vineri, 25 martie 2011

S-a scurs atâta timp

De când n-am mai privit răsăritul
De când n-am mai urmărit dansul stropilor de ploaie
De când n-am mai simţit căldura pământului
De când n-am mai văzut o stea pieritoare
De când n-am mai ascultat cântecul mierlei
De când n-am mai privit mâinile unor bătrâni
De când n-am mai ascultat bătăile clopotului
De când n-am mai văzut un film pentru simpla plăcere
De când n-am mai intrat în biserică
De când nu m-a mai fermecat un  basm
De când n-am mai auzit susurul râului
De când n-am mai ascultat ritmul inimii mele
bătrâne, păcătoase şi mândre
Şi simt cum ţărâna  se întinde pe tâmple, pe muşchi,
acoperă ochii, şi gura, şi nasul,
şi aceste chinuite 21 de grame cărora unii le-au zis suflet.

miercuri, 23 martie 2011

Din nou despre colaboraţionism

Am citit, cu o tristeţe adâncă, materialele publicate de revista România literară, nr. 9 şi 10, a.c., despre colaborarea cu Securitatea a lui Ioan Groşan.  Am sperat, până în ultima clipă, că afirmaţiile făcute de prozator în interviul pe care l-a acordat ziarului Adevărul în data de 26 ianuarie 2011 sunt oneste. Speranţe deşarte, Groşan, în ciuda evidenţelor şi a posibilei ieşiri la iveală a dosarului său de colaborator, a minţit din nou, din laşitate sau din alte raţiuni pe care nu le pot pricepe. Pe scurt, despre ceea ce m-a frapat în cazul Groşan:
  1. Lejeritatea cu care un scriitor de forţa domnului Groşan vorbeşte despre oameni: parcă ar vorbi despre personajele sale literare, nu despre prieteni sau cunoscuţi: „E.H. (probabil, este vorba de Emil Hurezeanu), deşi s-a comportat foarte prieteneşte cu mine, în contextul celor de mai sus a avut unele reţineri, puse în evidenţă de faptul că nu m-a invitat la domiciliul său şi nici nu mi-a dat numărul de telefon de la domiciliu”, „N.B. (bănuiesc că este vorba de Nicolae Breban) nu este bine văzut şi grupul ei (al M.L.) şi asta datorită statutului lui oficial  de câţiva ani de zile”.
  2. Lipsa curajului în mărturisirea adevărului de care a dat dovadă după publicarea primelor informaţii legate de legătura sa cu Securitatea:  în interviul luat de redactorii Adevărului, a afirmat, fără să clipească, că a avut contacte minore cu Securitatea, a dat o singură notă informativă despre un coleg de facultate şi nu a avut niciodată un dascăl de filozofie, conferenţiarul M., numele care apare în documentele CNSAS. De asemenea, revoltătoare mi se pare minciuna referitoare la colaborarea sa din 1989, pe care aproape o neagă, când altfel dumnealui, după o vizită în Franţa şi Germania, se întâlneşte cu doi ofiţeri de Securitate şi le povesteşte, cu lux de amănunte, întâmplările, întâlnirile şi dialogurile cu oamenii din exil.
  3. Momentul în care s-a produs a doua ruptură de Securitate a domnului Groşan: cetăţeanul Gavrilă, al doilea nume conspirativ al scriitorului, a fost „scos din preocupare” în 1990.
Nu ştiu alţii ce cred, însă pe mine mă tulbură lipsa unei spovedanii complete şi serioase asupra colaborării cu Securitatea şi regimul comunist. Au trecut 20 de ani de la revoluţie şi nu s-a găsit un om curajos - politician, scriitor, actor, publicist, vedetă- care să-şi recunoască vinovăţia şi care să admită, înainte de intervenţia CNSAS, că a fost laş, stupid sau naiv. Întotdeauna „mărturisirea” se produce după ce apar documentele de la Consiliu. Cu excepţiile absolut lăudabile ale domnului Alexandru Paleologu şi ÎPS Nicolae Corneanu, care au oferit mărturisiri incomplete şi oarecum stângace, nu cunosc vreun alt caz.  Ce câştigă aceşti oameni tăcând? Ce pierde societatea românească în urma tăcerii colaboratorilor care mai devreme sau mai târziu vor fi descoperiţi? De ce unii dintre cei dovediţi drept turnători sunt linşaţi (cazul Mona Muscă), iar alţii, cu păcate mult mai grele, sunt cocoloşiţi de către prieteni?

