Federeii

Ani la rândul, imaginea României a fost asociată cu tablourile sumbre extrase de camerele de luat vederi ale televiziunile occidentale din orfelinatele românești: era patria copiilor fără casă chinuiți, subnutriți, de nimeni iubiți, vânduți străinilor de parcă ar fi cârpe second hand etc.. Copii cu psihicul făcut țăndări și cu inima rănită pentru totdeauna mișcându-se într-un ritm ieșit din suflete chinuite. Cine nu-și amintește  copilul cu ochi mari și triști ce se leagănă într-un colț al camerei/ pe un hol sau își suge degetul la o vârstă ce a depășit-o cu mult pe cea a sugarului? Este această imagine, reluată de sute, mii de ori, suficientă pentru a înțelege ce s-a petrecut în acele lagăre de concentrare pentru copii? Surprinde această imagine chipul exact al orfelinului ori este investigație jurnalistică rece, cinică despre una dintre realitățile crude (tot mai numeroase!) ale lumi? Poate cineva care nu a trăit umilința, foamea și violența extremă să fie credibil atunci când încearcă să le descrie?….Este nevoie, cred, de o mână de maestru, de mare maestru pentru a reuși așa ceva. Obligația rostirii, descrierii adevărului revine martorului – celui care a trăit cruzimea pe propria piele,  celui care îndurat frigul și foamea până când a ajuns să nu le mai simtă, a celui care și-a înconjurat sufletul încercat de durere cu o carapace de țestoasă.

Acest spațiu al vulnerabilității extreme, pe care scriitorii români nu l-au explorat până acum, capătă trup (literar) prin admirabilul volumul scris de Nicolae Avram.  Federeii a apărut la Casa de Editură Max Blecher în 2010 și s-a bucurat, încă de la apariție, de cronici elogioase scrise de câțiva dintre cei mai subtili iubitori de poezie de la noi: Radu Vancu, Claudiu Komartin, Daniel Cristea – Enache și Rita Chirian. Cartea lui Nicolae Avram are meritul de a pătrunde, cu mijloacele martorului poet, în sufletul orfanului din România deceniilor ceaușiste. Este de fapt o cronică nefardată a copilăriei scrisă de unul care a trecut prin acea instituție a infernului comunist, orfelinatul.

Bătaia, foamea, singurătatea, vulgaritatea, umilința, răutatea sunt cuvintele care descriu cel mai bine viața federeilor ( băieții care trăiesc într-unul dintre orfelinatele regimului Ceaușescu, numit în glumă/joacă Federeul). Poemul de la pagina 30 este cel care dă titlul volumului:

„noi suntem baietasii:

cu capetele rase pâna la

sânge

împreuna ne-am trait viata

împreuna am facut foamea

am plâns am râs am iubit

dupa ce se da stingerea

în dormitor se face liniste

sunetul pasilor pedagogului

haxim

sunt singurii

care se aud pe culoarul rosu

cu miros de benzina

uneori câte unul începe sa-si

spuna povestea în auzul

tuturor“

         Volumul este grupat în mai multe cicluri, fiecare dintre ele având în centru câte o figură de federeu sau de lucrător în această instituție de (ne)educație socială: Modi, teroarea băieților din instituție, Simion, Cămăraș (regele muștelor), Fonoloș, Mărgi, Paulin, Damian, Liliac, Pobeda, educatorul Haxim, Tatiana, Titus, ș.a.. Fiecare dintre eroii cărții are parte de o poveste( uneori, și-o spune singur). În absența iubirii, violența devine a doua natură a acestor copii, îmbrăcând nenumărate forme: de limbaj, violența fizică, psihică, educațională. Poate că unii vor strâmba din nas citind revărsarea de expresii argotice, violența unor imagini, însă acestea își găsesc locul firesc în această carte ce nu putea fi scrisă folosind o stilistică de fată mare; infernul nu poate fi o revărsare de culori calde, de triluri de ciocârlii. Portretul lui Modi, spaima copiilor, este uluitor prin autenticitatea sa:

