Casa 9 Mai 14

Da

Nu

Poate

Rezervă

Vocea cu ghiul

Bă, stai frumos în fața doamnei

Zâmbete

Parfum

Mâini fine cu degete lungi

Boy, turn around

He’s handsome and athletic

Yes, but is… a black beautie

hi-hi

Nice teeth

Bonjour, tristesse

J’ai m’appelle Alexandrine

Alte dulciuri, alte parfumuri

Alte priviri

Alte degete lungi

Și tot noi

Goi

În șir indian

Aștepțând

Spartul târgului

Pentru a ronțăi bomboane

Cu muci

Tați

Când eram mic,

îi auzeam pe băieții cu care mă jucam

vorbind despre tații lor,

despre jocurile pe care le fac împreună,

poveștile pe care aceștia  le spun,

muncile pe care aceștia le fac,

 meciurile de fotbal pe care le-au văzut împreună,

primele guri de bere pe care le-au băut cu aceștia

Iar eu atunci tăceam

căci mi se părea nu știu cum să le spun

că eu am trei tați și aș fi

 mai tare decât ei toți

fiindcă aș avea de 3 ori mai multe de spus.

Cum aș fi putut să le vorbesc despre tatăl necunoscut,

ce-aș fi putut să aleg să spun despre el?

Cel fără chip, fără glas,

cel care mă  vizita în filmul nopții,

cel căruia îi moștenesc chipul și bolile și păcatele

Dar despre cel ce căruia îi port numele?

Să le spun că numele face mai multe decât o mie de întâmplări,

jocuri, cărți citite și meciuri de fotbal,

că te urmărește până și pe crucea ce-ți stă la căpătâi

după ce ai trecut dincolo, așa cum vedeam noi pe crucile oamenilor cărați la groapă,

că va fi de neșters și pentru băieții mei

Dar despre cel care îmi punea pâinea pe masă?

Nu mi-a spus niciodată povești, nu mi-a dat să gust din paharul cu bere,

Nu m-a dus la niciun meci de fotbal, nu mi-a recomandat nicio carte,

N-a tresărit o dată atunci când eram scuturat de friguri la 40 de grade,

Nu mi-a luat un cadou vreodată, nu m-a înjurat și nu m-a lovit niciodată

Toți trei sunt morți și abia acum înțeleg

 de ce tăceam pe când ceilalți vorbeau despre tații lor:

 Despre tați nu poți vorbi la modul adevărat,

oarecum aritmetic,

căci e ca și cum ai vorbi despre tine,

iar despre tine nu poți spune adevăruri

-acestea nu există-

ci doar povești.

ai nevoie

ai nevoie de 9 luni ca să ieși la lumină

îți trebuie 40 de zile pentru doliul unui părinte

timp de 75 de ani te-ntrebi care-i rostul tău

12  luni toată lumea vrea să mergi și sare în sus de bucurie când aproximezi un cuvânt

și apoi 12 ani ți se spune să stai locului și să vorbești doar când ești întrebat

40 de ani alergi de colo-colo, te trezești dimineața și te temi de niște proști la fel de mari ca și tine

15 ani, poate 20, îți târâi picioarele tot mai obosite și contempli înfricoșat pielea ta, câmp de război

îți este necesară  o clipă ca să-nțelegi că totul s-a sfârșit

într-un minut și patruzeci și șapte de secunde trupu-ți  devine rece ca un bloc de marmură,

dacă dai crezare cercetătorilor britanici

Casa 9 MAI 13

Mamele

De 1 iunie fiecare dintre noi primește câte o mamă

Primarul a venit cu ideea –

Nu există nicio regulă

Se trage la sorți, ca la fotbal:

O căciulă cu numele mamelor

Și una cu numele noastre

Costache a primit o mamă de la Primărie

Mihnea, pe secretara directorului de la Fabrica de Hârtie

Mirel a avut noroc – a fost luat de profa de engleză,

frumoasa orașului

Dobro a ajuns la contabila de la BTT

Casiera de la cinematograf l-a primit pe Beterez

Recepționera de la Silva l-a căpătat pe Rădulă

Numai Nica, cocoșatul, n-a avut parte

Mama sortită nici n-a vrut să audă:

Cum să duc pocitania asta acasă?

Mi se îmbolnăvesc copiii, dom’le!

