmul celor doi și-a propus să ni-l apropie nouă, celor maturizați cu fotbalul de Playstation din ultimii 20 de ani, pe marele fotbalist. Reușește, din fericire, să facă mai mult decât asta: îi face dreptate acestuia. Căci Pele nu a fost doar un mit, așa cum cred cei care nu l-au văzut jucând, ci un fotbalist extraordinar, unic prin performanțele obținute la nivel de selecționată. Disputa în jurul coroanei de cel mai bun jucător de fotbal din istorie, alimentată de multe ori în glumă chiar de Don Edson, este pe cât de ridicolă, pe atât de necesară. Ridicolă, fiindcă nu există o formulă matematică care să stabilească o ierarhie de acest soi. Necesară, deoarece timpul nostru obsedat de recorduri și de idoli trebuie să știe că este parte a unei istorii bogate, care sporește cu fiecare generație. Iar Pelé reprezintă o parte importantă a istoriei fotbalului.

      

Becoming Champions (Drumul spre titlu)

 

    Becoming Champions/Drumul spre titlu este un serial Netflix despre echipele naționale de fotbal care au devenit campioane mondiale. În cei 90 de ani scurși de la prima ediție, organizată de Uruguay, doar 8 echipe au triumfat - 5 sunt europene și 3 sunt sud - americane. Fiecărei naționale campioane îi este dedicat câte un episod, timp în care jurnaliști, istorici ai sportului, antrenori și foști mari jucători explică succesul echipei sale naționale. Poveștile din jurul echipelor, destinele jucătorilor legendari și istoria politică se împletesc, oferind o explicație socio-culturală a triumfului suprem în fotbal.

    Lothar Matthaus, care apare de mai multe ori pe parcursul serialului, repetă cu îndârjirea care l-a caracterizat și pe teren că există o filozofie  a naționalei germane, bazată pe pregătire fizică, joc ofensiv în viteză și credința (mai ales aceasta) că echipa sa este cea mai bună din lume. Uruguayul, care reprezintă cea mai mică națiune care a cucerit Cupa Mondială, a triumfat fiindcă societatea a dezvoltat o filozofie a supraviețuirii în proximitatea giganților  (Argentina și Brazilia). Franța a câștigat trofeul în 1998, pe propriul teren, deoarece a învățat foarte bine lecția italiană (organizarea tactică și jocul pe contraatac), așa explică Lilian Thuram  reușita franceză din 1998.

    Parafrazând o expresie fericită a lui Jorge Valdano – fotbalistul – filozof, așa cum a fost alintat de jurnaliști -, un campionat mondial de fotbal ne oferă ocazia, din 4 în 4 ani, să ne recuperăm copilăria preț de o lună. Serialul produs de Netflix merită văzut de toți cei care iubesc fotbalul și vor să înțeleagă mai bine de ce doar unele echipe au reușit să triumfe. 

  

A fost odată atletismul românesc

     Atletismul este unul dintre cele mai importante sporturi din istoria olimpismului nostru. În clasamentul istoric, atletismul ocupă locul trei, cu 34 de medalii, după gimnastică și canotaj. Iolanda Balaș Soter, Lia Manoliu, Mihaela Peneș, Viorica Viscopoleanu, Doina Melinte, Anișoara Cușmir - Stanciu, Maricica Puică, Paula Ivan, Gabriela Szabo și Constantina Diță sunt doamnele care au câștigat cele 11 medalii olimpice de aur ale atletismului. Sportul acesta pare a fi, în România, o afacere a doamnelor, palmaresul fiind un argument decisiv în acest sens: 33 din cele 34 medalii fiind câștigate de doamne; singurul intrus este Marius Oprea, care a cucerit argintul în proba de triplusalt în 2004. Dar toate acestea s-au întâmplat cândva, demult, într-o epocă în care spiritul competitiv și conștiința că reprezinți o comunitate mai însemnau ceva pe meleagurile acestea. 

