Din istoria fotbalului

- 1883 – 1890 – barele porţilor au devenit obligatorii, iar limitele terenului trebuiau marcate vizibil; tot în această perioadă, s-a impus şi forma dreptunghiulară a terenului.

-         1904 – terenul de joc apare cu suprafeţele de pedeapsă şi de poartă şi cu linia mediană.

-         Mingea umflată cu aer a fost inventată de William Gilbert în primele decenii ale secolului al XIX-lea.

-         1898 – se stabileşte o primă greutate a mingii de fotbal (370-424 g); în 1937 creşte greutatea balonului la 395-453 g.

-         1869 – se interzice jocul cu mâna.

-         1897 – se stabileşte numărul de jucători ai fiecărei echipe la 11.

-         1923 – se hotărăşte faptul că o echipă va juca într-un meci cu maximum 11 jucători.

-         1912 –se limitează dreptul portarului de a juca mingea cu mâna la suprafaţa sa de protecţie.

-         Culorile clubului Boca Juniors au fost alese într-un mod neobişnuit: pentru că cei care conduceau clubul abia înfiinţat nu cădeau de acord asupra culorilor echipamentului, cineva dintre cei prezenţi la una dintre şedinţe a propus ca toţi să meargă în port şi culorile echipei să fie cele ale drapelului primului vas care va intra radă. Cum primul vas care a acostat avea pavilion suedez, s-a optat pentru culorile drapelului suedez: galbenul şi albastrul.

-         1872 – se introduce lovitura de colţ.

-         Aruncarea mingii de la margine: 1877 – s-a renunţat la aruncarea mingii în unghi drept, aceasta putând fi aruncată în orice direcţie şi 1882 – mingea trebuia aruncată cu ambele mâini şi pe deasupra capului.

-         1923 – s-a făcut precizarea, în regulament, că este câştigătoare o echipă care a înscris cele mai multe goluri.

-         Lovitura de pedeapsă: 1890 – se introduce în regulament lovitura de pedeapsă (numai că pe atunci se putea acorda după ce-şi spunea cuvântul şi echipa adversă); ea se executa dintr-un punct oarecare al liniei de 11 m care traversa terenul paralel cu linia porţii, portarul se apropia până la 5.50 m de executant, 1902 – dacă lovitura de pedeapsă se executa incorect trebuia să se acorde o lovitură liberă indirectă şi 1907 – portarul nu mai putea să se apropie de executant, ci trebuia să rămână pe linia porţii.

 

Chiriac Manuşaride – Ghidul spectatorului de fotbal, Editura Sport- Turism, 1978

Geo Bogza - Aş vrea să fiu cinci minute poet...

Aş vrea să fiu cinci minute, numai cinci minute, poet

Unul dintre acei oameni pe care zeii îi întraripează

Când vor să exprime în versuri o suferinţă sau o bucurie

- şi-n acele versuri se recunosc apoi milioane

de oameni,

iar generaţii întregi le ştiu pe de rost şi de câte ori le aud

sunt cuprinse de aceeaşi adâncă tulburare.

Aş vrea să fiu, numai cinci minute, un astfel de om privilegiat,

Pentru a ţese – şi nimeni să nu-l găsească înjosit –

veşmântul poeziei

În jurul celei mai banale întâmplări cu putinţă,

Întâmplare ce pe mine m-a emoţionat la culme,

Şi aş vrea ca emoţia aceasta să nu se piardă, să o-ncerce

o, de s-ar putea! – cât mai mulţi oameni.

Haideţi, degete ale mele, îndrăzniţi, încumetaţi-vă

să ţeseţi vesmântul de aur al poeziei

pe umerii răpănoşi ai acelei atât de prozaice întâmplări,

când dimineaţa unei urâte zile de toamnă m-a prins într-un

tren aproape pustiu,

şi într-o mică gară de munte, pierdută în ploaie şi ceaţă,

un alt calator, un ins cam antipatic, şi-a găsit să intre

 tocmai în compartimentul meu.

