I.L.Caragiale despre lume, artă şi neamul românesc

   

   Douăzeci şi patru de copii să am – să mă ferească Dumnezeu! – pe toţi i-aş face oameni politici, adică avocaţi; şi dacă unul n-ar fi în stare să înveţe măcar atâta, l-aş învăţa să prinză câini cu laţul. Hingher, da! da’ literat, nu! Mai bine să-şi bată el joc de literaţi când o întâlni la un an o dată unul decât să-şi bată joc hingherii de el pe toate potecile. (pag. 32)

Care, care savant doctor ilustrisim are să descopere odată microbul şi leacul la cea mai vajnică boală ce bântuie umanitatea – furoarea notorietăţii sau turba importanţei? (pag.35)

...dacă uneori un nume mare poate salva o minciună, ba şi mai multe, un număr mic desigur compromite un adevăr. (pag.45)

Nimic nu e mai drept pe lume decât preţul patimii. (pag. 45)

Şi amabilitatea este câteodată o formă a tiraniei. (pag.45)

Păcatul nenorocit care domneşte în literatura noastră, aşa de nenorocită şi fără acest păcat, şi care consistă în a împărţi şi clasifica producerile literare după grupări de gaşte interesate, după simpatii personale şi după asociaţiuni de asigurare mutuală a admiraţiunii între micii vanitoşi, decernând testimonii de talent, ori pronunţând hotărâri de incapacitate deosebiţilor noştri scriitori...(pag. 80)

Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândeşte prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult. (pag. 80)

Într-o ţară ca a noastră, unde când afirmi ceva nu ţi se cer dovezi, unde spiritul public nu are nici un element serios de control mai ales asupra luptelor ivite pe tărâmul ştiinţei de stat, reaua credinţă este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputaţiuni. Ca să treci cel cel mai curat, n-ai decât să ponegreşti cu ori fără drept de pe alţii; ca să te crează lumea om cinstit şi de treabă, n-ai decât să ocărăşti şi să osândeşti în vileag purtarea altora, chiar dacă dânşii au o bună purtare şi mai ales înn cazul acesta. Dacă vrei să înşeli lumea, a zis un filozof, înşal-o gros, că subţire nu ţi se prinde. E mult numai până să-ţi faci o reputaţie frumoasă, şi în urmă poţi fără grijă să săvârşeşti însuţi păcatele de care osândeai odată pe alţii buni nevinovaţi. (pag. 81-82)

Mai întodeauna s-a luat la noi pasiunea drept talent. (pag. 96)

Eu cred că încă că fiecare popor, mai curând sau mai târziu, trebuie să treacă printr-un paroxism de ticăloşie, care-l încinge ca un pojar, de-i răscoleşte tot sângele, din care – dacă nu-l dă cumva în vro pustie de scarlatină – se ridică mai zdravăn şi mai curat decât a fost...(pag. 96-97)

Antologiile Humanitas, I.L.Caragiale despre lume, artă şi neamul românesc, ediţie îngrijită de Dan C. Mihăilescu, 1994

