Câte zile

Câte zile trec, prietene,

până obținem ceea ce un copil

primește după un singur suspin,

ceea ce o femeie rezolvă

cu un singur surâs,

ceea ce poeții primesc

cu un singur vers

ceea ce fericiții dobândesc

după o singură rugă

Okarazu Rushio 6

Pe harta sufletului meu

Sunt doar puncte albe.

Seninătate.

Peste marele oraș

Se lasă noaptea.

Sufletul meu știe asta.

În chip straniu,

Împărtășesc soarta

Muștei prinse în plasă.

Îmi cos umbra

Cu un ac bont.

Liniștea zădărniciei.

Omul către salcâm:

Vorbeşte-mi despre viaţă!
Şi a-nflorit...

O prietenie fără egal

 

Tot ce am citit a vibrat cu  în mine, a vibrat într- adevăr fiindcă am simţit în mine curentul acela particular emoţiilor adevărate.

Prieteniile adevărate sunt rare, iar prieteniile adevărate între scriitori sunt şi mai rare. Prietenia dintre Geo Bogza şi Max Blecher reprezintă una dintre excepţiile fericite de la această tristă regulă românească. Uimitorul schimb epistolar dintre cei doi, "Max Blecher, mai puțin cunoscut",  editat de doamna Mădălina Lascu şi apărut cu mulţi ani în urmă la Editura Hasefer, descrie prietenia dintre două spirite superbe ale avangardei româneşti. Cei doi aparţin, biologic, aceleaşi generaţii, despărţiţi fiind de un singur an: Bogza s-a născut în 1908, la Ploieşti, iar Blecher în 1909, la Roman. Ce putea lega atât de strâns două personalităţi atât de diferite prin formaţie, origini şi destin, dacă nu cumva vocaţia prieteniei şi dragostea imensă pentru literatură ? Parafrazând o vorbă celebră, aș spune că în prietenie nu se știe cine dă și cine primește. Și chiar nu contează.

 Începută în 1934, într-o perioadă delicată pentru avangarda românească, care îşi pierduse reperele  după dispariţia revistelor Contimporanul şi UNU, relaţia dintre Geo Bogza şi Max Blecher este una dintre cele mai frumoase prietenii din literatura noastră.  Evoluează, cu o spontaneitate încântătoare, de la « Iubite domnule Bogza », apelativul din prima scrisoare (5 iunie 1934), la (extrem de) afectuosul «Mult iubitul meu Geo Bogza » din ultimele scrisori (15 aprilie 1938). Pentru Blecher, scrisorile primate de la Bogza devin “singura mea bucurie”, iar întâlnirea cu acesta este privită astfel: Îmi dau seama în fiecare zi tot mai mult de câtă importanță a fost pentru mine întâlnirea cu tine. Tu ești expresia lumii tari, de bază, granitică, și mi-ai adus în cunoașterile mele o realitate care îmi lipsea. Vorbesc chiar și pentru boala și pentru viața mea în general, nu numai din punct de vedere intelectual. (scrisoarea din 17 octombrie 1934)

Într-o scrisoare, datată 22 iunie 1935, este concentrată toată întreaga credință a lui Blecher în prietenia pe care i-o poartă lui Bogza, care l-a salvat de la singurătate și marginalizare literară: Știu că nu-ți plac asemenea mulțumiri însă fără tine aș fi continuat să vegetez în cel mai execrabil și mai obscur anonimat, îmbuibat de visuri absurde și de dadaisme învechite. Ție îți datorez înainte de toate organizarea mea și apoi posibilitățile de publicare. Este ceva ce se numește sensul vieții, iartă-mi cuvântul acesta mare, și tu ai dat un sens vieții mele.