Mă simţeam atât de bine singur, în trenul care străbătea

negura munţilor,

şi iată-l acum pe ăsta morocănos şi mirosind a câine ud

iar pe deasupra – animalul – se şi apucă să mănânce.

Era evident un ins antipatic, cu nasul lui borcănat,

cu ochii bulbucaţi şi umezi de broscoi,

cu puţin par în creştetul foarte ţuguiat

de parcă l-ar fi strâns prea tare poarta prin care venise

pe lume.

Am văzut cu silă cum dintr-un petec soios de ziar

scoate o bucată de peşte prăjit, o ceapă şi un colţ de pâine,

şi ca să nu-l mai am în fata ochilor, m-am întors spre

fereastră.

Dar apoi l-am privit iarăşi, cel puţin ca să mă înfurii

de-a binelea.

Ghemuit în coltul lui ca într-o vizuină, intrusul a început

să înfulece,

mişcând capul în sus şi în jos, şi făcând apoi efortul suprem

în urma căruia îmbucătura îi aluneca în sfârşit pe beregată

şi iar întindea mâna spre hârtia slinoasă,

fără nici o lumină în priviri, ca şi cum ar fi împlinit

o osândă.

Şi deodată mi-am dat seama că n-avea nimic de băut

nici apă, nici vin, şi ca în lipsa lor, masa lui era un chin.

Din acea clipă, mişcarea capului său plină de efort

şi suferinţă,

mi-a apărut sfâşietor de umană.

Atunci am simţit pâinea şi ceapa ca de piatră, zgâriindu-mi

gâtlejul,

Ca şi cum carnea şi sângele lui ar fi fost carnea şi sângele

meu,

Ca şi cum carnea şi sângele lui ar fi fost carnea şi sângele

umanităţii.

Cum curgeau afara pâraiele de munte după trei zile

de ploaie,

Aşa a început să curgă prin mine torenţialul fluviu

al compasiunii.

Palid, şedeam în colţul meu, pradă unei puternice emoţii.

Atât de fierbinte şi necontrolat e valul dragostei de oameni

Care îmi cotropeşte uneori, în cele mai banale împrejurări,

Inima veşnic nepotolită si flămândă.

Palid şedeam în coltul meu, cuprins de o singură,

mistuitoare dorinţă,

ca, desfăcându-mi arterele, sângele să mi se prefacă în vin.

O, cum le-aş fi desfăcut atunci, lăsându-l să curgă, umplând

cu el o carafă,

Pe care aş fi întins-o acestui am atât de antipatic şi totuşi

Atât de uman, acelui frate necunoscut al meu.

Aceasta e întâmplarea banală pe care aş fi vrut să o îmbrac

în vesmântul poeziei,

dacă aş fi putut să fiu cinci minute, numai cinci minute,

un mare poet.

Geo Bogza, Poemul invectivă şi alte poeme, Editura Jurnalul Naţional, BPT, 2010, prefaţă de Paul Cernat, pag. 311-313

Bogza - o familie de oameni ai scrisului

  Familiile/clanurile scriitoriceşti, în sens biologic, nu doctrinar, reprezintă una dintre cele mai interesante caracteristici ale istoriei literare româneşti. Poate că nicio altă literatură europeană nu oferă atâtea exemple de familii care, vreme de două-trei generaţii, să se fi dedicat cu pasiune creaţiei literare. Partea importantă a acestui element de istorie literară nu este faptul că doi, trei sau mai mulţi reprezentanţi ai unei familii se apucă de scris, ci faptul că o fac bine sau chiar foarte bine, rămânând în istoria literelor româneşti. Exemplele cele mai cunoscute sunt cei din familia Caragiale şi Lovineştii. După opinia mea, al treilea caz important este cel al familiei Bogza, care este însă mai puţin cunoscut.