Grasul Modi/ hai sus labagiilor/ strigă din toate puterile/ treceţi la culcare/ bă handicapaţilor/ tu tu tu tu şi tu/ ne arată cu degetul/ ridicaţi-vă // veniţi după mine viermilor/ ne sculăm de la televizor/ unde stam toţi grămadă/ pe cimentul/ gol lustruit // e seară îl urmăm tremurând/ într-un dormitor liber de la etaj/ stăm drepţi în faţa lui/ numai în chiloţi şi maiouri // e stăpân pe vieţile noastre/ suntem nişte viermi de mătase/ o afacere profitabilă două kilograme/ de gogoşi dintr-un gram de ouă/ simţim cum ne cresc ganglioni/ cerebroizi/ în partea anterioară/ fugim şi ne ascundem/ în crăpătura/ cimentului (pp. 5-6)

Cum bine  a remarcat Radu Vancu, federeii au devenit, treptat, asemenea soldaților copii din Africa. Cine a trecut prin orfelinat cunoaște legendele țesute în jurul copiilor pe care îi selecta Ceaușescu pentru a-i crește și a-i transforma în membri ai gărzii personale. O armată formată din sensibilități pustiite, căci o experiență de soiul acesta nu te lasă întreg. Curajul lui Nicolae Avram merită subliniat, căci nu este puțin lucru să aduni la un loc cioburile sufletului tău făcut țăndări și să încerci să-l reconstitui.

Rostul martorului este să spună povestea, este imperativul său. Când martorul este și un om talentat, rezultatul este o carte emoționantă. Federeii este o astfel de carte. Este volumul pe care l-am așteptat, pe care mi-aș fi dorit din tot sufletul să-l fi scris eu. În galeria mea literară, Federeii se află lângă De ce fierbe copilul în mămăligă, extraordinarul volum al Aglaei Veteranji.

Casa 9 Mai - Cititorul

Cititorul

Îl vedeam mereu aplecat asupra unei cărți

Mângâia filele hipnotizat

Mii, zeci de mii, sute de mii de pagini

Cred că nici el nu le mai știa numărul

Iubea cărțile mai mult decât oamenii

Mai degrabă ar fi salvat o carte din foc

decît pe vreunul dintre frații săi.

A ajuns la o profesională în Câmpina,

a repetat a zecea de mai multe ori.

Într-o seară a ieșit la discotecă pentru prima oară,

a băut o bere, a luat-o și pe a doua,

a poștit cu unii o târfă

și s-a întors peste 10 ani și 3 luni.

Acum bate 100 de kile și-și poartă cu tristețe chelia

prin Bradford, unde spală mașini în curtea

unui pakistanez.

Wyslawa Szymborska - poezii din volumul Clipa

Câte ceva despre suflet

Avem suflet.

Nimeni nu are însă mereu

și pentru totdeauna.

 
Zi după zi,

an după an

pot trăi fără el.

Uneori numai în uimirile

și spaimele copilăriei

se cuibărește o vreme.

Alteori doar în mirarea

că suntem bătrâni.

 

Ne asistă rareori

la treburi mărunte,

cum ar fi mutatul mobilei,

căratul valizelor

sau mersul pe drum cu ghete strâmte.

 

La completarea formularelor

și la tăiatul cărnii

de regulă are liber.

 

Din miile de conversații ale noastre

participă abia la una,

și nici atunci nu este obligatoriu,

fiindcă preferă să tacă.

 

Iar când trupul începe să ne doară tot mai tare,

își părăsește postul pe furiș.

 

Este pretențios:

nu vrea să ne vadă în mulțime,

îl dezgustă lupta noastră de a ne afirma

și vârtejul afacerilor.

 

Bucuria și tristețea

sunt pentru el două sentimente diferite,

Doar prin îmbinarea lor

este prezent în noi.

 

Ne putem bizui pe el

când suntem siguri de ceva

și curioși față de orice.

 

Dintre obiecte

îi plac pendulele

și oglinzile care-și fac datoria

chiar și atunci când nimeni nu se uită în ele.

 

Nu spune de unde vineri

și când dispare iarăși,

dar se așteaptă, desigur, la asemenea întrebări.

 

Se pare că,

așa cum el ne este nouă necesar,

și noi

tot așa îi suntem de folos.

