Aforismele lui H.L. Mencken

Henry Louis Mencken a fost un jurnalist și comentator politic american activ în prima jumătate a secolului XX. În articolele și eseurile sale a criticat organizațiile religioase, teismul, cenzura, populismul și democrația reprezentativă (văzută ca un sistem care promova mediocritatea). A devenit foarte cunoscut în timpul Procesului Scopes (Procesul maimuței) din 1925, când a scris o serie de reportaje satirice despre cazul profesorului John Scopes din Tennessee acuzat că le-a vorbit elevilor săi despre teoria evoluționistă. Gândirea și stilul lui Mencken au fost influențate de Friedrich Nietzsche și George Bernard Shaw.

1. Scopul politicii este de a menține populația alarmată (și, prin urmare, zgomotoasă, pentru a fi condusă în siguranță), amenințând-o cu o serie nesfârșită de pericole, toate imaginare. 

2. Guvernul este un intermediar al jafului, iar fiecare rundă de alegeri este un fel de licitație în avans pentru bunurile ce vor fi furate. 

 3. Democrația este o credință patetică în înțelepciunea colectivă a ignoranței individuale. 

4. Democrația, chiar și ea, este o religie; aceasta constă în venerarea ticăloșilor de imbecili. 

5. Democrația este arta (și știința) de a conduce un circ din cușca maimuțelor. 

6. Democrația este teoria conform căreia oamenii de rând știu ce vor și merită să obțină ceea ce-și doresc cu tărie. 

 7. Orice om decent se rușinează de guvernul care conduce țara. 

8. Dacă un politician descoperă că are canibali printre alegătorii săi, le va promite acestora că le va servi misionari la cină. 

9. Pe măsură ce democrația se rafinează, funcția de președinte reprezintă, din ce în ce mai îndeaproape, sufletul interior al poporului. Într-o zi măreață și glorioasă, oamenii simpli ai țării își vor împlini în sfârșit dorința cea mai intimă, iar Casa Albă va fi condusă de un idiot absolut. 

10. Orice Guvern, desigur, este împotriva libertății. 

11. Războiul este un lucru bun, fiindcă este cinstit; el recunoaște specificul (etern) al naturii umane… O națiune care a cunoscut prea mult timp pacea devine un fel de servitoare bătrână.

Ostraca 5

    Cuvântul “reformă” este pe cale să devină cel mai detestat cuvânt din limba română. 

 

   Justitiție socială, gândire critică, scriere creativă etc – conceptele acestea își trăiesc perioada de glorie în aceste zile. Promotorii lor fac eforturi colosale de a le impune ca necesități de bază ale omului nou, ca fundamente ale omenirii civilizate, drept etaloane ale individului exemplar al timpului acesta. Gândirea critică a devenit disciplină de studiu în anumite licee. Dacă te interesează binele societății în care trăiești, trebuie să militezi pentru justiția socială. Dacă vrei să fii considerat om întreg, este musai să stăpânești gândirea critică. Dacă ai ambiția de a deveni scriitor, este obligatoriu să urmezi unu-două cursuri de scriere creativă. Toate acestea sunt forme de înregimentare și de anulare a creativității. Mă neliniștește curentul acesta de predare a autonomiei, pe depersonalizare, de castrare a firii. 

 

    Am crezut, mult vreme, că scrisul este un drum plin de obstacole și ocolișuri, de mici reușite și de mari neîmpliniri, de căutare a unui sunet propriu, o cale pe care un scriitor o străbate în singurătate, dar mândru, precum Martin Eden al lui Jack London. Celui care bate cu insistență la ușă nu-i va păsa dacă se va găsi cineva să i-o deschidă. El va păși în încăpere cu îndrăzneală, chiar dacă celor aflați în cameră li se va părea că este un musafir nepoftit, un necioplit. Judecățile celorlalți nu-l interesează. Poate că nu știe eticheta, dar are tot dreptul să se afle acolo. Cocoloșeala de la cursurile de scriere creativă nu-i de el. 

