De vorbă cu El Desdichado

Cândva - 

s-au scurs atâția ani de atunci

 încât nici nu le mai știu numărul-

mă plimbam prin oraşul înmuiat de ploi reci

și învăluit de lumina pâcloasă a lui octombrie.

Ţinta mea nu-mi spunea mai nimic:

o şcoală în care trebuia să mi se ofere,

din belşug,

înţelepciunea de a mă strecura prin lume.

O voce, când gravă, când ușoară,

îmi picura în urechi cea mai

serioasă și pătrunzătoare

lecţie despre singura şi autentica înţelepciune,

aceea de a mă strecura prin lume.

În juru-mi nu erau panglici, nici ochi,

nici minţi, nici suflete, nici mâini,

ci doar urechi, nenumărate urechi, imense urechi,

precum pâlnia unui patefon interbelic.

 „Hai să bem o cafea!”,

mi-a șoptit

o umbră subţire

ca fumul ce ieșea din pipa lui Rimbaud.

Am sorbit o ceașcă de cafea  şi apoi alta,

și de atunci multe altele, mii și mii.

Și am amestecat în cafea
 tot zahărul  și toată sarea pământului:

oameni şi băutură,

cărţi, război şi moarte,

iubire şi nebunie, fotbal şi singurătate,

nord şi sud...

Revista Urmuz

Revista « Urmuz” a apărut în 1928 şi a avut doar 5 numere.  Înainte de a-și publica revista, Bogza a corespondat intens cu scriitorii pe care dorea să-i atragă în redacţia revistei. Câțiva dintre aceștia erau reprezentanții cei mai de seamă ai avangardei autohtone: Ilarie Voronca, Ștefan Roll, Sașa Pană, ș.a..

 Primul număr al revistei Urmuz a apărut în decembrie - ianuarie 1928 şi avea o calitate intelectuală surprinzătoare pentru tinereţea celui care a editat-o – Bogza nu împlinise 20 de ani!. Deloc întâmplătoare este prezenţa în paginile revistei din Buştenari a unor nume extrem de importante pentru mişcarea de avangardă europeană -  Paul Eluard, Filippo Marinetti, Tristan Tzara, Benjamin Fondane şi Victor Brauner (ultimii trei stabiliţi de ani buni în Occident şi asimilaţi pe deplin culturii franceze)- şi asta deoarece avangardiştii români aveau o mare vocaţie internaţionalistă, considerându-se membri cu drepturi depline ai curentului artistic care încerca să dinamiteze arta acelor timpuri. Era un mod de a privi de la aceeaşi înălţime tovarăşii de ideologie literară din Occident, fără urmă de complex (de inferioritate) şi fără rest.

Numărul 2 are în sumar poeme de Tristan Tzara (Danse), Complect de Roll, Zăpadă de Bogza şi desene de Victor Brauner. De asemenea, este discutată şi susţinută intenţia lui Ion Vinea, Ilarie Voronca, Miliţa Pătraşcu şi Benjamin Fondane de a scoate revista Contemporanul plus Integral. Numărul 3 publică un Descântec arghezian, un scenariu scris de Bogza şi mai multe versuri ce poartă semnătura lui Al – Miu,un prieten câmpinean al poetului. Tot în acest număr, Bogza publică eseul dedicat volumului Ulyse de Ilarie Voronca. Ultimele 2 numere sunt scrise integral de Bogza şi Al.-Miu. Revista îşi sfârşeşte apariţia în vara anului 1928, deşi Bogza ar fi dorit să o mai publice cel puţin 3 ani; greutăţile financiare ale tipăririi au contribuit la încetarea proiectului editorial – tipărirea revistei a fost finanțată din bugetul fabricii de sifoane pe care o dețineau frații Bogza la Buștenari.

Câteva fragmente:

 « Dar scoarţa terestră obligă la zile cu preocupări mercantile până la abrutizare. Atunci Urmuz pare un vis absurd şi adesea ruşinea că ai fraternizat cândva cu un nebun menit să fie înghiţit chiar de întunericul clipei următoare dispariţiei lui.

 Şi totuşi, nu e aşa.
Urmuz trăieşte încă.
Prezenţa lui printre noi, sfârc care biciue conştiintele. În bezna sufletului urmărim aplecaţi adânc urmele lui, pe care paşii lui i-a lăsat zgâriind violent pământul trivializat prin clișeism.
Urechile feciorești mai sângerează încă de dezvirginarea făcută de fraza impetuoasă și virilă.
De acum cuvântul devine spermatozoid fecund. Urmuz a contribuit și el la operația voronofiană făcută limbei anchilozate și peltice…  » (articolul Urmuz, revista Urmuz, nr. 1)

Zăpada – saladă de metafore

 În sufletul meu ningea zăpada surâsurilor tele

toți porumbeii albi și-au sacrificat fulgii în largul ceriului
fiindcă zăpada este copilul clandestin al gerului
iubind atmosfera punctată cu stele.

