Uneori, când ascult/citesc declaraţiile politicienilor noştri şi, mai ales, când mă gândesc la faptele lor, îmi vine în minte acest articol scris în urmă cu aproape 80 de ani de pateticul, unicul şi pe nedrept uitatul Geo Bogza. În anul ce stă să înceapă, îi voi acorda o atenţie deosebită.
******
"Am stat aseară de vorbă cu prietenul meu pianistul, al cărui umor straniu mi se face cunoscut uneori.
Cred, a început prietenul meu, că imoralitatea vieţii noastre politice se datoreşte în mare măsură unui cuvânt, şi anume cuvântului ministru Vorba aceasta are o influenţă nefastă asupra omului politic român şi de aici ni se trage toată nenorocirea. Ministru e o drăcească alcătuire de silabe. Mi-nis-tru. Ceva, un fior rece, de sadică plăcere, îţi trece pe şira spinării. Sunt mulţi oameni care suferă de boala aceasta. Şi nu se liniştesc decât atunci când reuşesc să ajungă miniştri. Un prieten al meu, care e văr după mamă cu un subsecretar de stat, mi-a povestit că după ce personajului îi apăruse decretul de numire, l-a putut observa printr-o indiscreţie în cabinetul său de lucru: întins pe canapea, cu faţa în sus, cu ochii închişi, murmura cu buze livide, pradă unei satanice emoţii: mi-nis-tru...sunt în sfârşit ministru.
Sub vraja acestui cuvânt, lumea nostră politică, a continuat prietenul meu pianistul, colcăie ca o mlaştină sub razele lunii. Cu un infinit dezgust urmăresc pe triştii ei eroi. Toţi au pielea udă de os sudoare lubrică numai la gândul că ar putea fi încă o dată miniştri în nefericita ţară a valahilor.
De câteva ori pe an, cele mai jalnice fosile, cele mai scârnave epave se trezesc, şi gingiile lor încep să molfăiască din nou – cum fac copiii când le e de ţâţă – atunci când cuvântul ministru le ajunge la urechi. Câte intrigi, lucrături, plecăciuni marelui şef şi turpitudini! De ce? Ca omul să se poată întinde pe canapea, rostind cu ochii închişi: mi-nis-tru, sunt ministru...
Mă gândesc uneori la metoda descânteului, a continuat prietenul meu pianistul.
Există în limba noastră un cuvânt cu influenţă nefastă asupra unor anumiţi oameni? Nimic mai firesc decât să căutăm altă vorbă care să ia tăria celei dintâi, s-o anihileze adică. Aşa procedează de sute de ani oamenii de la ţară când cred că un duşman a aruncat asupra lor un blestem. Merg să li se descânte. Prin urmare, să căutăm şi noi, poporul român, cuvântul magic care să ne dezlege de relele căzute pe capul nostru, de imoralitatea provocată de cuvântul ministru.
Nu prea mă pricep la vrăjitorie, a mărturisit prietenul meu pianistul, dar sunt sigur că în vocabularul nostru se găseşte cuvântul de care avem nevoie. Iată, mă gândesc adeseori, ce ar fi dacă marilor demnitari ai ţării li s-ar spune, de pildă, făcăleţ. Să putem citi în ziare: domnul X a fost numit făcăleţ la Finanţe. Sa: dl. Făcăleţ de Industrie şi Comerţ pleacă diseară la Paris. Sau: dl. Făcăleţ de Interne inspectează prefecturile din Ardeal. Sau: discursul rostit la radio de primul- făcăleţ al ţării.
Nu e aşa că vraja s-a risipit? Că niciun fior nu ne mai trece pe şira spinării? Iată: se schimbă făcăleţul de la Domenii. Făcăleţul de Instrucţie s-a întors în capitală. Am impresia că dacă ar apărea astfel de titluri în ziare, viaţa noastră politică ar fi mai puţin pestilentă. Cu atât mai mult cred în eficacitatea acestui procedeu, a încheiat prietenul meu pianistul observaţiile sale pline de un umor atât de straniu, cu cât nu-mi pot închipui că vreun om politic român, stând pe canapea cu faţa în sus, ar putea rosti cutremurat de emoţie: făcăleţ...sunt în sfârşit făcăleţ."