 

    „Visez că mama moare! Îmi lasă o cutie cu bătăile inimii ei.” (Aglaja Veteranji, “De ce fierbe copilul în mămăligă”)

 

Investițiile în infrastructura sportivă

    De vreo două două-trei luni încoace, se discută despre stoparea investițiilor în baze sportive. Pe fondul unei crize financiare fără egal, aproape apocaliptice, dacă este să dăm crezare presei noastre născătoare de “prăpăstii”, investițiile în infrastructura sportivă nu mai sunt priorități. Investițiile ce urmează să fie stopate au fost stabilite prin acte normative, iar pentru anunțarea lor s-au organizat conferințe de lansare cu tam-tam, în prezența unor politicieni importanți și cu obișnuitele discursuri, țin să adaug. 

    Este vorba de contruirea mai multor arene în orașe importante pentru istoria sportului nostru: Hunedoara, Constanța, București, Timișoara, Pitești și Slatina. Suma totală ce trebuia alocată se situa undeva la 700 de milioane de euro, investiția fiind planificată pentru următorii 5-6 ani, la care se adăugau întârzierile obișnuite și unele penalizări. Exista o logică în acest program, căci s-ar dezvolta și multe servicii adiacente, care ar aduce sume bunicele bugetului public (central și local).

Notă: Macheta viitorului complex multifuncțional "Dinamo".

    Au apărut, pe fondul acestei declarații de principiu a noii guvernări, două tabere care s-au poziționat pro și contra investițiilor. Tabăra <pro> este alcătuită din oameni din lumea sportului și care înțeleg foarte bine că infrastructura sportivă, cu unele lăudabile excepții, este într-un stadiu avansat de precaritate și uzură, deloc corespunzătoare epocii actuale. Tabăra <contra> este formată din simpatizanți ai USR în cea mai mare parte, persoane care nu bat dincolo de semnificația banală a unui slogan răspândit pe rețelele de socializare. 

   Surprinzătoare a fost poziționarea presei sportive autohtone de partea deciziei guvernamentale, de parcă finanțarea viza proiecte abstracte ale unui program spatial dedicat unei ipotetice misiuni valahe spre Marte. Grupul principialilor din presa sportivă este format, în cele mai multe dintre cazuri, din jurnaliști legați de Gazeta sporturilor, acel ziar dominat de spiritul puritan al lui Cătălin Tolontan. În viziunea lor, investițiile în stadioane se pot opri, fiindcă s-au construit suficiente. Nu contează că cel mai important club sportiv din România, despre CS Dinamo vorbesc acum, nu are o bază sportivă adecvată acestui timp. Jenantă a fost formularea de principii economice, de inspirație liberală, de care jurnaliștii își amintesc doar când sună bine și vor. A apărut și sloganul gogoman – Vrem spitale, nu stadioane!- , un calc aberant după o lozincă care a făcut ceva vâlvă cu niște ani în urmă. De parcă din cauza construrii unui număr de 10 stadioane nu s-au făcut spitale și autostrăzi în această țară. Guvernanții și presa servilă reușesc să răstălmăcească semnificația oricărei întâmplări și sensul adevărat al unor initiative publice. 

   Este evident, pentru orice om cu judecata la el, că investițiile - în infrastructurile sportive, educaționale, culturale etc - nu trebuie stopate în perioadele de criză. Este o lecție de economie predată în orice universitate de profil economic din lume. Aceste investiții își vor dovedi viabilitatea în timp, aducând plus-valoarea necesară unei societăți, și vor contribui la creșterea încrederii și coeziunii sociale. 

   Numai în România, țară de la marginea Europei, pentru a relua o sintagmă a domnului Lucian Boia, înțelegerea acestei axiome economice se face pe dos. Când toate țările lumii civilizate funcționează pe deficit, România a decis să termine cu acesta. Liderii Japoniei, Franței, Statelor Unite etc sunt niște nătărăi, nu ca ai noștri, care inițiază doar măsuri demne de laureații Nobelului pentru economie. Deși conducătorii noștri de acum declară că-l detestă pe Ceaușescu, în intimitate îl admiră nespus. Căci austeritatea din aceste zile începe să semene cu cea din anii ’80, iar cauzele sărăcirii populației de acum are la bază același tip de decizii stupide de inspirație ceaușistă, întemeiate pe o filozofie a unui consum rațional. Măsurile acestea lovesc în cei mai vulnerabili – pensionari, copii, bolnavi, mame singure etc – aceste categorii fiind cele ce trebuie să fie rationale, să consume cu grijă. 

   Orice regim politic piere atunci când idealurile sale ajung să cântărească mai mult decât bunul-simț.