Gânduri provocate de ultimele dezvăluiri făcute de CNSAS

• În România nu (mai) există fiinţe dostoievskiene, ibseniene sau, cel puţin, camilpetresciene. Românul nu are remuşcări provocate de faptele murdare pe care le-a comis, pe el nu-l frământă nedreptatea pe care a suferit-o un seamăn al său, nu-l mişcă nici măcar moartea unor prunci. Sau dacă simte toate acestea ca fiind tragice, se gândeşte la ele în timp ce se uită la televizor, îşi bea cafeaua cu apropiaţii sau când este supus unor întrebări de către un reporter imbecil. Gândeşte tragicul pe termen scurt, discursiv, nu-l interiorizează, suferinţa altora nu-l împinge spre pocăinţă.  Nu pot gândi altfel despre România şi ai săi cetăţeni văzând că, în 20 de ani de libertate, niciun om de cultură nu şi-a mărturisit vinovăţia colaborării cu Securitatea, nu s-a spovedit autentic şi total vorbind despre laşităţile sale, despre teama şi dezgustul de sine pe care i le-a provocat fapta sa. Ştiu cazurile Alexandru Paleologu şi ÎPS Nicolae Corneanu, însă acelea mi se par mărturisiri incomplete şi făcute uşor amuzant, cam în stilul în care s-a lepădat de comunism Emil Bobu (Am fost un dobitoc) : Istoria nu poate fi rescrisă. Am făcut-o pentru o bucată de pâine. Ştiţi voi ce importantă era o bucată de pâine în închisoare ?
• Cazul Groşan este parte a unui poveşti urâte care se tot repetă. Ca şi personajul din Ziua cârtiţei, aş dori să se shimbe ceva în scenariul CNSAS şi intelectualii. Şi visez la ziua în care va apărea acea persoană capabilă să se asume în întregime, cu bunele şi urâtul ei. Carol Sebastian, Sorin Antohi, Dan Amedeo Lăzărescu, Adrian Marino, Cornel Ivanciuc, Daniel Dăianu, Ioan Groşan, Constantin Bălăceanu Stolnici, ş.a. sunt nume dintr-o listă de colaboratori ai Securităţii ce pare că nu se mai termină. Sunt convins că vor urma şi alţii.
• De la Ioan Groşan, pe care l-am citit ani la rândul în Academia Caţavencu, nu aşteptam să fi fost un erou, ci doar să se fi comportat decent. Păcatul său nu este fapta în sine, care-i una măruntă, de găinar în ale turnătoriei şi  pe care oamenii apropiaţi ar fi acceptat-o, ci nemărturisirea. Nu poţi fi un critic acerb al neocomuniştilor şi, în acelaşi timp, să ţii scheletul micii turnătorii sub pat. Am ajuns să cred că următorii deconspiraţi vor fi tot oameni din ceata anticomunistă şi să  gândesc că virulenţa cu care este înfierat vechiul regim ascunde urmele colaborării.
• Vinovăţiile trebuie separate, sortate, clasificate, chiar dacă ele sunt legate de nemărturisire : una-i porcăria săvârşită de cel care visează la funcţia de preşedinte sau la cea de preşedinte al Senatului şi altceva ceea ce a făcut Ioan Groşan ; una-i turnătoria abjectă şi îndelungată a unui boier de mare familie, care primeşte  bani şi vize de ieşire din ţară în urma delaţiunilor şi altceva este ceea ce a făcut un tânăr strâns cu uşa după ce a lăsat însărcinată o colegă de facultate. Nu pot încadra în nicio categorie faptele profesorului Dan Berindei : a-ţi turna fiul este o faptă de o murdărie absolută- cum Dumnezeu mai poate dormi acest om ?.
• Ieri, citind diferite texte despre fapta lui Ioan Groşan, mă gândeam la şansa extraordinară pe care am avut-o noi cei care în 1989 aveam 10-11 ani : nu vom fi puşi niciodată în situaţia de a ne turna colegii de serviciu, prietenii sau rudele la Securitate, nu vom scrie delaţiuni fanteziste despre colegii de breasla scriitoriceasca precum Ion Caraion, nu vom înjura un dictator pentru ca mai apoi să facem afaceri cu unul care s-a înfruptat din bucatele rămase de la acel dictator, precum Mircea Dinescu, nu ne vom teme de telefoanele ascultate şi nu vom aşteptepta înfriguraţi răspunsul la cererea de viză pentru Franţa. Şi, mai ales, nu vom puşi în situaţia de a aştepta 20 de ani pentru a recunoaşte că am fost, în tinereţe, oameni slabi, înfometaţi, abjecţi, doritori de putere, orbiţi, găinari, etc şi că toate aceste slăbiciuni ne-au împins spre turnătorie.

