Era mare, cât un urs
La masă stătea
pe două scaune, patul nu-l încăpea
Cerea
întotdeauna două porții de mâncare,
iar dacă nu
primea trebuia să pleci din preajma lui
deoarece
începea să urle și să lovească
Maică-sa îl
născuse la 16 ani
L-a părăsit
fără nicio remușcare lângă o biserică,
A fost găsit
după trei zile
și dus la o
creșă pentru copii abandonați
La bătaie era
furios –
rupea scaune în capul celui pe care nu-l putea
doborî
Și urla
sălbatic într-o limbă necunoscută
Nu iubea
școala, îi ura pe profesori, ne ura pe noi
Nu dădea vreun
semn că ar înțelege ceva
Nu răspundea
niciodată la întrebările profesorilor
Era salvat
întotdeauna de scrisul lui de călugăr benedictin,
Ireal de
frumos, ce parcă dansa pe luciul hârtiei
Omul acesta nu
scria, ci picta literele
punea în ele tot ce mai rămăsese din sufletul său
Flegmosul zicea
că băiatul ăsta ar putea să facă poezie
și din
scrierea cuvântului căcat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu