Lăutul

Când am văzut prima dată acest tablou, prin 2003 -2004, am fost atât de tulburat încât mi-am spus că nu există ceva mai frumos în pictura românească. Lăutul m-a lăsat mut, aşa cum muţi or fi rămas şi alţi  privitori. Şi de atunci mi-am tot propus să scriu ceva despre această minune pe care ne-a lăsat-o Ştefan Luchian. Dar poţi scrie despre minuni, le poţi fixa în cuvinte fără ca acestea să pară seci şi banale? Nu rămâne mută lebăda privindu-şi chipul furat de oglinda de unde? Nu vi se par sterile şi goale de frumuseţe paginile evangheliilor care descriu minunile cristice? Atunci, comparaţi-le cu cele care vestesc venirea Mesiei! Lăutul este mărturia unuia care a fost părtaşul minunii sau, cum ar spune Lucian Blaga, a intuit „fenomenul originar”.

Aş dori să scriu atât de multe despre tabloul ăsta, mi-aş să număr visele în care mi-a apărut, dar cum să fac asta fără să am convingerea că săvârşesc o blasfemie şi fără să simt că trădez secretul împărtăşit de un prieten drag.  Nu pot să o fac: pentru minuni ca aceasta cuvintele sunt prea sărace.

Tabloul se găseşte în colecţia Muzeului Zambaccian, alături de alte minunăţii româneşti (Ion Andreescu, Nicolae Grigorescu, Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Corneliu Baba ) şi de câteva universale (Matisse şi Renoir).