Trei poezii frumoase dintr-o veche culegere de poezie de limbă spaniolă

Valori eterne ale poeziei hispane, traduceri de Darie Novăceanu, Minerva, BPT, 1991

Vicente Aleixandre (1898-1985)

Poetul îşi aminteşte viaţa sa

Iartă-mă: am adormit.

A dormi nu înseamnă a trăi. Pace oamenilor!

A trăi nu înseamnă a suspina sau a presimţi cuvinte

care ne vor trăi mai departe.

Să trăieşti în ele? Cuvintele mor.

Sunt frumoase când sună, dar nu durează nicicând.

Astfel soseşte claritatea nopţii. Ieri, când dimineaţa

sau ziua, împlinându-se, îşi arunca

ultima rază pe chipul tău.

Închide ochii sub penelul luminii.

Dormi.

Noaptea e lungă. (pag. 163-164)

Xavier Villaurrutia (1903-1950)

Nocturnă cu statuie

Să visezi noaptea, străzile, scara

Şi strigătul statuii dispărând după colţ.

Să alergi după statuie şi să găseşti numai strigătul,

Să încerci să atingi strigătul şi să nu afli decât ecoul,

Să încerci să iei ecoul în mână şi să nu dai decât de zid,

Să mergi spre zid şi să dai peste o oglindă.

Să descoperi în oglindă statuia asasinată,

Să o scoţi din sângele umbrei sale,

Să o îmbraci cât ai clipi din ochi,

s-o mângâi ca pe o soră neaşteptată,

să te joci cu degetele ei

şi să-i şopteşti la ureche sute, sute, sute de cuvinte

până ai s-o auzi spunându-ţi: „mi-e un somn de moarte”. (pag.221-222)

Miguel Hernandez (1910-1942)

Dacă şi sângele 

Dacă şi sângele şi-ar pierde din culoare,

şi-ar cărunţi ca părul, sub timp şi sub durere,

sângele meu cel roşu ar curge sub artere

mai alb decât se-aşează pe câmp prima ninsoare.

Căci de când sunt pe lume, fără de-ncetare

mă lupt să-nfrâng în oameni fiara ce-n tăcere

mă sfâşie şi-s singur şi fără de putere

când simt în mine gerul, cum simte orişicare.

De timpul şi durerea ce ne apasă-n viaţă

ar fi precum argintul, de-ar fi să se întâmple,

să lase-n suflet brazdă şi-n suflet să se vadă,

inima mea, de-atâtea câte-a-ndurat, zăpadă

numai zăpadă rece ar tot purta la tâmple

şi brazde-adânci şi grele, grele şi adânci pe faţă.

(pag. 251)

Un text frumos despre A.I.Cuza

          De ziua Unirii Mici, mi-am amintit acest text scris de Nicolae Iorga cu prilejul centenarului nasterii lui Alexandru Ioan Cuza. Istoricul vorbeste simplu, insa sugestiv, despre faptele unui om politic care a stiut/inteles, mai bine decat cei din generatia sa, sa raspunda momentului istoric din ianuarie 1859, desi nu  era inzestrat cu vreo calitate iesita din comun. Nu avea cultura lui Mihail Kogalniceanu, nici osul si cunostintele economice ale lui Ion Ghica, nici inteligenta politica a lui I.C. Bratianu, nu a facut parte din vreo fratie masonica, nu a fost un patriot patetic si sublim ca Balcescu. Era obisnuitul/mediocrul perfect caruia providenta ii ofera sansa de a-si transforma viata in destin. A dat un raspuns pe masura sansei care i s-a oferit.