Casa 9 Mai -12

Mitică

N-am știut niciodată de ce i se spunea Mitică

Căci pe el îl chema Sandu Mazilu

Nimeni nu-i știa povestea

Însă toți vorbeau despre el:

Mitică m-a pus să-i spăl șosetele și chiloții

Mitică a luat toate portocalele din pungile de Crăciun

Mitică mi-a dat un pumn de mi-au căzut doi dinți

Mitică s-a închis în dormitor cu cei mici

Mitică a luat hainele primite de la străini și le vinde în piață

Mitică mă pune să bat, noapte de noapte, covorul lung de 30 de metri

din holul mare al căminului

Mitică mă pune să spăl wc-urile în fiecare sâmbătă

Mitică m-a trimis în pădure în noaptea de Ajun și mi-a spus să-i aduc cel mai frumos brad

Mitică m-a pus să fac 2000 de genuflexiuni și mi-a dat peste bot de fiecare dată când mă opream

Mitică cânta pe la nunți, iar în oraș i se spunea Toto Cutugno

Mitică mergea la colindat cu cei mici și lua el toți banii strânși

Mitică nu are niciodată probleme cu polițiștii,

fiindcă le cântă la chermeze și le duce haine de la ajutoare

Mitică este Dumnezeu

Mitică cânta ca nimeni altul Căminarii, imnul nostru,

Iar pe noi ne podideau lacrimile

Mitică a murit de ciroză -

I s-a tras de la omleta din 15 ouă pe care o mânca în fiecare dimineață

Cioburi 6

Când  iubești poezia, este al naibii de trist să faci note despre industria pielăriei din România. 

Aflat într-o călătorie în Franța, marele istoric rus Nikolai Karamzin a vizitat grupurile de exilați. I se pun tot felul de întrebări despre țară, despre Maica Rusie. Un grup îl întreabă: ce fac rușii, cum reacționează ei în fața istoriei? Karamzin a răspuns sec: Fură ! Ce-am putea noi să-i răspundem unui străin care ne întreabă: ce fac românii, cum reacționează ei în fața istoriei în desfășurare? Cred că un răspuns onest ar fi: Mint și fură!

“Dumnezeu și omul sunt asemeni unor îndrăgostiți care nu s-au înțeles asupra locului de întâlnire.” (Simone Weil)

“Ce-i lipsește culturii noastre? Ii lipsesc cei 700 de ani de acasă.’’ ( Cornel Regman)

Cangurii și șerpii. Toate societățile mici, subdezvoltate progresează în salturi, seamănă cu cangurii. Țările mari înaintează lent, așa cum fac șerpii, au ținte precise pe care le urmăresc cu tenacitate pentru lungi perioade de timp. Creșterile spectaculoase și nesănătoase conțin germenii eșecului viitor, deoarece nu sunt bazate pe o fundații serioase; sunt doar revolte contra destinului. Țările mari fac salturi mari înainte fără   efort și fără să-și cuantifice reușitele; țările mici nici măcar nu știu ce să facă cu reușitele lor. 

 Cei care au mult vor avea și mai mult, iar cei care au puțin vor avea și mai puțin. Asta-i singura învățătură pe care o pot trage din ultimii ani.

În aproape toate basmele românești există un triunghi. Fratele cel mare  este unealta răului, mijlociul este ființa fără însușiri, fără opinie, executantul, iar cel mic este reprezentantul binelui, cel care echilibrează cumpăna lumii. Între cele două extreme se poartă războiul lumii. Dar ce se întâmplă cu cel mijlociu, cu unealta, cu apendicele răului? Oare nu cumva cei mai mulți dintre noi suntem asemenea fiului mijlociu?

Băiatul meu de 3 ani, după ce m-a auzit spunând “Asta nu-i viață!”: “Dar care-i viața, tati? Cum arată viața?”

***

Oare acesta am fost eu? Așa mi-au arătat ochii, gura, dinții și nasul? Picioarele alea subțiri sunt ale mele? Mâinile alea ca niște crengi de copac sunt ale mele? Cine a fost cel din poza asta? Tu, îmi răspund ceilalți! Tu, tu, cum de nu mai știi? Eu? Ce cuvânt al naibii de greu de înțeles este acesta!

Cine sunt eu? Mă lupt de 35 de ani să-l înțeleg pe străinul acesta ce se dă eu, ce doarme în patul meu, care-mi mănâncă mâncarea, care se îmbracă cu hainele mele, care mă însoțește pe străzi și la piață, care se îmbată odată cu mine, care joacă totul pe o carte ca și mine, care iubește la fel ca și mine. Eu? Ce cuvânt al naibii de greu de înțeles!

Cum de-a ajuns în carnea mea acest eu, lăfăindu-se ca un vierme? Cum de s-a insinuat în sângele meu ca un virus? Cum de-a ocupat inima mea fără niciun asediu? Ce caută el în toate amintirile mele? Cum de-i mai viu decât mine?

Cum de cele trecute par mai vii decât cele de acum și  cele ce vin?