Ostraca 6

 

 Nici prieteniile nu mai sunt ce-au fost. Stau, în aceste zile, sub "ghilotina" like-urilor.

 

Istoria, acum, nu-i altceva decât o sumă de breaking-news-uri.

 

Mă uit cu o plăcere infinită la filmele vechi, adică realizate cu cel puțin 40 de ani în urmă. Mă uimește jocul actorilor, care pare mai intens și mai "netrucat" decât al actorilor de acum. Nu spun, sigur, că actorii de acum au un talent mai pipernicit, ci doar că există mai multe filtre care îi fac să pară artificiali. Cei de acum sunt atât de prezenți în viețile noastre încât nu-i mai poți lua în serios.

 

În România moartea este o doar nuanță a vocii prezentatorului de știri.

  

O durere de măsea îl transformă chiar și pe cel mai banal om în metafizician.

 

Ieri seară am ascultat un interviu cu un profesor/antrenor de tineri supradotați. Acesta este creatorul unei școli de genii. După 5 minute, brusc, mi s-a făcut dor de profesorii aceia care toată viața lor au dorit să formeze doar oameni normali. M-am oprit din ascultat în clipa în care <producătorul de genii> a pronunțat cuvintele moarte, Eminescu și conspirație. Acest domn a format zeci/sute de olimpici în ultimele decenii, dar ascultându-l am simțit că se înșeală, cu toată marea lui experiență pedagogică și de viață. Școala românească are nevoie, mai mult ca oricând, de o clasă de mijloc a elevilor cât mai consistentă. Dați-ne câteva generații de mediocrități aurite, doamnelor și domnilor profesori, și vor răsări, cândva, și geniile care nu au nevoie de antrenori de geniu!

 

 

Doresc să spun asta de mai mult timp: obsesia medaliei la olimpiadele internaționale este semnul cel mai sigur al mediocrității sistemului nostru de educație. Cu cât fala este mai mare pentru rezultatele obținute de acești copii, cu atât valoarea sistemului este mai scăzută! Orice sistem de educație sănătos tinde spre echilibru, spre obținerea unei mase de elevi bine educați și structurați, nu excepționali. Constanța cu care sunt lăudați olimpicii îmi indică precaritatea proiectului nostru.

 

Dintre toate orașele străine prin care am trecut, singurul în care m-aș întoarce oricând, în care aș vrea să trăiesc este Madridul. De m-aș mai naște o dată, Doamne, fă în așa fel în care să mă nasc madrilen! Singurul loc în care mi-am uitat trecutul și nu m-am gândit la viitor ca la o fundătură, singurul oraș în care mulțimea nu mi-a produs angoase și în care m-am simțit precum copilul care am fost cândva. Madrid, a doua mea patrie.