luni, 21 martie 2011

Canetti despre animale

De câte ori cercetezi un animal cu atenţie, ai impresia că înlăuntrul lui se ascunde  un om care râde pe socoteala ta. (pag.16)
Animalele nu bănuiesc că le dăm nume. Ori poate că totuşi bănuiesc şi atunci asta este cauza pentru care se tem de noi. (pag. 24)
Şi care să fie păcatul capital al animalelor ? De ce cunosc şi animalele moartea? (pag. 46)
O, animale, iubite, crude, animale muribunde ; voi care vă zbateţi, sunteţi înghiţite, digerate şi apropiate ; prădând şi putrezind însângerate ; în fugă, laolaltă, însingurate, zărite, hăituite, frânte ; necreate ; răpite de Dumnezeu, expuse unei vieţi amăgitoare precum nişte copii orfani ! (pag. 50)
Ce ierarhie uimitoare în rândul animalelor ! Omul le vede după cum le-a furat din însuşiri. (pag. 103)
Oare animalele se tem mai puţin pentru că trăiesc fără cuvinte ? (pag. 142)
Câinii au un fel de deschidere sufletească agresivă, care aduce uşurare oamenilor uscaţi sufleteşte. (pag. 186)
De când am văzut mersul unui ghepard m-a cuprins acea beţie a mersului. Tot ceea ce este trupeşte frumos intuieşti întâi la animale. Dacă n-ar exista animale, nimeni n-ar mai fi atât de frumos. (pag. 195)

Provincia Omului. Însemnări 1942-1972, Univers, 1985, traducere de Alexandru Al. Şahighian

luni, 14 martie 2011

Opţiuni (variaţiune pe o temă a Wyslawei Szymborska)

Îmi place mai mult martie decât septembrie.
Îl iubesc pe Caragiale mai mult, acum,
decat pe dragul de Eminescu.
Îmi plac merele rosii mai mult decat strugurii aurii.
Îmi place vinul mai mult decat nectarul...
Copiii imi plac mai mult decât adulţii.
Oamenii imi plac mai mult decât Omul.
Iubesc dimineţile irosite mai mult decât
Nopţile pline de înşelătoare înţelesuri.
Prefer îndoiala adevarului.
Întrebarea raspunsului.
Trei puncte punctului.
Clar - obscurul luminii.
Inima mi-e mai dragă decât creierul.
Îmi place griul mai mult decat tot ce-i alb, imaculat.
Prefer comedianţii tragedienilor.
Pe Charlot lui Hamlet.
O ceaşcă de cafea înseamnă
mai mult decât o cană de ceai.
Pe Mozart îl prefer lui Bach.
Tangoul mi-e mai aproape decât valsul.
Curajul spontan faţă de cel calculat.
Ochii îi prefer limbii.
Mă încurc de fiecare dată când trebuie
să aleg între tăcere şi muzică.

