Vei citi ceva din Eminescu? De ce o mai faci?

Astea sunt întrebările pe care mi le-a pus un coleg de serviciu în această dimineață. Trebuie să menționez că bunului meu coleg nu-i plac vechiturile, dulcegăriile, ci doar ce este nou, occidental, de ultimă oră. De asemenea, colegului meu  nu-i miroase bine nici patriotismul.  Pe moment, întrebările colegului mei m-au blocat deoarece nu m-am  gândit nicio clipă că trebuie să justific în vreun fel dragostea pe care o am față de opera unui scriitor, muzician, pictor ori istoric. Și nici nu cred că există vreo contradicție între admirația pentru o personalitate a trecutului și una din prezent, între, să zicem, Mihai Eminescu și Mircea Cărtărescu, Titu Maiorescu și Andrei Pleșu, Garabet Ibrăileanu și Lucian Boia, etc. I-am răspuns următoarele  colegului meu :

 

• Pentru seriozitatea, aproape teutonă, cu care a înţeles să se dedice harului său.
• Pentru că a scris acest vers tulburător, poate cel mai frumos şi tulburător vers din lirica românescă – Nu credeam să învăţ a muri vreodată- vers pentru care, îmi place să cred, şi poeţi mai importanţi decât el ar fi invidioşi.
• Pentru măiestria sa poetică pe care au mai atins-o la noi (și după gustul meu) doar Tudor Arghezi şi Lucian Blaga.
• Pentru dragostea sinceră, dezinteresată şi totală cu care şi-a iubit poporul şi a preţuit istoria nenorocită a acestuia. Ştiu, a devenit o ruşine să spui că îţi iubeşti poporul, însă Eminescu este unul dintre oamenii cărora le poţi ierta acest păcat fără să simţi că trădezi aspiraţiile tale occidentalizante, corectitudinea politică.
• Pentru umanitatea lui completă din care  nu au lipsit multe dintre cele ce pot fi imputabile unei fiinţe înzestrate cu însuşiri remarcabile din acel timp istoric:  excesele naţionaliste, xenofobe, antisemitismul ușor, romantismul dulceag, pesimismul exagerat, inegalitatea textelor, poeziile licenţioase, etc.
• Pentru că Eminescu cel real contrazice teoria romantică şi fantastă a geniului (o fiinţă eterică, delicată, care-şi trăieşte existenţa dincolo de  nori). A fost mic de statură, era negicios, avea dinţii galbeni, nu se îngrijea de aspectul său fizic, avea mâini murdare, râdea mult şi insuportabil, nu avea maniere prea alese şi nu avea prezenţă de spirit în societate, prefera compania oamenilor de condiţie simplă, umbla cu hainele murdare şi cârpite, mânca cu poftă și vorbea cu gura plină, consuma cantităţi mari de vin şi bere, fuma ca un turc, ş.a..

 

Pe mine mă bucură faptul că un astfel de om, viu în întregime şi străin de imaginea de puritan  livrată prin intermediul manualelor școlare, a fost un mare poet român.