"Un domn care nu s-a nascut din neam mare, care n-a avut o cultura superioara, care n-a protejat artele, care n-a inaltat cladiri menite sa ramaie, care n-a strans in jurul pe fruntasii prin talente ai neamului, care s-a aratat indiferent fata de opinia scrisa. Un roman care n-a iubit solemnitatile si care nu s-a gandit sa poarte, daca nu coroana vechilor domni independenti, macar cuca lui Alexandru Ghica si a lui Bibescu, a lui Mihai Sturdza. Un stapanitor care nu s-a deosebit prin fapte de milostenie, prin mari asezaminte pentru ajutorarea semenilor sai. Un monarh care nu si-a insemnat numele intre ale voievozilor celor cucernici - caci a bruscat pe un mitropolit si a "stricat legea" canoanelor - ori ale celor virtuosi, caci a fost aplecat patimilor pamantului si a crescut in palatul sau copii care nu erau ai doamnei. Si, in sfarsit, un domn care n-a purtat niciun razboi, n-a castigat nicio biruinta, n-a adaos o palma de pamant tarii asa cum o apucase.

Dar Alexandru Ioan I a intrupat lupta de veacuri a saracului taran roman, vesnic obidit si jignit, peste marginile suferintei omenesti, contra acelor exploatatori, din toate neamurile si cu nici un suflet, pe care el i-a fixat cu numele de ciocoi - ceea ce inseamna (s-o stiti bine) nu o clasa sociala, ci o categorie politica si economica, o varietate morala degenerata a omenirii. I-a sfidat, in ciuda tuturor legaturilor pe care le avea cu dansii, sa batut vitejeste cu ei si, a doua zi dupa improprietarirea care a fost, de fapt, samanta cea buna pentru viitor, a cazut prin razbunarea lor. Erou si mucenic al aceleiasi cauze, de aceea a ramas pentru poporul nostru nu idolul de o clipa, ci neuitatul parinte si binefacator." (Nicolae Iorga, Pagini alese, Editura Ion Creanga, 1985, pag. 46-47)

Pierre Drieu la Rochelle - Jurnal (1939-1945)

Pierre Drieu la Rochelle face parte din generaţia care şi-a dat examenul de maturitate în anii primului război mondial. Generaţia sa a fost călită în luptele care s-au desfăşurat în Europa acelor vremuri. Dimensiunile planetare ale masacrului desfăşurat între 1914-1918 i-au marcat definitiv sensibilitatea şi creaţia şi i-au alimentat idiosincrasiile.

 La Rochelle şi congenerii săi trăiau într-o atmosferă îmbibată de naţionalism , rasism, antisemitism şi militarism. Generaţia 1914, din care au făcut parte  şi Hitler şi Mussolini, le-a adăugat idealismul, vitalismul, cultul eroilor şi ideea de fraternitate a tranşeelor.

La Rochelle s-a născut în anul 1893, în familia unui mic burghez de origine normandă, origine oarecum umilă care l-a tuşat definitiv, scriitorul fiind obsedatde etnia, condiţia socială şi extracţia regională a tuturor scriitorilor francezi. La 14 ani, citeşte Aşa grăit-a Zarathustra de Friedrich Nietzsche, pe care îl va considera „maestrul său spiritual”. De foarte tânăr s-a declarat „germanofil”, fiind încântat de filozofia vitalistă care era la modă în lumea de expresie germană. Keyseerling, Oswald Spengler, Wundt, ş.a sunt printre gânditorii pe care îi apreciază foarte tare în această epocă.

Unui soi de demon interior l-a determinat pe La Rochelle să schimbe, aproape în continuu , taberele/cercurile intelectuale: mişcarea dadaistă între 1920 şi 1924, suprarealismul şi comunismul (Louis Aragon, Paul Eluard  şi Andre Breton îi devin prieteni foarte buni într-o perioadă), Action Francaise, condusă de Charles Maurras. În anii ‘30, La Rochelle sfârşeşte prin a gândi în termenii  fascismului şi nazismului, în care vede curente politice capabile să regenereze Europa căzută.