“Delfinul” Louis față cu fotbalul mare

     Louis Munteanu se anunță, de trei-patru ani, drept o mare speranță a fotbalului românesc. Gică Hagi, Dan Petrescu, Gică Popescu și Daniel Pancu au vorbit laudativ despre tânărul mijlocaș ofensiv al celor de la CFR. Poate termenii folosiți acești foști mari jucători au fost prea generoși, au lansat afirmații fără acoperire, timpul ne va lămuri în această privință. 

    Conducătorii FCSB îl curtează de luni bune, dar nu par hotărâți să ofere suma cerută de clubul clujean. Pe Transfermarkt jucătorul este cotat la 5.000.000 de euro, o sumă foarte mare pentru fotbalul românesc. Gigi Becali și cei din jurul său au mai aruncat cu bani după unii jucători români și nu le-a ieșit socoteala. Oricum, lăudabilă inițiativa FCSB de a investi în tineri jucători români, pe care îi crește, îi promovează și îi pregătește pentru echipa națională. Nu formați de secția de juniori a clubului, e adevărat, ci adunați de prin toată țara. Se creează, în ciuda atmosferei de management balcanic, o omogenitate ce este a fi folositoare și la națională. Pare a fi un proiect aici, dar acest aspect trebuie cercetat mai cu atenție, pentru a extrage câteva idei. Promit să o fac într-un text viitor.

     Munteanu a ajuns la 23 de ani, vârstă la care ar trebui să fi decolat deja înspre marea performanță, dacă ne raportăm la exemple importante din fotbalul nostru. Mai toți jucătorii care au făcut istorie la echipa națională aveau, la 23 de ani, meciuri multe la cluburile pentru care evoluau și prezențe constante la echipa națională. Să vedem cum stă “delfinul” Louis la capitolul cifre. Până acum, Munteanu a adunat în jur de 130 de jocuri în competițiile interne și vreo 20 de jocuri în cupele europene (toate în fazele incipiente!). A marcat vreo 50 de goluri în Superligă. Restanța cea mare a carierei este echipa națională, unde are 1 selecție. Pentru o mare promisiune, să recunoaștem, este foarte puțin.

    Care să fie cauzele acestei întârzieri a maturizării fotbalistice a lui Munteanu? Să fie de vină antrenorii de la echipa de club și echipa națională? Carențele în educație ale răsfățatului jucător? Umflarea artificială a talentului său? Câte puțin din fiecare, cu siguranță. Și așa ajungem la problema de bază a tinerilor jucători români, care nu reușesc să se impună în afara campionatului nostru. Lista reușitelor este mică, în timp ce șirul celor care au eșuat este fără sfârșit. Denis Alibec, Cristian Daminuță, Ianis Hagi, Florinel Coman și Nicolae Mitea sunt printre cele mai cunoscute nume de jucători români care nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor. Nu trebuie să uităm că și Munteanu s-a aflat în aceeași postură cu cei mai sus enumerați, plecând la A.C. Fiorentina la 18 ani, un club care investește în tineri, dar întorcându-se acasă după nici doi ani. Nu a reușit să se impună, bifând meciuri doar la echipa de tineret. 

 Intuiția îmi spune că numirea lui Andrea Mandorlini la conducerea tehnică a CFR este ultima șansă a capriciosului mijlocaș. În sistemul tactic al italianului, este posibil ca talentul lui Munteanu să înflorească. Antrenorii italieni veniți în campionatul nostru au știut să promoveze talentul și tinerii, să scoată ce este mai bun din ei. Chiar și Mircea Luceascu i-a întins o mână, convocându-l la națională pentru meciurile cu Cipru și Canada, iar domnul Lucescu chiar știe să lucreze și să promoveze tinerii talentați. Nu a jucat în acele meciuri. Acum a fost convocat din nou. Să vedem ce va rezulta din aceste experiențe.

Mă uit la tinerii jucători veniți din țări africane și sud-americane care evoluează în campionatele puternice. Sunt și ei încărcați de griji, stau departe de oamenii și locurile dragi și suferă de handicap cultural, și ei sunt fără prea multă școală. Ce-i deosebește de ai noștri? Ambiția de a răzbi și lipsa de complexe. Sportivii români trag după ei toată lista de eșecuri a societății noastre și frământă neîmplinirile istorice ale patriei. Dacă vor să răzbească, fotbaliștii noștri ar trebui să lepede gena eșecului care pare dăltuită în ADN și să nu se mai uite la emisiuni de televiziune.

