Trei poeme de Cesar Vallejo

Poetul către iubita sa

Iubito,-n noaptea asta tu te-ai crucificat

pe bârnele arcuite ale unui sărut;

mâhnirea ta îmi spune că Domnu-a lăcrimat,

că-i un prohod mai dulce decât acest sărut.

În noaptea fără seamăn, atâta m-ai privit,

că Moartea-nveselită a tot cântat din os.

În noaptea de septembrie, atuncea s-a slujit

a doua mea cădere, sărut prea omenos.

Iubito, laolaltă murim, alături foarte;

cocleala o să sece, treptat pierind ca fumul;

o umbră trîmbiţează buzele noastre moarte.

Mustrări nu vor străbate ochi binecuvântaţi;

nicicum n-o să te supăr. Şi sub acelaşi tumul

Un somn adânc ne poarte, ca pruncii-ngemănaţi.

Desfoliere sfântă

Lună! Coroană a uriaşei ţeste,

ca frunze lepezi umbre portocalii,-n eter!

Pari mitra sângerie a unui Crist ce este-un

devastator de dulce giuvaier!

Lună! Smintită inimă de sus,

de ce vâsleşti aşa, în cupe

pline c-un vin albastru, spre apus,

aidoma învinsei, îndureratei pupe?

Lună! Şi astfel rătăcind în van,

te spulberi fără milă-n opaluri cristaline:

pesemne eşti fărâmă din sufletu-mi ţigan,

azurul despicându-l în plânsetul de rime!...

Zarurile eterne

Doamne-al meu, stârneşte milă fiinţa-n care-s aflător;

rău îmi pare pâinea să-ţi înghit;

dar acest sărman lut gânditor

nu e coaja ce-a dospit în a ta coastă:

tu n-ai Marii să te fi părăsit!

Doamne, om dac-ai fi fost cu-adevărat,

ai fi ştiut să fii un Dumnezeu;

doar că tu, dintotdeauna împăcat,

din opera-ţi nimic nu ai simţit.

Divin e omul! – el te-a pătimit!

Azi, prin vrăjiţii-mi ochi trec scăpărări

ca-n ochii unui osândit:

Doamne, vei aţâţa mulţimi de lumânări,

să dăm de-a dura zarul învechit...

Poate, o, jucător, de-i voia sorţii

-a cosmosului tot-,

va fi să iasă cearcănele Morţii

precum, funebrii, cei doi aşi de glod.

Doamne, în noaptea surdă, neagră, de tăciuni,

n-o să mai poată juca, fiindcă Pământul

e-un zar de-acum uzat şi rotunjit

de cât s-a dat, pierind în zare, rostogol,

şi nu se va opri decât în gol,

în golul vastelor îngropăciuni.

Cesar Vallejo, Heralzii negri, traduceri de Mihai Cantuniari, Univers, 1979

Un păstor adevărat

      Pe când aveam 15-16 ani, mă intriga felul în care adevărul alegea calea de a intra în lume şi de a se răspândi: de cele mai multe ori,  chipul celui ales să rostească adevărul era atât atât de umil, de sărăcăcios, de lipsit de strălucire exterioară. Nu înţelegeam cum de un om fără însemnele vizibile ale "puterii" (religioase, politice, academice) poate vorbi despre  lucrurile cu adevărat importante atât de natural. În naivitatea mea, consideram că doar cei puternici au acest privilegiu. În timp, m-am lecuit, iar purtătorii mei de adevăr nu mai erau/nu mai sunt prinţi, bogătaşi, oameni cu poziţie. Adevărul ieşea tocmai de acolo de unde nu mă aşteptam: de la părăsiţi, de la oameni fără pedigree şi de la cei care nu au avut niciodată trufia adevărului.  

     Emisiunea de sâmbătă, 30 aprilie, a doamnei Eugenia Vodă mi-a dezvăluit un astfel de om al adevărului: părintele Petru Moga, parohul Bisericii Sfântul Nicolae din Câmpina.

Nimic nou...

Fotbalul nostru este la fel de rău structurat acum, ca şi în 1980. Acelaşi e sistemul, aceleaşi sunt obiceiurile, la fel de mediocre îi sunt personajele. Ce să mai spunem despre mize şi sens! De fapt, există aşa ceva în fotbalul nostru? Când singurul scop al echipelor noastre este grămada de bani pe care UEFA o acordă echipei care participă în Liga Campionilor, la ce te poţi aştepta? Diagnosticele puse, în urmă cu 30 de ani, de unul dintre cei mai dificili (şi importanţi) antrenori din istoria fotbalului  nostru sunt atât de actuale, încât par gândite şi scrise de domnul Cătălin Tolontan.

“Este limpede. Am prins perioada în care fotbalul nostru n-a mulţumit cum se cuvine. Fără nici cea mai mică exagerare, cred că suntem printre naţiunile care avem un număr mic de fotbalişti legitimaţi, raportat la numărul de locuitori ai ţării. Un simptom al copilăriei fotbalistice – unul dintre ele – îl vom descoperi în faptul că jucătorilor li se formează, încă de mici, „deprinderea” de-a avea drepturi, pentru ca, în schimb, să nu li se pretindă săptămână de săptămână decât puţin, foarte puţin, deformându-le astfel profilul competitiv atât de necesar astăzi sportului internaţional. Aşa se face că aproape toţi conducătorii vor să promoveze echipele lor în categoria A  (chiar dacă n-au nici măcar un teren propriu de antrenament, aşa cum se întâmpla până nu demult cu Universitatea Craiova). De aceea şi asistăm la un întreg cortegiu de mistificare a rezultatelor de pe teren: „maşinile” trebuie să lucreze arbitrii şi jucătorii spre a obţine punctele cu orice preţ...indiferent de preţul (pecuniar ori etic) al problemei. Iar uneori, pentru a garanta o asemenea reuşită, nu puţine sunt oraşele care „închiriază” serviciile unor „păpuşari”, abili mânuitori din umbră, dându-le funcţii de delegaţi, secretari, preşedinţi, etc. Cei arşi de asemenea manevre aşteaptă cu jind să apară cineva, de undeva, în stare să ia odată taurul de coarne!

Derutant este faptul că, deşi nu cultivăm eroi, pseudofotbaliştii ajung să fie trataţi ca nişte idoli...şi noi, aşteptându-i duminică de duminică, doar-doar vor juca la înălţimea ideii de competiţie...şi a investiţiei noastre de încredere”. (pag. 171)