Familia lui Alexandru şi a Elenei - Rheea Silvia Bogza a fost una extrem de numeroasă, cu 7 copii, dintre care doar 5 ajung la maturitate: Alexandru ( născut la Brăila, în 1895),  Ovidiu Bogza (născut la Constanţa), Elena (născută la Constanţa), Geo/Gheorghe (născut la Ploieşti, în 1908) şi Nicolae (născut la Blejoi, judeţul Prahova, în 1910, intrat în istoria literaturii noastre sub numele de Radu Tudoran). Toţi copiii au ajuns să publice cărţi sau au cochetat cu scrisul.

Alexandru Bogza Senior  era originar din satul Bogzeşti, comuna Secuieni, judeţul Neamţ, după cum precizează însuşi Geo Bogza într-un articol publicat în 1939, text care era, de fapt, o replică dată lui Alexandru Hodoş, ziarist apropiat de Octavian Goga, care insinuase că scriitorul nu are origini româneşti, asta din cauza prieteniilor cu mulţi scriitori de origine evreiască şi a simpatiilor de stânga, percepute în epoca interbelică drept semn al „originilor iudaice”. Familia Bogza s-a mutat, succesiv, în mai multe oraşe-porturi/oraşe din România, în funcţie de interesul de serviciu al lui Alexandru, funcţionar în cadrul Marinei Comerciale Române: Constanţa, Galaţi, Brăila, Ploieşti, ş.a. De fapt, la începutul secolului XX, Alexandru era şeful Agenţiei Serviciului Maritim Român, funcţie publică care plasa familia în rândul burgheziei. Între 1903- 1906, deoarece joacă la cărţi şi pierde o parte din încasările Agenţiei. În timpul primului proces intentat lui Geo Bogza, în 1932, i se va imputa acest fapt din biografia tatălui. Mama scriitorului, Elena- Rheea Silvia, născută Georgescu, afirmă Bogza în acelaşi articol, avea origini transilvănene, fiind fiica unui activist pentru drepturile românilor din Ardeal, mai precis din Turda, venit în Regat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Alexandru Bogza Junior ( 1895-1973) a fost filozof şi muzician, în ultima calitate considerându-se discipol al  lui Dimitrie Cuclin. Şi-a trăit toată viaţa în anonimat, fiind, timp de 35 de ani, profesor de muzică în mai multe licee din ţară: Şcoala Normală din Călăraşi, Liceul Mihai Viteazu din Alba – Iulia, Liceul Aron Pumnul din Cernăuţi, Liceul Militar de pe lângă Mănăstirea Dealu (unde, probabil, l-a avut elev pe fratele său mai mic, Nicolae/Radu Tudoran), Liceul Dragoş – Vodă din Câmpulung Moldovenesc, ş.a..  Singurătatea autoimpusă a fost destrămată doar de corespondenţa pe care a purtat-o cu Traian Brăileanu, Constantin Noica şi fraţii săi mai cunoscuţi. De altfel, în anul morţii era complet necunoscut, doar un articol scris de Geo l-a dus în atenţia publicului. Eforturile lui Constantin Noica au dus la publicarea volumului Realismul critic, o selecţie de 500 de pagini, în 1982. Manuscrisul lucrării avea/are peste 4000 de pagini, însă Noica a considerat că cele mai multe dintre ele reprezintă elemente ale unui vast şantier. Alexandru dorea ca manuscrisul lucrării sale să fie depus la Biblioteca Vaticanului.

            Ovidiu şi Elena sunt alţi fraţi mai mari ai lui Geo Bogza. Primul dintre ei, Ovidiu a fost ”ratatul” familiei, extrem de apropiat de Geo Bogza în tinereţe şi iniţiator al diverselor afaceri pe care familia le-a făcut pentru a scăpa de sărăcie, conducător al fabricii de sifoane la care a lucrat Geo în perioada în care a scos  revista Urmuz. Va publica şi el un volum de proză, intitulat Hipopotamul. La fel va face şi Elena, care va scoate romanul Scurt popas. 