Ostraca 4

     Democrația românească este cel mai bun regim politic cu excepția tuturor celorlalte regimuri democratice.

     În politica noastră, a-ți declara susținerea pentru un candidat echivalează cu a te pregăti pentru a-i da un brânci cu proxima ocazie. 

    Politica românească este suma tuturor defectelor umane. Corupția, minciuna, fățărnicia, trădarea, curvia, slinoșenia, mândria, pofta, avariția, îmbuibare și lenea fac casă bună în partidele noastre. Nimic din ceea ce este mai detestabil în natura umană nu a fost uitat. 

    Caragiale politic, versiunea 2025: Trădare să fie, primim, dar să fie la vedere. Dacă-i posibil, să fie anunțată chiar în timpul unei conferințe de presă.

Pe stadioanele patriei – Ilie Oană

     Vizitez Ploieștiul în fiecare an. De obicei, parcurg drumul de la Gara Ploiești Sud spre Centru, zonă în care sunt concentrate mai toate monumentele orașului. Străbat Bulevardul Republicii, una dintre cele mai frumoase artere din țară. Zona aceasta este toposul copilăriei mele. Aici sunt plasate primele școli în care am învățat, aici s-a aflat prima casă în care am locuit – pe o străduță ce se sfârșea lângă Piața Muzicanți, pe aleile liniștite din jur am bătut mingea prima oară și, tot aici, m-am îndrăgostit iremediabil de fotbal. 

     Ca orice copil din Ploiești, m-am atașat de Petrolul Ploiești, club de care mă simt legat sentimental și astăzi. Pe stadionul vechi al Ploieștiului am văzut primele meciuri de fotbal – prin 1983-1984, dacă nu mă înșeală memoria. În lot erau jucători ca Octavian Grigore, Bujorel Mocanu, Dumitru Jipa, Petre Butufei ș.a. O generație bună, însă performanțele sale erau contrastante, echipa tremurând până la final pentru locul său în prima divizie. A și picat în B în două rânduri în acel deceniu. 

     Îmi amintesc că drumul până la stadion mi se părea unul inițiatic. Chiar dacă nu era atmosfera din anii ’90, cu cântece, glume și bancuri la liber, iar suporterii nu erau echipați ca cei de astăzi cu steaguri, fulare și șepci, sentimentul pe care îl aveam era acela că particip la o sărbătoare. Îmi plăceau programele de meci, meschine tipărituri în comparație cu cele lucioase de astăzi, semințele prăjite de floarea soarelui și dovleac, caramelul vândut la intrarea în stadion de negustorese dubioase, halvița și sucurile la plic. Stadionul avea avantajul de a fi plasat relativ central, la 10 minute de mers de “Casa Albă”, cum era numită ironic clădirea primăriei. Cu toată sărăcia din jur, de care am devenit cu adevărat conștient abia spre mijlocul primului deceniu postdecembrist, mă bucuram de fiecare moment într-o zi de meci. 

     Ultimul meci pe care l-am văzut pe stadionul “Ilie Oană” a fost un duel Petrolul – Dinamo, disputat în martie 1992. Dinamo a câștigat clar, cu 4-0, unul dintre marcatori fiind ghanezul Nelson Mensah, primul jucător african care a evoluat în campionatul nostru. Dinamo era pe cale de a-și reface echipa după exportul aproape total din vara-toamna lui 1990. Echipa despre care Arrigo Sacchi spusese, politicos, că ar fi putut câștiga Cupa Campionilor, se destrămase în câteva luni. Primul care a dat semnalul plecării a fost tocmai cel care o crease, Mircea Lucescu, care a preluat în vara anului 1990 banca tehnică a Pisei. 

    Noul stadion din Ploiești a fost construit pe locul vechii arene, în perioada 2009-2011. Este o arena frumoasă, cu un “look” modern, izolată corespunzător și cu sonorizare bună. Singurul aspect discutabil este scăderea numărului de locuri, dar acesta este comentariu de cârcotaș pe care-l fac de fiecare dată când mă gândesc la stadioanele care au fost construite în ultimii 15 ani. Scumpe și mici, fără prea multe facilități, cu toalete mizere.