Epistolarul surprinde ultimii ani din viața lui Max Blecher, ani ai suferințelor fizice teribile și ai marilor sale creații. Exact în această perioadă scrie, rescrie și publică, cu ajutorul lui Geo Bogza, volumul de versuri Corp transparent (1934) și romanele Întâmplări în irealitatea imediată (1936) și Inimi cicatrizate (1937). Aflăm povestea “Întâmplărilor…’ , care a fost rescrisă de  4 ori, citită, înainte de a fi dată la tipar, de Bogza, suntem în plină atmosferă literară interbelică, cu toate plusurile și minusurile ei, cu greutățile publicării ununi volum, vedem aievea siluetele scriitorilor/prietenilor care l-au vizitat pe Blecher la Roman – Sașa Pană, Mihail Sebastian, ș.a., suntem în plin șantier al elaborării a două dintre cele mai importante cărți ale epocii, aflăm care au fost reacțiile criticilor la apariția celor scrise de Blecher, etc.

Surprinzătoare, aparent, este absența politicului din povestea acestei prietenii. Tot eșafodajul de idei, de locuri comune și de prejudecăti (istorice și literare) referitor la tensiunile ideologice, social-politice și morale ale perioadei interbelice lipsește cu desăvârșire. Nu afli nimic despre evreitatea lui Blecher, antisemitismul congenerilor criterioniști, Nae Ionescu, conflictul dintre generații, comunism și nazism, ortodoxismul agresiv, Mussolini, legionari și Căpitan, etc. Este, în această „tăcere a istoriei”, un semn al inocenței depline pe care o au oamenii care împărtășesc sentimentul prieteniei. Sau poate este maniera delicată a lui Geo Bogza, altfel un om lucid și interesat de “mersul istoriei”, de a-și proteja prietenul de o realitate tot mai urâtă.

Înainte de a fi un document de istorie literară important, epistolarul este un extraordinar material despre viaţă, moarte, suferinţă (tragică), demnitate și pasiune pentru scris. O dare de seamă asupra lucrurilor care contează cu adevărat.

Cioburi 4

Nu pot/nu vreau/refuz să înțeleg cum de un om de calitatea intelectuală a lui Nicolae Paulescu, care, în ciuda eforturilor depuse de cei care vor să-i nege orice merit științific,  rămâne unul dintre oamenii care au avut o contribuție uriașă la descoperirea insulinei, care a pregătit 30 de generații de studenți mediciniști și care a vindecat sute/mii de oameni bolnavi, a putut să scrie ceva atât de abominabil și de stupid: ” Există însă  o altă categorie de oameni , peste care Diavolul are o putere nelimitată. Aceștia sunt Degenerații , al căror Suflet e impiedicat , în perioada cresterei , sa lucreze cum trebuie ,- fie de o boala patimasa a parintilor ( alcoolism , sifilisul ) – fie de o interventie a Satanei. Astfel , omul se naște cu un trup diform ( craniu mic, fruntea joasa , urechi blegi, etc.)- si mai ales cu organe importante , ca creerul , incomplet dezvoltate. Ori, un asemenea individ,-cand nu moare in varsta frageda – devine ori imbecil,ori nebun , ori vitios. Degeneratii sunt incapabili sa priceapa <> si prin urmare , Vițiile lor sunt incurabile . În aceasta stare de spirit se află Jidanii, care sunt toți degenerați. De aceea , Diavolul se servește de ei , ca să  tortureze Omenirea întreagă . ”

Diferența dintre televiziunile normale și televiziunile românești este exact diferența dintre leu și hienă: cruzimea și noblețea primului sunt spontane, țin de ordinea lumii, de structura ADN-ului său. Leul atacă întotdeauna animale vii, se hrănește cu carne crudă, nu curăță, niciodată, mesele celorlalți. Hiena, care are și ea un merit, acela de deratizator al savanei, se hrănește cu putreziciuni, cu resturile rămase de la cei mai puternici.

''We were the leopards, the lions, those who take our place will be jackals and sheep, and the whole lot of us - leopards, lions, jackals and sheep - will continue to think ourselves the salt of the earth." (  Giuseppe Tomasi di Lampedusa)

Puterea este asemenea unei boli grave de care nimeni nu vrea să se vindece.