În timpul Ocupaţiei, este numit director al Nouvelle Revue Francaise, înlocuindu-l pe Jean Paulhan şi devenind, în felul acesta, un fel de conducător al culturii franceze din timpul regimului de la Vichy. Este perioada în care visează să devină lider al „fascismului internaţional”, fapt accentuat şi de prietenia strânsă cu Oto Abetz, ambasadorul german la Paris. După 1943, îşi regândeşte concepţia politică devenind un admirator al lui Stalin.

După Eliberare,  suferă din cauza opţiunilor sale politice, însă este protejat de prietenia cu Andrė Malraux. S-a sinucis pe 15 martie 1945, împlinând una dintre obsesiile mărturisite în „Jurnal”.

Opera lui la Rochelle este bogată, deşi scriitorul nu a fost un salahor al scrisului. Ambiţiile mărturisite ale lui Drieu se numeau romanul şi proza politică (filozofie, eseu politic, analiză politică), domenii în care a încercat să îşi facă un nume.

            Romancierul s-a impus cu greu pe o piaţă literară dominată de inovatori ai artei romanului ori de clasici ai genului, ca Andre Gide, Marcel Proust,  Andre Malraux, Henry  de Montherlant, Louis Ferdinand Celine, Francois Mauriac, Anatole France, Romain Rolland, Roger Martin du Gard, ş.a. De fapt, singurul roman scris de Drieu care s-a bucurat de oarece succes a fost „Gilles”, scriere publicată în 1939. Opera literară a lui la Rochelle mai cuprinde romanele „L’homme couvert de femmes”, “Une femme a sa fenetre”, „La Feu Follet”, „Drole de voyage”, „Beloukia”, „Reveuse bourgeoisie”, „L’homme a cheval”, “Le chiens de paille” şi câteva volume de poeme şi proză scurtă, ca “Interrogation” şi „La Comedie de Charleroi”.

Mult timp după război, în 1992, a văzut lumina tiparului Jurnalul, care a devenit opera capitală a lui Drieu la Rochelle. Volumul este o sinteză a ideilor politice, filozofice şi culturale pe care le-a profesat autorul,  o saga a „aventurilor interioare” prin care a trecut în anii maturităţii şi o cronică a tuturor războaielor pe care le-a purtat cu daimonul său şi cu întreaga lume. Jurnalul cuprinde tot "spiritul” lui Drieu:  pasiunea pentru politică, „iubirea rănită” pentru Franţa, frustrările sale scriitoriceşti, misoginismul şi suita de iubiri ratate, portrete admirabile şi personale ale faunei culturale şi politice din capitala franceză, decadentismul şi pesimismul autorului, reflectiile nenumărate de filozofia culturii, „vizionarismul” politic, războiul cel mare şi dramele pe care acesta le provoacă . 

           Textul Jurnalului rochellian este, pe alocuri, un elogiu adus vitalităţii /nebuniei« eroului politic », fie că acesta se numeşte Mussolini, Hitler ori Stalin. Ce-i lega pe cei trei ? Voinţa de putere, vitalitatea de nestăpânit,  barbaria, gândirea simplă şi forţa acţiunii.

Drieu a fost un virulent antisemit, deşi a fost căsătorit în două rânduri cu femei de origine iudaică, Colette Jeramec şi Beloukia, fiinţe care l-au ajutat în momentele cele mai delicate ale vieţii sale. De asemenea, diaristul s-a mişcat decenii la rând printre scriitori francezi de origine iudaică. Violenţa antisemita a textelor sale merită un adevărat exerciţiu de psihanaliză. Uneori, virulenţa antiiudaismului rochellian are tonalitalea paranoicului, autorul „văzând”  evrei în toate structurile societăţi franceze, de exemplu, in lumea intelectuală: “Franţa este o republică iudeo-franceză. Fiecare corporaţie, fiecare instituţie îşi are evreii săi". În ciuda prieteniei care l-a legat de mai mulţi evrei, aceştia au fost intotdeauna suspecţi, deoarece structural erau făcuţi să lovească în intimitatea unuia care nu era ca ei: „prietenii mei evrei m-au rănit din lipsa lor de discreţie, prin curiozitatea, critica lor care îmi denigra credinţele, obiceiurile, farmecul vieţii, care mă surprindea, mă deconcerta, imi fascina opiniile, prin privirea lor asupra intimitătii mele, ascuţită, aspră şi deodatǎ periculos de complice”(pag. 159). 