     Vizitarea stadionului din Ploiești a fost prilejuită de meciul jucat de Dinamo contra Petrolului. Scorul final – victorie cu 3-0 pentru alb-roșii - nu a reflectat întru totul realitatea din teren. Petrolul nu este atât de slabă, iar Dinamo nu este chiar atât de bună. Echipa ploieșteană are nevoie de un nou suflu, soluția de avarie numită Eugen Neagoe, un antrenor cu un palmares groaznic, nu poate fi validă pentru obiectivul numit salvarea de la retrogradare. Dinamo, în schimb, joacă un fotbal tot mai bun, însă trebuie să mai aducă doi-trei jucători pentru a suplini eventualele accidentări. Gnahore este unul dintre cei mai cerebrali jucători din campionatul nostru, un mijlocaș care dă siguranță apărării și asigură o tranziție lejeră spre faza de atac. Stoinov este un apărător extrem de promițător și foarte calm. Nu m-a convins Cătălin Cîrjan, căpitanul echipei, care are o prea mare încredere în calitățile sale; acest fapt îl determină să exagereze cu driblingurile și, implicit, să piardă baloane (trei-patru pe meci).

      Atmosfera a fost frumoasă, coregrafiile au fost spectaculoase, galeria încrâncenată a Petrolului întrecându-mi orice așteptare. Între cele două grupuri de susținători există o antipatie de decenii, provocată de un meci câștigat de Dinamo care a dus la retrogradarea Petrolului. Suporterii lui Dinamo au fost în jur de 500, înghesuiți într-un colț de peluză, au cântat repertoriul obișnuit, pe care ar fi de dorit să-l împrospăteze un pic. Poate apelează la Ștefan Bănică Jr., susținător vechi al echipei.

     A fost o experiență plăcută, dar obositoare. Meciurile din campionatul nostru ar trebui să se dispute la ore decente și la sfârșitul săptămânii. Înțeleg rostul actualului program de desfășurare, dar acesta are un neajuns uriaș: împiedică suporterii să ajungă la stadion. Un fotbal fără suporteri este ca o petrecere fără muzică și își pierde orice farmec.

Ostraca 3

    Presa românească, cu puține excepții, este alcătuită din comentatori. Presa nu mai informează, ci comentează. Plus-valoarea socială nu există, investigația lipsește, ideea originală nu prea există. Și jurnalistul este privit cu un respect ce sfidează normele sociale. Este o dovadă de maximă trufie să crezi că omul simplu este incapabil să discearnă între informații și că jurnalistul-comentator este călăuza sa, busola sa prin hățișurile realității. 

 

    În absența acestor minime elemente, presa noastră trăiește din volute stilistice, tot mai lăbărțate și tot mai partizane. Cu cât ideea este mai pipernicită, cu atât mai aprig este tonul și mai umflat pieptul cu care sunt afirmate prințipiile (noastre pentru afirmarea patriei). 

 

    Presa pare a-și fi pierdut de ceva vreme rolul de bază, și anume pe cel de câine de pază al democrației. A devenit, din păcate, animalul său de companie. 

 

    Jurnaliștii au devenit uzurpatori de calități: critici literari, istorici, critici de artă, economiști, diplomați, specialiști în relații internaționale, juriști, politicieni etc. Este o trufie impardonabilă. Așa ceva, în epocile așezate, nu ar fi fost de închipuit. 

 

Ostraca 2

Virtutea la butonieră. 

A fost o vreme în care era indecent să te lauzi, să spui în gura mare cât de frumos, de drept și de deștept ești. Cei care vorbeau prea mult despre ei erau tratați, în cel mai bun caz, cu un surâs, cu indulgență. Vremurile alea sunt de mult apuse, acum se poartă virtutea la butonieră. Acum e musai să spui în gura mare că ești generos și bun, că virtutea ți-e-n natură, așa cum lui Messi îi este driblingul. Trebuie să spui că votezi, că stai acasă, că porți mască și la duș, că-ți pasă, că ieși în stradă, că pui mască și cățelului, că etc. Zilele astea îmi spui că vrei să te vaccinezi din nou. Bravo, virtuosule! Încă o dată, te-ai plasat de partea bună! Îți iese de fiecare dată, chiar nu-mi dau seama cum de reușești. Cel mai frumos, mai drept și mai deștept dintre daco-romani ești! Nu uita că și prea multa virtute plictisește. Oamenii se satură repede de prea multă puritate. “Puritatea este vitriol pentru suflet”, a zis unul mai inteligent decât noi. 