 

 Sursă fotografie: https://www.rador.ro/2022/12/12/iolanda-balas-soter-regina-atletismului-romanesc/.

    Prezentul acestei discipline atât de importante pentru noi nu arată, din păcate, deloc bine. Făcând contabilitatea primară a prezenței atleților noștri la Jocurile Olimpice de la Paris, situația se prezintă așa: 12 atleți calificați și patru intrări în finală (Alina Rotaru – Kettman, Andreea Taloș, Bianca Ghelber și Alin Firfirică). Cel mai bun loc – 7 - a fost ocupat de Alina Rotaru - Kettman, la săritura în lungime. Bianca Ghelber, locul 9 la aruncarea ciocanului, a fost lipsită complet de energie în finală, în contra spiritului care animă tinerii sportivi cu prilejul unei competiții atât de importante. În rest, locuri mediocre, departe, tare departe de orice performanță și de conștiința că sportivul vine dintr-o țară care are o istorie în acest sport. Cuvintele mari care se rostesc înaintea concursurilor nu mai valorează nici cât o ceapă degerată. Mai ales, subliniez asta, cuvintele fanteziste ale conducătorilor de federație. Suprarealismul, doamnelor și domnilor care conduceți această federație, a avut și are o însemnătate în literatură și în artele plastice, nu în organizarea și pregătirea sportivă. 

    Te întrebi, văzând degradarea acestui sport, dacă mai are cineva vreun interes să facă atletism de performanță. Mai dorește cineva să doboare vreun record? Mai vrea cineva să participe la acele concursuri atletice la care străluceau, cândva, Gabriela Szabo, Violeta Beclea Szekely, Paula Ivan, Doina Melinte, Ionela Târlea, Lidia Șimon, Constantina Diță etc? Mai tulbură pe cineva lecturarea pozițiilor ocupate de sportivii noștri în competițiile internaționale? Mai roade pe cineva rușinea de a fi lipsit de orice ambiție, de a refuza să te autodepășești și de a ceda lupta înainte de a o începe? Mai enervează pe cineva lipsa de orgoliu și de rușine în fața degradării pe care o observi la tine și la ai tăi?

    Nu vreau să mă concentrez asupra prezentului cenușiu de astăzi, căci aș deveni o pradă ușoară depresiei. Nici nu vreau să idealizez trecutul, căci sunt multe de criticat și de explicat la el. Poate că cineva priceput și răbdător se va apleca, într-o bună zi, asupra acestei epoci și va găsi explicațiile istorice, economice și pe cele din sfera psihologiei maselor pentru dezastrul de astăzi din sportul românesc și, prin extensie, din societatea noastră. Indolența față de cei din timpul tău și indiferența față de moștenirea pe care o lași urmașilor merită studii speciale. 

 

Sursă fotografie:  https://www.radioresita.ro/sport/audio-paula-ivan-la-ceas-aniversar-sper-sa-revenim-la-normalitate-cat-mai-repede-si-sa-reluam-concursurile-cu-cei-mici .

Eram mic, aveam cam 12-13 ani, și le ascultam vorbind pe doamnele Lia Manoliu și Iolanda Balaș Soter. Era imediat după Revoluție. Se zbăteau să obțină finanțare pentru baza atletică de la Poiana Brașov. Cred că doamna Balaș făcuse potecă către Departamentul pentru Sport (așa se numea pe atunci instituția care gestiona problematica sportului). Îmi amintesc acel reportaj al TVR din ziua finalizării lucrărilor și văd aievea chipul fericit al doamnei Iolanda Balaș. Parcă îl aud pe domnul Nicolae Mărășescu, aflat într-un studio de televiziune, explicând de ce este important ca cei mici să alerge, să facă mișcare. Îmi amintesc, cu claritate, inflexiunile vocii lui Andi Vilara, minunatul comentator al concursurilor atletice de acum 20-30 de ani.

Toate astea, cum spuneam, s-au întâmplat demult, parcă într-o altă viață.