Medalia de onoare




Medalia de onoare este primul film regizat de Călin Netzer pe care l-am văzut. M-am decis să-l urmăresc, deşi nu-mi place „lumea” filmelor româneşti. M-am săturat de cenuşiul românesc, de dilemele mărunte ale personajelor, de veşnicul conflict dintre omul simplu şi funcţionarul cu figură şi comportament de gardian, de  „războiul” generaţiilor, de fatalismul absorbant al lumii româneşti şi de reziduurile comuniste prezente în toate aceste pelicule.  De multe ori ies desfigurat după vizionarea unui film românesc: m-aş sui în primul avion şi m-aş opri oriunde în Occident, făcând orice muncă şi locuind chiar şi printre cartoane. Dar asta s-ar întâmpla dacă aş mai avea 20 de ani.  
„Uită-te la acest film!”, mi-a spus un prieten în al cărui gust cred. „Victor Rebengiuc joacă impecabil, uluitor, cum n-a mai făcut-o de mult timp, poate chiar de la Moromeţii.” Şi aşa este: personajul Ion I. Ion, intepretat de Victor Rebengiuc, umple ecranul, în aceeaşi măsură  în care o făcea în rolul lui Ilie Moromete în Moromeţii lui Stere Gulea. Este un rol care i se potriveşte ca o mănuşă. Ion I. Ion este un pensionar exemplar al tranziţiei româneşti: un amestec straniu de inocenţă, hâtroşenie şi meschinărie (animalică), pe care nu ştii dacă ar trebui să-l dispreţuieşti sau de care să-ţi fie milă. Multe dintre gesturile săvârşite de Ion sunt atât de autentice, reale în meschinăria şi umanitatea lor măruntă: banii ascunşi într-o carte, cartea ascunsă într-un sertar încuiat, sticla de Polar ascunsă în vasul WC-ului, fuga de administratorul blocului venit să ceară banii de întreţinere, atenţiile acordate diverşilor funcţionari, căciuleala, cadoul adus preşedintelui ţării, cumpărarea unei medalii false, ş.a.. Personajul central are ceva din fiinţele care populează lumea lui Cehov ori a (povestitoru)lui Turgheniev, trăind sublimul şi umilinţa fără rest, metabolizându-le ca pe simple întâmplări ale vieţii. Uşurinţa cu care trece de la sublim la ridicol, de la momentul întâlnirii cu preşedintele Iliescu la scena penibilă de la Ministerul Apărării când refuză să restituie medalia primită din greşeală, conferă personajului Ion I. Ion acea inconsistenţă tragică tipic românească. Soluţia ieşirii din criză se iveşte imediat: cumpărarea unei medalii identice de la o consignaţie. Totuşi, personajul îşi recâştigă o parte din demnitate la final când este incapabil să scoată un cuvânt în momentul reîntâlnirii cu fiul său. Chipul încremenit în tăcere al lui Ion I. Ion (Victor Rebengiuc) din scena finală este de neuitat.
O menţiune specială merită doamna Camelia Zorlescu, un nume care nu-mi spunea nimic până la vizionarea acestui film: joacă discret şi convingător rolul soţiei eroului nostru. Are ceva dintr-o Penelopă valahă, care ridică un zid din tăceri nu între ea şi diverşi peţitori, ci între ea şi Ion. I. Ion, cel care şi-a denunţat copilul la Securitate, dorind să împiedice fuga din ţară a acestuia. Refuzul de a vorbi cu bărbatul său este pedeapsa pe care i-o aplică unui om care i-a rănit sufletul pentru totdeauna, dar pe care nu-l poate părăsi. Tăcerea autoimpusă a Ninei/Ninocikăi este, după mine, principala calitate a scenariului. Este drept că acest moment al Ninei este tăiat înainte de scena finală, fapt ce reduce efectul partiturii gândite pentru acest personaj.
Maestrul Ion Lucian merită, de asemenea, laude pentru jocul domniei sale, cât a fost acesta. Personajul pe care-l intepretează mi-a reamintit de un personaj „fabulos” din copilăria&adolescenţa mea: şeful Asociaţiei de Veterani din oraşul în care trăiam. Domnul ăsta, Nicolae Stoica pe numele său, semăna, la chip şi vorbă, cu maestrul Lucian: aceeaşi mustăcioară, vocea (uşor) guturală, nelipsita pereche de ochelari, uşurinţa cu care trecea de la registrul grav la cel serios, etc. În primii ani ai tranziţiei, l-am urmărit şi studiat, cu un amestec de stupoare şi compătimire,  pe acest domn în vârstă care trecea zilnic prin faţa casei mele. În fiecare zi de duminică, ieşea în oraş îmbrăcat în costumul de ofiţer (cred că avea gradul de căpitan, devenit colonel în rezervă după repetate avansări), iar în zilele de sărbătoare îşi punea medaliile primite, pe care cred că le lustruia înainte, deoarece străluceau de nu te puteai uita la ele. De două ori pe an, intra în casa părinţilor mei, aducând cupoanele de transport şi bilete la tratament. Întotdeauna cerea un pahar de vişinată sau de ţuică şi începea să-şi spună poveştile de front. Două lucruri m-au emoţionat profund la acest domn: faptul că nu aducea niciodată vorba de handicapul său fizic, avea un picior beteag, urmare a războiului şi îndârjirea cu care a luptat pentru drepturile veteranilor şi ale urmaşilor acestora – scria cererile veteranilor fără ştiinţă de carte, cerea documente de la diversele unităţi militare unde aceştia fuseseră înregimentaţi, făcea drumuri zilnice la sediul central al Asociaţiei pentru a depune completări la dosarele membrilor.
       Medalia de onoare nu este un film mare, îi lipsesc prea multe, după gustul meu!, în primul rând acea răceală/detaşare de opinia critică şi gustul publicului pe care o au filmele lui Cristi Puiu, Cristian Mungiu şi Corneliu Porumboiu, element care transformă un film obişnuit într-un(o) film mare/capodoperă. Filmul are însă meritul de a oferi o partitură excelentă unor actori uriaşi ai României şi de a prezenta, fără tuşe stridente, o Românie mai apropiată de chipul său real.