 Fulgii de zăpadă au dansat frumos asemenea unui balet

porniți din rai, ei vin pământului vertiginos
intermitent, din poartă sfântul Petru îi anunță mânios
spre a nu-și sparge capul, să cadă mai încet.

Iar cerul transformat subit într-un ceaun umplut cu astre

Fierbea vrăjitoresc văzduhul, care fugise cu o barcă
În eclipsări de becuri, el prorocește că:
Ne vom întâlni lunecând pe zăpada dorințelor noastre.

 ( Urmuz, nr. 2, 1928)

Poem murdar

În noptea aceasta plină de ploșniți și dragoste taxată după tarif

regret apariția mea în acest secol  nenorocit
când luna se prostituiază nocturn poeților imbecili și impotenți
iar îngerii au dezertat din cer în favoarea bordelurilor cu confort modern
când toți sugem dintr-o tâță murdară și plină de puroi

Iată acest automobil cu mațele înșirate pe șosea

cum pare o prostituată din regnul industrial
dacă ar prinde viață și s-ar transforma în iapă sau cățea
și ar invita masculii, ridicând coada ca pe un semnal.

 Latrinile din noi put azi mai mult ca niciodată

sufletul, ce hoit puturos de viermi năpădit
îți amintesc câinele care a iubit cățeaua moartă
și escrementele curse pe crucea unde fusese răstignit
și poezia invadată de jazz și picioare femeiești
cum pare o hârtie higienică a posteriorului sufletesc
dacă te vei sinucide în acest bordel, spânzurat romantic de ferești
Mâini, ce suflet va fi canal latarlor cari după uși în căldări pictate cresc.

(Urmuz, nr. 3)

 Penetral

Cerul destrămat în parcele căzut peste timpuri

brăzdat de poteci și cuiburi de suflet

deschis totdeauna la cei care au aripi

coboară și azi spiralul inedit.

iată prăbușiri, dorinți, renunțări, ancestrale
cum se grămădesc sub piept cadavre
vrem să ne incendiem împreună cu ele
posibilitând germinarea versului stâncă

cine va înțelege valoarea metalului pur
fără falsificări fără amestecaproape absurd
constituind fondul penetrant al genului acesta
în care sufletul mi se plantează ca arbori în grădini.

(Urmuz, nr. 5 iulie 1928)

 ***

Revista Urmuz, ediție integrală, a apărut la Editura - Tipografia Premier, sub auspiciile Bibliotecii Nicolae Iorga din Ploiești, în 2007. Îngrijitorul acestei ediții este profesorul Nicolae Boaru, directorul instituției mai sus menționate.

***

Cândva  va trebui să decid
între ieri și mâine

încotro s-o apuc, încotro să n-o apuc

 să stabilesc ce-i rău,  ce-i bine

unde-i  Nordul, care este Sudul

între ieri și mâine

se află deșertul pe care trebuie să-l parcurg,

 clipă de clipă,

fără apă, fără busolă, fără iluzii

fără mine

mă simt

de parc-aș fi o piatră pe care
 nici vântul, nici ploaia și nici cerul
nu vor s-o atingă,
 nu vor să o știe

mai subțire decât visul,

mai provizorie decât orice castel de nisip,
mai străină decât orice dialect amazonian,
mai rece decât gheața Everestului
este viața mea pentru mine

dar într-o zi voi decide

să-mi iau umbra și,

 fără apă, fără busolă și fără iluzii

să mă afund  în deșertul 
ce-mi cheamă

singurătatea

De ce fierbe copilul în mămăligă

Există cărţi scrise anume pentru sufletul meu. Sunt condus, împins, purtat spre ele. Uneori, titlurile acestor cărți sunt provocatoare, fapt ce mă determină să le ocolesc multă vreme şi asta chiar dacă multe dintre cronicile dedicate lor sunt elogioase. Aşa s-a întâmplat şi cu romanul Aglaja(ei) Veteranji, De ce fierbe copilul în mămăligă – asta dacă acceptăm că este un roman! Căci această scriere, numită de unii roman, dar care nu respectă convenţiile romanului, este mai mult un lung poem în proză, de o rară expresivitate, sau jurnalul poetic al unei fetițe de câțiva anișori cu o sensibilitate rănită. Mă întrebam, citind cartea, unde ar putea fi încadrată această scriere și dacă poate fi prinsă, oare, în insectarul literaturii contemporane. Stilul poetic naiv - copilăresc, imaginația halucinantă de care doar un copil este capabil, sinceritatea, formulările memorabile, frazele voit stângace, ș.a. alcătuiesc o formulă literară de graniță în care se întâlnesc suprarealismul, expresionismul,  și „mizerabilismul” literaturii contemporane.