Mă înfioară această această înșiruire a categoriilor general umane imaginate de artiști și gânditori născuți în România: omul aproximativ (Tristan Tzara), omul convențional (Mircea Săucan) și omul recent (Horia – Roman Patapievici). Este semnul cert al desfășurării unei umanități din ce în ce mai precare.

“Oamenii care nu știu să iubească, nu știu nici să lupte, nici să creadă. Nu sunt liberi. Eu nu suport misticismul gratuit, mă enervează. Metafizica, da. Dar cultura românească este prea dornică de mistică și de superficial. Multe popoare au mistică superficială. Aici este vorba de niște jocuri ale vieții, care se repetă permanent în toate culturile.”(Mircea Săucan în volumul Iuliei Blaga – Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan, Editura Liternet, 2007)

Parafrazând o vorbă celebră a lui Renard, aș spune că Liviu Rebreanu și Marin Preda sunt singurii scriitori români care au avut dreptul de a scrie prost.

Mă întâlnesc în fiecare zi cu neantul: când mă uit în oglindă, dimineața, zăresc o umbră a celui care am fost și a celui care voi fi.

Singurele ființe autentic morale sunt copii, deoarece au cea mai strânsă relație cu sinceritatea.

„Obsesia purității este vitriolul sufletului.’’(Michel Tournier, Vineri și limburile Pacificului)

Cioburi 3

Românul s-a născut poet şi se pregăteşte să moară manelist.

„Câţi ani aveţi?”, m-a întrebat primul medic neurolog care a văzut imaginile creierului meu. „30”, am răspuns eu. „Trebuia să fiţi mort de vreo 20”, a venit completarea omului în halat alb.

Ca să mă încurajeze, un bun prieten mi-a spus, după ce a aflat de boala mea: „Nu te mai gândi, în fond, nu-i aşa de rău să fii primul dandy(-walker) pe care îl cunosc!”.

Iulie, luna mamei: „Visez că mama moare! Îmi lasă o cutie cu bătăile inimii ei.”( Aglaja Veteranji).

Citind rezultatele unui studiu asupra fericirii, care îi plasează pe români printre cei mai fericiţi oameni din lume, îmi vine să strig acestă vorbă a lui Jules Renard : Omul fericit şi optimist este un imbecil.

Fericirea este posibilă doar în absenţa timpului, iar înţelepciunea se naşte din ignorarea acestuia.

Una dintre cele mai triste confuzii făcute în zilele noastre este cea dintre a călători şi a merge în vacanţă/a face turism. Apariţia curselor de linie a anulat nu numai distanţele, ci şi ideea de călătorie. În vechime, călătoria avea un scop spiritual şi un rol iniţiatic. Oamenii mergeau în Italia, Grecia, Spania sau în Ţara Sfântă pentru a descoperi, a studia sau pentru a se cunoaşte. Acum, singurele motive care argumentează în favoarea traversării lumii de la un capăt la celălalt, de la un pol la altul sunt dorinţa de distracţie, ambiţia de a încheia afaceri,  nevoia de a pierde timpul și delirul fotografic.

Mă tot gândesc la această vorbă stranie a nebunului fără pereche, Friedrich Holderlin: “Abia acum înțeleg omul, cand stau departe de el și sunt singur!”A rostit aceste cuvinte într-unul dintre rarele momente de luciditate care au întrerupt lunga noapte a minții pe care trăit-o romanticul german.