Fratele cel mic, Nicolae, născut în 1910, a urmat, în tradiţia familiei, şcoala militară, fiind absolvent al Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu (1930) şi al Şcolii de Ofiţeri de la Sibiu (1932). Spre deosebire de Geo, care a parasit uniforma militară înainte de a-şi finaliza studiile, Niculae a funcţionat ca ofiţer timp de saşe ani. Pasiunea pentru literatură a învins în cele din urmă, astfel că, în 1938, hotărăşte să abandoneze cariera militară pentru a se dedica  jurnalismului şi literaturii. A debutat în presă în 1938, în revista  Lumea romanească, condusă de Zaharia Stancu. Primul volum, intitulat Orasul cu fete sarace, îi apare în 1940, iar un an mai tarziu, publica capodopera sa, Un port la rasarit, ignorat cu desavarsire de critica literara postbelică, din motive de înteles pentru acel moment istoric. Tot acum adoptă şi pseudonimul literar - Radu Tudoran.

Despre Geo Bogza voi scrie în episoadele viitoare.

           

Literatura, o afacere de familie...

Există oare o genă a talentului literar care se (poate) transmite de la părinte la fiu/fiică, de la bunic la nepot sau, printr-o stranie contaminare, de la frate mai mare la frate mai mic? Gândindu-mă la cazurile  de mai jos, îmi vine să zic că aşa este. Oricum, mă aştept ca Universitatea din Bradford, care publică, cu regularitate, rezultatele unor cercetărilor ştiinţifice fanteziste să ofere în curând confirmarea presupunerii mele. 

Toate literaturile mari pot oferi astfel de exemple, care vin să întărească ceea ce am spus mai sus. Din literatura germană, îmi vin în minte fraţii Karl Wilhelm Friedrich şi August Wilhelm Schlegel şi fraţii Thomas şi Heinrich Mann; fiul cel mare al lui Thomas Mann, Klaus a lăsat o operă literară apreciată. 

În literatura franceză, Alexandre Dumas tatal şi Alexandre Dumas fiul alcătuiesc cazul cel mai cunoscut de talent literar transmis în familie; nu trebuie uitaţi fraţii Goncourt, care dau şi numele unuia dintre cele mai prestigioase premii literare din Franţa. 

În literatura engleză, cazul cel mai cunoscut este cel al surorilor Charlotte, Emily şi Anne Bronte, toate 3 dispărute înainte de a împlini 40 de ani. Tatăl celor trei surori era un pastor cu origini irlandeze, care, în timpul liber, se ocupa de poezie. 
În literatura rusă, titanul Lev Tolstoi şi ruda sa îndepărtată şi săracă, dar tot posesoare de titlu nobiliar, Alexei Tolstoi.

 

Literatura noastră abundă de talente  manifestate în interiorul aceleaşi familii. Primii, în ordine cronologică, sunt cei din familia Văcărescu: Ienăchiţă, Nicolae, Alecu, Iancu şi, la cumpăna dintre veacurile al XIX-lea şi al XX-lea, Elena Văcărescu, nepoata lui Iancu. Urmează, apoi, Bogdan Petriceicu – Haşdeu şi Iulia Haşdeu.  Ion Luca Caragiale, Mateiu şi Luca Caragiale (pe care Nenea Iancu îl iubea mai mult şi îl considera mai talentat decât Mateiu). Mai târziu, în secolul trecut, uimitoare mi se pare povestea familiei Lovinescu: Eugen şi Monica Lovinescu, tată şi fiică, Vasile Lovinescu, Horia Lovinescu şi Anton Holban (nepot de soră al lui Eugen Lovinescu). La fel de interesante sunt cazurile familiei Delavrancea – Barbu şi Cella, tată şi fiică şi al fraţilor Teodoreanu, Ionel şi Păstorel. 

Ultimul „clan” literar românesc de care îmi amintesc este cel al fraţilor Bogza: Alexandru, Geo şi Nicolae, ultimul cunoscut în literatură sub numele de Radu Tudoran. Despre cei din urmă, voi scrie, mai substanţial, mâine.

Okarazu Rushio 5

Adânc de noapte.

Sunetul ceasornicului

Asemenea tunetului...

Aceste buze

Reci mi-au şoptit

Cândva primele cuvinte.

Din fotografia îngălbenită

Mă priveşte

Un necunoscut.