Citisem câteva cronici favorabile şi fragmente din carte pe www.liternet.ro , însă nu îndrăzneam să o citesc de la un capăt la celălalt. Nu aveam încredere într-un volum cu un titlu atât de dadaist. Parcă nu-mi venea să cred că acesta ar putea să mă răscolească atât de tare, să-mi producă un vertij anamnezic atât de intens, să mă arunce la limita subţire, cât firul de mătase, dintre prezentul aparent (anost) şi alienanta copilărie pe care am trăit-o. În zilele care au urmat lecturii am plutit, am trăit ca-ntr-un vis, deoarece cartea asta a atins corzile cele mai sensibile ale interiorităţii mele: copilăria, băieţii de la cămin, inexistenţa locului numit casă, absenţa tatălui, cruzimea mamei, singurătatea clipelor de început, adolescenţa schizofrenică, nanismul sufletesc, călătoriile lungi și solitare cu trenul, rătăcirea continuă între orașe, etc

Volumul este povestea unei fetițe de circari români, care părăsește țara împreună cu ai ei din rațiuni economice și politice pe la sfârșitul anilor 60,  își trăiește viața într-o rulotă de circ cu care colindă lumea – Franța, țări africane, Elveția, Germania, etc, cunoaște experiența orfelinatului, a sărăciei, etc. Existența copilei este marcată de promiscuitatea mediului familial (o mamă posesivă și un tată agresiv și imoral), de teama de moartea mamei (care execută un număr periculos de acrobație - stă agățată de păr la înălțime pentru câteva minute), de singurătate (deși locuiește cu mama, nu poate avea un dialog cu aceasta), de lipsa comunicării cu ființe vii.

„DACĂ AM FI ACASĂ, TOTUL AR MIROSI CA ÎN STRĂINĂTATE?

Îmi cunosc țara după miros. Miroase ca mâncarea mamei.

Tata spune că ne amintim mereu mirosul țării noastre, dar nu-l recunoaștem decât atunci când suntem foarte departe.”(pag. 10)

 „Visez că mama moare! Îmi lasă o cutie cu bătăile inimii ei.”(pag.93)

 “Tot ea spune că suntem făcuți după asemănare lui Dumnezeu.

DACĂ  SUNTEM  FĂCUȚI  DUPĂ ASEMĂNAREA  LUI DUMNEZEU, ATUNCI AVEM VOIE SĂ FIM LA FEL DE CELEBRI CA EL.”(pag. 106)

 “Dacă aș fi știut ce face democrația din noi nu aș fi plecat niciodată de acasă! spune mama.

Mergem în paradis, spunea taică-tău.

Ce paradis!

Aici câinii sunt mai importanți decât oamenii! Dacă le scriu rudelor că polița din dulap e plină de hrană pentru câini or să creadă că am înnebunit! Aici toți au apă caldă la baie și un frigider în inimă.”(pag. 129)

„Înainte să-l fi văzut pe tata pentru ultima oară, făcea un film în care îl juca pe Dumnezeu. Mama o juca pe bunica lui Dumnezeu și eu pe îngerul lui păzitor.

Eu port rochia mea albă de dantelă, șosete albe trei sferturi și pantofi de lac megri. Degetele de la unghii îmi sunt roz, obrajii roșii.

ÎNGERII AU ÎNTOTDEAUNA OBRAJI ROȘII, SPUNE TATA, PENTRU CĂ STAU MULT LA AER CURAT.

În chip de Dumnezeu, tata poartă fracul lui vechi și negru.

Mama s-a înfășurat cu un șal ca țărăncile bătrâne din România și și-a îmbrăcat capotul ei înflorat din stofă de draperie.” (pag. 184)

Câte zile

Câte zile trec, prietene,

până obținem ceea ce un copil

primește după un singur suspin,

ceea ce o femeie rezolvă

cu un singur surâs,

ceea ce poeții primesc

cu un singur vers

ceea ce fericiții dobândesc

după o singură rugă

Okarazu Rushio 6

Pe harta sufletului meu

Sunt doar puncte albe.