 

Contribuție la o statistică

La o sută de oameni,

 Știu totul mai bine

-          cinzeci și doi;

nesiguri de pasul lor

-          aproape toți ceilalți;

gata să ajute,

dacă nu durează prea mult,

-          chiar patruzeci și nouă;

buni întotdeauna,

pentru că nu pot altfel,

-          patru, poate cinci;

în stare să admire fără zavistie

-          optsprezece;

 trăind mereu cu teamă

de cineva sau de ceva

-          șaptezeci și șapte;

capabili de fericire

-          cel mult douăzeci și ceva;

mielușei când sunt singuri,

sălbatici în mulțime

-          cu siguranță peste jumătate;

cumpliți

când îi obligă împrejurările

-          dar mai bine să nu știm câți,

nici măcar cu aproximație;

 cu mintea de-acum

-          nu cu mult mai mulți

decât cu mintea dinante;

 ce nu iau de la viață nimic în afară de lucruri

-          patruzeci,

deși aș dori să greșesc;

 ghemuiți, îndurerați

și fără de lanternă-n întuneric

-          optzeci și trei

mai devreme sau mai târziu;

 demni de compătimire

-          nouăzeci și nouă;

muritori

-          sută la sută.

Număr care până acum n-a suferit nicio schimbare.

 

Totul

Totul –

cuvânt obraznic și umflat în pene.

Ar trebui scris în ghilimele.

Se preface că nu ratează nimic,

că adună, cuprinde, conține și are.

Când acolo nu-i decât

un crâmpei de furtună. (pag. 95)

 
Wyslawa Szymborska – CLIPA, Editura Paideia, 2003, traducere din limba polonă și cuvânt înainte de Constantin Geambașu.

Cioburi 6

Dacă adevărul este întotdeauna la mijloc, înseamnă că minciuna este și la stânga și la dreapta.

România nu mai este o patrie, ci o fatalitate.

A avea iluzii în România anului 2013 este aproape o obrăznicie.

Copilăria nu ne-a fost dată pentru a avea amintiri, ci pentru a ne crea iluzia Paradisului.

Prostul are certitudini, fudulul este plin de impresii, iar deșteptul are ghinion.

Cine are carte are parte de …foame.

Nimeni nu s-a născut învățat, dar cei mai mulți nu vor să ajungă așa.

Alexandru Paleologu (într-un intreviu): Inteligența este un accident, prostia este starea naturală a omului.

Poate că eternitatea s-a născut la sat, dar în niciun caz nu a rămas acolo.

Obsesia diplomei este tot o încercare “de a pune gheara” pe România.

Fericirea este întotdeauna în altă parte.

Omul are nevoie permanentă de un drog, fie el real ori de altă natură: cel de acum este progresul tehnologic.

Îmi tot revine în minte această vorbă a lui Voltaire: pot ierta unui om prostia, reaua- voință și ignoranța, dar niciodată faptul că m-a plictisit.

Omul plictisit este noua ipostază a umanului.

Îndoiala este semnul sigur al onestității.

Părinte bolnav: își amenință copilul că-l va bate cu bastonul (bunicului) dacă nu face bastonașe frumoase în caietul de limba română.

Idee de afacere falimentară: să fie interzis accesul proștilor.

Andrei Oișteanu (la un curs): Viața omului este asemenea unei scări de coteț – scurtă și plină de găinaț.

Vorba pe care mi-o tot repeta maică’mea când se supăra pe mine: ce-am clocit și ce-a ieșit!

Vei citi ceva din Eminescu? De ce o mai faci?

Astea sunt întrebările pe care mi le-a pus un coleg de serviciu în această dimineață. Trebuie să menționez că bunului meu coleg nu-i plac vechiturile, dulcegăriile, ci doar ce este nou, occidental, de ultimă oră. De asemenea, colegului meu  nu-i miroase bine nici patriotismul.  Pe moment, întrebările colegului mei m-au blocat deoarece nu m-am  gândit nicio clipă că trebuie să justific în vreun fel dragostea pe care o am față de opera unui scriitor, muzician, pictor ori istoric. Și nici nu cred că există vreo contradicție între admirația pentru o personalitate a trecutului și una din prezent, între, să zicem, Mihai Eminescu și Mircea Cărtărescu, Titu Maiorescu și Andrei Pleșu, Garabet Ibrăileanu și Lucian Boia, etc. I-am răspuns următoarele  colegului meu :

 