Îmi place compania oamenilor simpli, nesofisticaţi, deoarece au un fel transparent, proaspăt şi onest de a vedea lumea. Nu spun că ignor formulările şi înţelepciunea celor instruiţi şi mai buni decât mine, ci doar că nu aş putea să-i frecventez numai pe aceştia. N-am să pot uita vreodată vorbele pe care mi le-a spus un vecin al bunicilor mei, de meserie căruţas și gropar, cu vreo 15 ani în urmă. La parastasul unei rude, am stat la masă lângă  nea Petrică, căci așa se numea săracul om. Și cum aveam un prost obicei, am început să-l pisez cu întrebări mai mult sau mai puţin reuşite despre cele „cu adevărat importante”. La un moment dat, a rostit, cu glas apăsat, parcă pentru a alunga frica mea de moarte şi pentru a mă face să renunţ la a căuta răspunsuri pe care nu le voi afla vreodată: De ce te agiți? Nimeni nu moștenește Pământul!  

***

I used to say
I'm ready show me the way
Then another year or two
Would pass me by

Is anything wrong?
Oh, love, is anything right?
And how will we know
Will time make us wise?

People outside
They know just what to do
They look at me
And they think that I know too

Is anything wrong?
Oh, love, is anything right?
And how will we know
Will time make us wise?

I've found a home
Now will life begin
I can wait another year or two
But not one moment more

Is anything wrong?
Oh, love, is anything right?
And how will we know
Will time make us wise?

Trei poeme de Cesar Vallejo

Poetul către iubita sa

Iubito,-n noaptea asta tu te-ai crucificat

pe bârnele arcuite ale unui sărut;

mâhnirea ta îmi spune că Domnu-a lăcrimat,

că-i un prohod mai dulce decât acest sărut.

În noaptea fără seamăn, atâta m-ai privit,

că Moartea-nveselită a tot cântat din os.

În noaptea de septembrie, atuncea s-a slujit

a doua mea cădere, sărut prea omenos.

Iubito, laolaltă murim, alături foarte;

cocleala o să sece, treptat pierind ca fumul;

o umbră trîmbiţează buzele noastre moarte.

Mustrări nu vor străbate ochi binecuvântaţi;

nicicum n-o să te supăr. Şi sub acelaşi tumul

Un somn adânc ne poarte, ca pruncii-ngemănaţi.

Desfoliere sfântă

Lună! Coroană a uriaşei ţeste,

ca frunze lepezi umbre portocalii,-n eter!

Pari mitra sângerie a unui Crist ce este-un

devastator de dulce giuvaier!

Lună! Smintită inimă de sus,

de ce vâsleşti aşa, în cupe

pline c-un vin albastru, spre apus,

aidoma învinsei, îndureratei pupe?

Lună! Şi astfel rătăcind în van,

te spulberi fără milă-n opaluri cristaline:

pesemne eşti fărâmă din sufletu-mi ţigan,

azurul despicându-l în plânsetul de rime!...

Zarurile eterne

Doamne-al meu, stârneşte milă fiinţa-n care-s aflător;

rău îmi pare pâinea să-ţi înghit;

dar acest sărman lut gânditor

nu e coaja ce-a dospit în a ta coastă:

tu n-ai Marii să te fi părăsit!

Doamne, om dac-ai fi fost cu-adevărat,

ai fi ştiut să fii un Dumnezeu;

doar că tu, dintotdeauna împăcat,

din opera-ţi nimic nu ai simţit.

Divin e omul! – el te-a pătimit!

Azi, prin vrăjiţii-mi ochi trec scăpărări

ca-n ochii unui osândit:

Doamne, vei aţâţa mulţimi de lumânări,

să dăm de-a dura zarul învechit...

Poate, o, jucător, de-i voia sorţii

-a cosmosului tot-,

va fi să iasă cearcănele Morţii

precum, funebrii, cei doi aşi de glod.

Doamne, în noaptea surdă, neagră, de tăciuni,

n-o să mai poată juca, fiindcă Pământul

e-un zar de-acum uzat şi rotunjit

de cât s-a dat, pierind în zare, rostogol,

şi nu se va opri decât în gol,

în golul vastelor îngropăciuni.

Cesar Vallejo, Heralzii negri, traduceri de Mihai Cantuniari, Univers, 1979