Seninătate.

Peste marele oraș

Se lasă noaptea.

Sufletul meu știe asta.

În chip straniu,

Împărtășesc soarta

Muștei prinse în plasă.

Îmi cos umbra

Cu un ac bont.

Liniștea zădărniciei.

Omul către salcâm:

Vorbeşte-mi despre viaţă!
Şi a-nflorit...

O prietenie fără egal

 

Tot ce am citit a vibrat cu  în mine, a vibrat într- adevăr fiindcă am simţit în mine curentul acela particular emoţiilor adevărate.

Prieteniile adevărate sunt rare, iar prieteniile adevărate între scriitori sunt şi mai rare. Prietenia dintre Geo Bogza şi Max Blecher reprezintă una dintre excepţiile fericite de la această tristă regulă românească. Uimitorul schimb epistolar dintre cei doi, "Max Blecher, mai puțin cunoscut",  editat de doamna Mădălina Lascu şi apărut cu mulţi ani în urmă la Editura Hasefer, descrie prietenia dintre două spirite superbe ale avangardei româneşti. Cei doi aparţin, biologic, aceleaşi generaţii, despărţiţi fiind de un singur an: Bogza s-a născut în 1908, la Ploieşti, iar Blecher în 1909, la Roman. Ce putea lega atât de strâns două personalităţi atât de diferite prin formaţie, origini şi destin, dacă nu cumva vocaţia prieteniei şi dragostea imensă pentru literatură ? Parafrazând o vorbă celebră, aș spune că în prietenie nu se știe cine dă și cine primește. Și chiar nu contează.

 Începută în 1934, într-o perioadă delicată pentru avangarda românească, care îşi pierduse reperele  după dispariţia revistelor Contimporanul şi UNU, relaţia dintre Geo Bogza şi Max Blecher este una dintre cele mai frumoase prietenii din literatura noastră.  Evoluează, cu o spontaneitate încântătoare, de la « Iubite domnule Bogza », apelativul din prima scrisoare (5 iunie 1934), la (extrem de) afectuosul «Mult iubitul meu Geo Bogza » din ultimele scrisori (15 aprilie 1938). Pentru Blecher, scrisorile primate de la Bogza devin “singura mea bucurie”, iar întâlnirea cu acesta este privită astfel: Îmi dau seama în fiecare zi tot mai mult de câtă importanță a fost pentru mine întâlnirea cu tine. Tu ești expresia lumii tari, de bază, granitică, și mi-ai adus în cunoașterile mele o realitate care îmi lipsea. Vorbesc chiar și pentru boala și pentru viața mea în general, nu numai din punct de vedere intelectual. (scrisoarea din 17 octombrie 1934)

Într-o scrisoare, datată 22 iunie 1935, este concentrată toată întreaga credință a lui Blecher în prietenia pe care i-o poartă lui Bogza, care l-a salvat de la singurătate și marginalizare literară: Știu că nu-ți plac asemenea mulțumiri însă fără tine aș fi continuat să vegetez în cel mai execrabil și mai obscur anonimat, îmbuibat de visuri absurde și de dadaisme învechite. Ție îți datorez înainte de toate organizarea mea și apoi posibilitățile de publicare. Este ceva ce se numește sensul vieții, iartă-mi cuvântul acesta mare, și tu ai dat un sens vieții mele.

Epistolarul surprinde ultimii ani din viața lui Max Blecher, ani ai suferințelor fizice teribile și ai marilor sale creații. Exact în această perioadă scrie, rescrie și publică, cu ajutorul lui Geo Bogza, volumul de versuri Corp transparent (1934) și romanele Întâmplări în irealitatea imediată (1936) și Inimi cicatrizate (1937). Aflăm povestea “Întâmplărilor…’ , care a fost rescrisă de  4 ori, citită, înainte de a fi dată la tipar, de Bogza, suntem în plină atmosferă literară interbelică, cu toate plusurile și minusurile ei, cu greutățile publicării ununi volum, vedem aievea siluetele scriitorilor/prietenilor care l-au vizitat pe Blecher la Roman – Sașa Pană, Mihail Sebastian, ș.a., suntem în plin șantier al elaborării a două dintre cele mai importante cărți ale epocii, aflăm care au fost reacțiile criticilor la apariția celor scrise de Blecher, etc.