Drieu visează la un moment dat să scrie o carte despre evrei, care ar întemeia un alt domeniu…antisemitismul inteligent : "M-am gândit din nou la cartea despre evrei pe care aş vrea s-o scriu de ani de zile, în care să amestec consideraţii generale istorice, psihologice, cu anecdote, amintiri, trăsături. S-ar vedea, în fine, un antisemit inteligent, cel mai bun prieten al evreilor" (pag 73).

Drieu a fost un extremist fascinat de mişcările totalitare, însă această fascinaţie a izvorât din dezamăgirea provocată de prăbuşirea politică şi militară a Franţei, fapt resimţit cu  intensitate Franţa interbelică, „mediocră, suficientă şi filistină”, devine rana sa de nevindecat. Referinţa constantă a gândurilor sale este patria, căreia îi „simte mai mult ca niciodată sfârşitul „.

Jurnalul lui Drieu este una dintre cele mai complete mărturisiri asupra căderii morale şi intelectuale a unui scriitor de mare talent şi o descriere şocantă a modului în care tentaţia extremistă distruge spiritele superioare. Drieu a fost.un scriitor/om învins de propriile sale ambiţii şi de lipsa de luciditate.

Câteva citate:

• Nu-mi pare rău decât de un singur lucru, şi anume că nu am strigat mai tare dragostea mea faţă de violenţă, de aventură, de Hitler şi de hitlerism (în ciuda oribilelor defecte şi lipsuri (pag. 340). 
• Acum e vremea imperiilor şi a federaţiilor. În Europa, apariţia federaţiei statelor de limbă germană, devenită sub Hitler un imperiu puternic sudat, după metodele iacobine, face imposibilă supravieţuirea nu numai a statelor de câteva milioane de locuitori, dar chiar şi a statelor cu patruzeci de milioane de locuitori, cum este Franţa.  Franţa nu va mai apărea, în orice caz nu după aceste tulburări, în integritatea sa din secolul al XIX-lea. De altfel, influenţele străine care au început sǎ se manifeste de câţiva luştri – influenţǎ engleză, rusă, un pic italiană, poate chiar şi germană – erau semnele premergătoare unei ieşiri din graniţe. Ori Franţa va fi înecată, împreună cu alte ţǎri ale Europei, într-un Reich hitlerist – asemeni Atenei în Ecumenia macedoneană -, ori va fi parte a unui bloc occidental, care va îngloba Anglia, Belgia, Olanda, Elveţia, poate şi ţările scandinave, un bloc ce se va armoniza, de bine de rău, cu alte blocuri, într-o uniune europeană. (pag. 121)
• “Mai înainte de toate, văd în hitlerism una dintre acele brutale reacţii fizice cu care omenirea se biciuieşte din când în când, una din acele cufundări în bestialitate. Barbarie, nu exişti decât la cei extrem de civilizaţi, care se refugiază în tine.Sufletul obosit se duce să caute forţe noi in animism. ”(pag.164)
•  "Situaţia evreilor într-o ţară îmi ilustrează întotdeauna următoarea parabolă. Toată familia este acasă. Cineva este la uşă. Intră un necunoscut care cere ospitalitate! înfăţişarea lui de stăin uimeşte, dar este primit. Rămâne. După masă pretinde un pat, apoi multe alte lucruri. După ce a stârnit înduioşare sau amuzament, devine agasant, inoportun, apoi incomodează şi sperie. Este bruftuit, se burzuluieşte şi zice că nu are parte de omenie. Nimeni nu îndrăzneştesă-l alunge, nici măcar să-l certe. Încetul cu încetul, i se dau pe mână banii, sufletul, conducerea casei."(pag. 158) 
• "Ce au adus Franţei evreii? În domeniul literelor şi artelor, jumătate din Bergson şi din Proust, şi asta e tot ce este cu adevărat de calitate, Deşi scriitura acestor doi mari oamen i  nu  este decât o sabanita efectul unei vointe neîncetat racordate. Nici o ţâşnire autentică a vervei tradiţionale. Apariţia lor nu a fost posibilă decât după apariţia literaturii concertate, a stilului lucrat, a limbii moarte îmbălsămate, de la Flaubert încoace. (…)Montaigne? Dar evreii erau cu total altceva pe atunci, mai ales evreii din Spania. Stabiliseră legături profunde cu o civilizaţie. Crescuseră în acelaşi timp şi în acelaşi ritm cu ea, un se iviseră în cadrul ei aşa, deodată, ca nişte intruşi. Iar familia lui Montaigne a fost îndelung filtrată cu ajutorul moravurilor catolicismului şi al nobilimii franceze". (pag. 151).

