Când eram mic,
îi auzeam pe băieții cu care mă jucam
vorbind despre tații lor,
despre jocurile pe care le fac împreună,
poveștile pe care aceștia le spun,
muncile pe care aceștia le fac,
meciurile de fotbal
pe care le-au văzut împreună,
primele guri de bere pe care le-au băut cu aceștia
Iar eu atunci tăceam
căci mi se părea nu știu cum să le spun
că eu am trei tați și aș fi
mai tare decât ei
toți
fiindcă aș avea de 3 ori mai multe de spus.
Cum aș fi putut să le vorbesc despre tatăl necunoscut,
ce-aș fi putut să aleg să spun despre el?
Cel fără chip, fără glas,
cel care mă vizita în
filmul nopții,
cel căruia îi moștenesc chipul și bolile și păcatele
Dar despre cel ce căruia îi port numele?
Să le spun că numele face mai multe decât o mie de
întâmplări,
jocuri, cărți citite și meciuri de fotbal,
că te urmărește până și pe crucea ce-ți stă la căpătâi
după ce ai trecut dincolo, așa cum vedeam noi pe crucile
oamenilor cărați la groapă,
că va fi de neșters și pentru băieții mei
Dar despre cel care îmi punea pâinea pe masă?
Nu mi-a spus niciodată povești, nu mi-a dat să gust din
paharul cu bere,
Nu m-a dus la niciun meci de fotbal, nu mi-a recomandat
nicio carte,
N-a tresărit o dată atunci când eram scuturat de friguri la
40 de grade,
Nu mi-a luat un cadou vreodată, nu m-a înjurat și nu m-a lovit
niciodată
Toți trei sunt morți și abia acum înțeleg
de ce tăceam pe când
ceilalți vorbeau despre tații lor:
Despre tați nu poți
vorbi la modul adevărat,
oarecum aritmetic,
căci e ca și cum ai vorbi despre tine,
iar despre tine nu poți spune adevăruri
-acestea nu există-
ci doar povești.
