De vorbă cu El Desdichado

Cândva - 

s-au scurs atâția ani de atunci

 încât nici nu le mai știu numărul-

mă plimbam prin oraşul înmuiat de ploi reci

și învăluit de lumina pâcloasă a lui octombrie.

Ţinta mea nu-mi spunea mai nimic:

o şcoală în care trebuia să mi se ofere,

din belşug,

înţelepciunea de a mă strecura prin lume.

O voce, când gravă, când ușoară,

îmi picura în urechi cea mai

serioasă și pătrunzătoare

lecţie despre singura şi autentica înţelepciune,

aceea de a mă strecura prin lume.

În juru-mi nu erau panglici, nici ochi,

nici minţi, nici suflete, nici mâini,

ci doar urechi, nenumărate urechi, imense urechi,

precum pâlnia unui patefon interbelic.

 „Hai să bem o cafea!”,

mi-a șoptit

o umbră subţire

ca fumul ce ieșea din pipa lui Rimbaud.

Am sorbit o ceașcă de cafea  şi apoi alta,

și de atunci multe altele, mii și mii.

Și am amestecat în cafea
 tot zahărul  și toată sarea pământului:

oameni şi băutură,

cărţi, război şi moarte,

iubire şi nebunie, fotbal şi singurătate,

nord şi sud...