• Pentru seriozitatea, aproape teutonă, cu care a înţeles să se dedice harului său.
• Pentru că a scris acest vers tulburător, poate cel mai frumos şi tulburător vers din lirica românescă – Nu credeam să învăţ a muri vreodată- vers pentru care, îmi place să cred, şi poeţi mai importanţi decât el ar fi invidioşi.
• Pentru măiestria sa poetică pe care au mai atins-o la noi (și după gustul meu) doar Tudor Arghezi şi Lucian Blaga.
• Pentru dragostea sinceră, dezinteresată şi totală cu care şi-a iubit poporul şi a preţuit istoria nenorocită a acestuia. Ştiu, a devenit o ruşine să spui că îţi iubeşti poporul, însă Eminescu este unul dintre oamenii cărora le poţi ierta acest păcat fără să simţi că trădezi aspiraţiile tale occidentalizante, corectitudinea politică.
• Pentru umanitatea lui completă din care  nu au lipsit multe dintre cele ce pot fi imputabile unei fiinţe înzestrate cu însuşiri remarcabile din acel timp istoric:  excesele naţionaliste, xenofobe, antisemitismul ușor, romantismul dulceag, pesimismul exagerat, inegalitatea textelor, poeziile licenţioase, etc.
• Pentru că Eminescu cel real contrazice teoria romantică şi fantastă a geniului (o fiinţă eterică, delicată, care-şi trăieşte existenţa dincolo de  nori). A fost mic de statură, era negicios, avea dinţii galbeni, nu se îngrijea de aspectul său fizic, avea mâini murdare, râdea mult şi insuportabil, nu avea maniere prea alese şi nu avea prezenţă de spirit în societate, prefera compania oamenilor de condiţie simplă, umbla cu hainele murdare şi cârpite, mânca cu poftă și vorbea cu gura plină, consuma cantităţi mari de vin şi bere, fuma ca un turc, ş.a..

 

Pe mine mă bucură faptul că un astfel de om, viu în întregime şi străin de imaginea de puritan  livrată prin intermediul manualelor școlare, a fost un mare poet român.

Cioburi 5

“Presimţirile poeţilor sunt aventurile uitate ale lui Dumnezeu. ”(Elias Canetti, Provincia omului)

Julian Green : Ceea ce ma retine sa vorbesc despre religie este ca in mine exista un fanatic atipit pe care nu vreau sa-l trezesc.” …În mine nu mai există nici macar acest fanatic : sunt sterp,  fără greutate si rece.

„Dacă tot coboară din maimuţă, omul poate şi să urce la loc".(Buster Keaton, citat de Radu Paraschivescu într-un articol publicat în Adevărul)

Democrației românești i-au plăcut întotdeauna adjectivele. A fost, pe rând, națională, balcanică, populară, originală, impotentă, etc. Acum, cred că cel mai potrivit adjectiv care poate fi alăturat  tipului de democrație de care avem parte este perversă.

Omul cel mai nefericit: cel care nu mai are ce să aștepte.

Aș dori să întâlnesc acel creator (scriitor, regizor,muzician, pictor, etc) care declară deschis că un contemporan este mai talentat, mai bun decât el. Aș socoti această declarație drept primul semn al normalității pe care l-am găsit într-o revistă culturală românească.

În țărișoara noastră, cum îi spunem de 1 decembrie, anormal nu este să înjuri, să scuipi, să nimicești un om, să fii porcos, ci să nu faci toate pomenite mai sus.

A bârfi pe cineva înseamnă a-ți plimba limba printre măruntaiele lui.

***

Ești un prost

, chiar nu înțeleg de ce primești salariul!,

mi-a zis șeful astăzi,

iar eu îmi tot repet de atunci că

trăiesc în cea mai frumoasă dintre lumile posibile.

Ești un loser! Uită-te la tine, fraiere!,

mi-a aruncat printre dinți colegul spilcuit

ca un secretar mason,

iar eu îmi tot spun de atunci

că nu-i lume mai frumoasă decât asta.

Banca îmi ia banii pe rate și facturi,

hipermarketul golește complet portofelul,

iar mintea mea repetă că nu-i lume mai frumoasă ca asta.

Președintele îmi  repetă că sunt un trântor și-un bugetofag,

adjunctul lui îmi spune să devin un om serios și să pun mâna pe lopată,

iar mintea mea merge în gol precum

un patefon stricat ce repetă aceeași melodie:

trăiesc în cea mai frumoasă dintre lumile posibile.

Stau pe marginea patului şi-mi tot repet

că trăiesc în cea mai frumoasă dintre lumi

 -cerul e sus , soarele iese dintre neguri  în fiece zi,

 inima pământului  bate în ritmul ei egal și etern, -

însă nu știu de unde vine neliniștea asta

 ce se lăţeşte ca un vagin în care încap

toate înfrângerile lumii.