 

N-ar fi timpul ca după atâta literatură de avangardă să apară, vorba lui Geo Bogza, și o literatură de ariergardă? 

 

 Omul are nevoie permanentă de un drog, fie el real ori de altă natură: cel de acum este progresul tehnologic.

 

 Îmi tot revine în minte această vorbă a lui Voltaire: Pot ierta unui om prostia, reaua- voință și ignoranța, dar niciodată faptul că m-a plictisit. (într-o scrisoare) 

 

Este uimitor să descoperi că cei mai proamericani dintre noi au devenit, peste noapte, cei mai antiamericani. Se vede că ura și iubirea sunt pasiuni, iar pasiunile, cum știe, se nu cer prea multă luciditate. Acum, după discursul lui Donald Trump la ONU, au devenit din nou proamericani.

Ostraca

După ce se va sfârși perioada asta a demitizării istoriei autohtone, a demolării din plăcere a oricărei statui, oare ce va urma în istoriografia noastră? O nouă mitizare, cel mai probabil, dar alții decât cei din epoca romantică vor fi subiecții acestui proces invers. Singura speranță pe care o am este ca dezinteresul față de producția contemporană de cărți de istorie să fie atât de mare, de copleșitor, încât oamenii de bun simț să spună că este cazul să revenim la temele și uneltele vechi. 

Scrierea unei lucrări științifice a devenit o corvoadă, dacă nu de-a dreptul o activitate plictisitoare. Ascunsă bine sub straturi de note de subsol și de alte trimiteri, stă o idee pipernicită, un ghiocel acoperit de frunze și zăpadă ce așteaptă ca razele soarelui să-l mângâie. Ca să dospească, orice idee are nevoie libertate și de imaginație, de multă imaginație. Exact ceea ce nu mai permit cadrele formale de acum. Refuzul imaginației și al asocierilor curajoase. 

 Simțul exagerat al proprietății adevărului: dreptul la proprietatea adevărului, dreptul de posesiune al adevărului, adevărul este doar al meu. 

 Una dintre lecțiile ultimilor ani: dacă nu au fost recompensate cu o diploma, faptele bune nu există.

România și sporturile de echipă

     Rezultatele sportivilor români în sporturile de echipă sunt mult sub nivelul celor obținute de în sporturile individuale. M-am întrebat, în ultimul timp, dacă nu cumva există un pattern pentru această înclinație românească pentru competițiile individuale? Dacă răspunsul este afirmativ, care sunt explicațiile pentru o atare situație? De ce natură sunt aceste explicații? Mă opresc doar asupra acestor întrebări, deși multe altele pot fi puse. 

    Sunt numeroase momentele în care noi, românii, ne declarăm admirația pentru rezultatele obținute în unele competiții importante de echipe din zona noastră geografică. Îi lăudăm pe croați pentru reușitele lor în fotbal, handbal și polo, pe maghiari pentru rezultatele la polo și handbal, pe sârbi pentru prestațiile echipelor de baschet, polo și volei, iar pe ucraineni pentru organizarea cluburilor de fotbal. Mai mult, am început să ne întrebăm cum de albanezii au ajuns să aibă o echipă națională de fotbal la fel de bună ca a noastră și să ne temem de kosovari înaintea unor meciuri directe. 

    Există, din punctul meu de vedere, o explicație istorică și o explicație culturală, cele două fiind strâns legate între ele și oferind explicații destul de convingătoare despre evoluția sportivilor români în disciplinele colective. Nu sunt explicații definitive, ele putând fi nuanțate și completate, însă îmi opresc analiza asupra acestora două din motive de concentrare a demersului.

     Explicația istorică are legătură cu desprinderea de un model politic, fapt petrecut după evenimentele din decembrie 1989. Trebuie să plecăm de la premisa că, în anii comunismului, funcționa un sistem politic care punea accent pe reușita colectivității, a tribului, nu a individului; desigur, numeroși sportivi români au fost individualități exemplare, “genii” ale sportului, iar reușitele lor îi așează îi rândul marilor campioni ai lumii: Nadia Comăneci, Ivan Patzaichin, Ilie Năstase, Iolanda Balaș – Soter ș.a. Regimul politic a speculat toate triumfurile sportive, în special pe cele ale gimnastelor. Triumful Nadiei era excepțional, însă ea era reprezentanta unei națiuni, a unei colectivități cu un potențial deosebit, un exemplu al excepționalismului românesc. Nadia un reprezentant remarcabil al unei națiuni remarcabile. Aceasta a fost “pedala” pe care autoritățile comuniste au apăsat, din ea trăgându-se și procesul de mitologizare a gimnasticii românești, prezentat în culori luminoase decenii la rând. 