S

Eminescu

Cu mâine zilele-ţi adaogi...

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

Naintea nopţii noastre umblă
Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi.

Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua de azi.

Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern

ÎN ZADAR ÎN COLBUL ŞCOLII

În zădar în colbul şcolii,

Prin autori mâncaţi de molii,

Cauţi urma frumuseţii

Şi îndemnurile vieţii,

Şi pe foile lor unse

Cauţi taine nepătrunse

Şi cu slovele lor strîmbe

Ai vrea lumea să se schimbe.

Nu e carte să înveţi

Ca viaţa s'aibă preţ —

Ci trăieşte, chinueşte

Şi de toate pătimeşte

Ş'ai s'auzi cum iarba creşte.

William Shakespeare - Sonetul XXVII, în traducerea lui Mihai Eminescu

Weary with toil, I haste me to my bed,
The dear repose for limbs with travel tired;
But then begins a journey in my head,
To work my mind, when body's work's expired:
For then my thoughts, from far where I abide,
Intend a zealous pilgrimage to thee,
And keep my drooping eyelids open wide,
Looking on darkness which the blind do see
Save that my soul's imaginary sight
Presents thy shadow to my sightless view,
Which, like a jewel hung in ghastly night,
Makes black night beauteous and her old face new.
   Lo! thus, by day my limbs, by night my mind,
   For thee and for myself no quiet find.

***

Sătul de lucru caut noaptea patul,
Dar al meu suflet un drumeţ se face
Şi pe când trupul doarme-ntins în pace,
Pe-a tale urme l-au împins păcatul.

E noapte neagră-n ochi-mi, totul tace,
Dar mintea-mi vede ­ genele holbate;
Ca şi un orb mă simt în întuneric
Şi totuşi înainte-mi zi se face.

E chipul tău, lumină necrezută
De frumuseţi, de taină, curăţie,
Ce nopţii reci lucire-i împrumută.

Din cauza ta, bălaia mea soţie,
Cât ziulica trupu-odihnă n-are,
Iar noaptea sufletul în cale pleacă.

Sonetul, rămânând al lui Eminescu prin imensă asimilare şi eminescianizare şi prin destule şi inerente sau voite libertăţi, este totuşi o traducere : a celui de al XXVII-lea sonet al lui Shakespeare. O înfruntare din care nimeni nu a ieşit biruit.

Starea de lucruri este simetric opusă celei din Pe gânduri ziua, noaptea în veghere.

Iubitorul, ostenit, adoarme în tăcere şi, în orbul nopţii, sufletul îi pleacă la drum pe urmele ştiute, iar visul său se face zi, din lumina chipului iubit, tainic şi pur, Ce nopţii reci lucirea-i împrumută (un vers mai strict şi mai pur decât Makes black night beauteous and her old face new ).

 

Antologiile Humanitas, Eminescu editat şi comentat de Petru Creţia, 1994, pag. 158-159.