Surprinzătoare, aparent, este absența politicului din povestea acestei prietenii. Tot eșafodajul de idei, de locuri comune și de prejudecăti (istorice și literare) referitor la tensiunile ideologice, social-politice și morale ale perioadei interbelice lipsește cu desăvârșire. Nu afli nimic despre evreitatea lui Blecher, antisemitismul congenerilor criterioniști, Nae Ionescu, conflictul dintre generații, comunism și nazism, ortodoxismul agresiv, Mussolini, legionari și Căpitan, etc. Este, în această „tăcere a istoriei”, un semn al inocenței depline pe care o au oamenii care împărtășesc sentimentul prieteniei. Sau poate este maniera delicată a lui Geo Bogza, altfel un om lucid și interesat de “mersul istoriei”, de a-și proteja prietenul de o realitate tot mai urâtă.

Înainte de a fi un document de istorie literară important, epistolarul este un extraordinar material despre viaţă, moarte, suferinţă (tragică), demnitate și pasiune pentru scris. O dare de seamă asupra lucrurilor care contează cu adevărat.

Cioburi 4

Nu pot/nu vreau/refuz să înțeleg cum de un om de calitatea intelectuală a lui Nicolae Paulescu, care, în ciuda eforturilor depuse de cei care vor să-i nege orice merit științific,  rămâne unul dintre oamenii care au avut o contribuție uriașă la descoperirea insulinei, care a pregătit 30 de generații de studenți mediciniști și care a vindecat sute/mii de oameni bolnavi, a putut să scrie ceva atât de abominabil și de stupid: ” Există însă  o altă categorie de oameni , peste care Diavolul are o putere nelimitată. Aceștia sunt Degenerații , al căror Suflet e impiedicat , în perioada cresterei , sa lucreze cum trebuie ,- fie de o boala patimasa a parintilor ( alcoolism , sifilisul ) – fie de o interventie a Satanei. Astfel , omul se naște cu un trup diform ( craniu mic, fruntea joasa , urechi blegi, etc.)- si mai ales cu organe importante , ca creerul , incomplet dezvoltate. Ori, un asemenea individ,-cand nu moare in varsta frageda – devine ori imbecil,ori nebun , ori vitios. Degeneratii sunt incapabili sa priceapa <> si prin urmare , Vițiile lor sunt incurabile . În aceasta stare de spirit se află Jidanii, care sunt toți degenerați. De aceea , Diavolul se servește de ei , ca să  tortureze Omenirea întreagă . ”

Diferența dintre televiziunile normale și televiziunile românești este exact diferența dintre leu și hienă: cruzimea și noblețea primului sunt spontane, țin de ordinea lumii, de structura ADN-ului său. Leul atacă întotdeauna animale vii, se hrănește cu carne crudă, nu curăță, niciodată, mesele celorlalți. Hiena, care are și ea un merit, acela de deratizator al savanei, se hrănește cu putreziciuni, cu resturile rămase de la cei mai puternici.

''We were the leopards, the lions, those who take our place will be jackals and sheep, and the whole lot of us - leopards, lions, jackals and sheep - will continue to think ourselves the salt of the earth." (  Giuseppe Tomasi di Lampedusa)

Puterea este asemenea unei boli grave de care nimeni nu vrea să se vindece.

Mă înfioară această această înșiruire a categoriilor general umane imaginate de artiști și gânditori născuți în România: omul aproximativ (Tristan Tzara), omul convențional (Mircea Săucan) și omul recent (Horia – Roman Patapievici). Este semnul cert al desfășurării unei umanități din ce în ce mai precare.

“Oamenii care nu știu să iubească, nu știu nici să lupte, nici să creadă. Nu sunt liberi. Eu nu suport misticismul gratuit, mă enervează. Metafizica, da. Dar cultura românească este prea dornică de mistică și de superficial. Multe popoare au mistică superficială. Aici este vorba de niște jocuri ale vieții, care se repetă permanent în toate culturile.”(Mircea Săucan în volumul Iuliei Blaga – Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan, Editura Liternet, 2007)

Parafrazând o vorbă celebră a lui Renard, aș spune că Liviu Rebreanu și Marin Preda sunt singurii scriitori români care au avut dreptul de a scrie prost.

Mă întâlnesc în fiecare zi cu neantul: când mă uit în oglindă, dimineața, zăresc o umbră a celui care am fost și a celui care voi fi.

Singurele ființe autentic morale sunt copii, deoarece au cea mai strânsă relație cu sinceritatea.

„Obsesia purității este vitriolul sufletului.’’(Michel Tournier, Vineri și limburile Pacificului)