    Aproape toate triumfurile în sporturile de echipă – medalii olimpice, mondiale, europene și în competițiile intercluburi europene –, cele la care imaginarul colectiv se raportează, au fost obținute în epoca comunistă. În handbal, volei și fotbal. Medalia olimpică la rugby, un bronz, a fost obținută în antichitatea sportului olimpic, în 1924, și în niște condiții speciale (n.m. au participat doar trei echipe, iar una dintre acestea trebuia să primească medalia de bronz). Reușitele postdecembriste, obținute exclusiv la handbal, nu au aceeași valoare sentimentală pentru iubitoii de sport. 

    Explicația culturală se referă transformările prin care a trecut societatea românească în ultimii 35 de ani. Cu toate progresele înregistrate – în economie și în materie de drepturi și libertăți – este sezizabil regresul în varii sectoare ale societății: la nivel comportamental, cultural, educațional, social și sportiv. Elitele de acum sunt cu o treaptă sau două sub cele din epoca comunistă. Chiar dacă suntem mai bogați, mai bine hrăniți decât oricând în istorie și putem circula oriunde dorim în lumea largă, suntem mai săraci spiritual și mai mai goi de conținut în tot ceea ce livrăm către lume. În niciun domeniu relevant pentru mersul lumii nu contăm, involuția fiind evidentă. Individualismul neroditor a pus stăpânire pe România, adică a îmbrăcat haina cea mai precară, a egoismului și a rapacității. Sportul nu face nici el excepție, iar sporturile de echipă sunt pe treapta cea mai de jos. Cea mai importantă performanță postrevoluționară în sporturile de echipă a fost obținută în 2005 – argint la CM din Rusia - de echipa de handbal feminin ce era condusă de un om (Gheorghe Tadici) care aparținea mental epocii comuniste. Toate încercările de a împrospăta mentalitatea valahă din sport – prin antrenori străini - s-au lovit de un zid, pe care noi l-am ridicat și pe care ei, antrenorii, nu au știut să îl depășească.

     O mentalitate domină societatea românească: individualismul. Oamenii se concentrează doar asupra reușitelor proprii și pe bagatelizarea a tot ce a produs nația asta în ansamblu. Oamenii nu se pot lega între ei, nu pot face echipă, dacă se disprețuiesc din toți rărunchii. Această mentalitate care valorizează individualismul nu putea să nască un sport colectiv de calitate. Cum să se lege jocul colectiv, atunci când piesele mecanismului nu funcționează împreună? Fiecare handbalist, fotbalist, rugbyst și baschetbalist român a urmărit un singur scop: să prindă un contract mai bun în străinătate. Să vii la națională a ajuns o distracție, o bună ocazie de a te relaxa. Când tu vrei să te relaxezi, cum să dai tot ce ai mai bun pe teren? De ce se întâmplă asta? Pentru că întreg discursul public este unul lipsit de grijă față de trecut și de oameni. Dacă le spui în continuu celor tineri că fac parte dintr-o nație cu un trecut minor, voievozii lor n-au nicio însemnătate, artiștii lor lor au fost niște simpli imitatori, că sportivii lor din trecut au obținut performanțe false într-un regim dictatorial etc, cum poți crede că aceștia vor fi capabili să iubească această țară și să-și dorească să trăiască aici? 

    Un nou tip de reflecție asupra noastră ar fi necesar, una mai îngăduitoare cu oamenii din această țară. Bășcălia și autoderiziunea nu creează nimic bun, ultimele trei decenii stau mărturie în acest sens. Mi-e teamă că dacă vom continua în ritmul acesta nu va mai fi nimic de salvat pe aici. Nici în sport, nici la nivel comunitar.

Cioburi

"Cuvântul cel mai adevărat, cel mai exact, cel mai plin de înţeles, este cuvântul nimic." (Jules Renard)