joi, 10 martie 2011

Fragmente din însemnările lui Elias Canetti (1)


Presimţirile poeţilor sunt aventurile uitate ale lui Dumnezeu. (pag. 12)
Omul a adunat înţelepciunea tuturor înaintaşilor săi – şi ia uitaţi-vă, cât este de prostănac! (pag. 13)
Nu se află în puterea lui Dumnezeu să scape de la moarte măcar un singur om. În aceasta constă unitatea şi unicitatea lui Dumnezeu. (pag. 13)
Omul cel mai josnic: acela căruia i s-au împlinit toate dorinţele. (pag. 15)
De câte ori cercetezi un animal cu atenţie, ai impresia că înlăuntrul lui se ascunde un om care râde pe socoteala ta. (pag. 16)
Dumnezeu este cea mai mare trufie a omului; şi când o va fi ispăşit, omul nu va găsi altă trufie mai mare.(pag. 20)
Vocile oamenilor sunt pâinea lui Dumnezeu. (pag. 20)
Nu crede pe cel ce spune mereu adevărul. (p 29)
Îndoiala îşi face mai multe iluzii decât credinţa. (p 29)
Fiecare limbă îşi are propria ei tăcere. (pag. 29)
De când trebuie să ştie mai multe, poeţii au devenit mai răi. (pag. 43)
Între a trăi ceva şi a judeca este o diferenţă ca între respiraţie şi muşcătură. (pag. 48)
Biblia este pe măsura nefericirii omului. (pag. 52)
Această duioşie tremurătoare pentru om, când ştii că ar putea să moară în curând; acest dispreţ pentru tot ceea ce mai înainte ai socotit a fi valoros sau nu la el, această iubire lipsită de responsabilitate pentru viaţa, pentru trupul, ochiul, respiraţia lui! Şi când se vindecă îl iubeşti încă mai mult, şi-l implori să nu mai moară niciodată! (pag. 57)
Istoria redă oamenilor falsa lor încredere. (pag. 59)
Cea mai teribilă dintre fraze: cineva a murit „la timp”. (pag. 66)
Faptul că zeii mor face ca moartea să devină încă şi mai obraznică. (pag. 76)
Nu mă sileşte nimeni să rămân în viaţă. De aceea o iubesc atât de mult. Este adevărat, cei ce vor veni, cei pentru care moartea va însemna ceva de ruşine, nu vor mai cunoaşte  această tensiune, cea mai mare dintre toate, şi ne vor invidia pentru ceva la care am fi renunţat cu bucurie.(pag. 84)
Cinismul: faptul că nu aştepţi de la nimeni mai mult decât eşti tu însuţi. (pag. 91)
Orice cunoaştere are în sine ceva puritan; conferă cuvintelor o morală. (pag. 92)
Cât de uşor se spune: a te găsi pe tine însuţi! Şi cum te mai sperii atunci când se întâmplă cu adevărat! (pag. 96)
Gândul cel mai chinuitor: că s-ar fi jucat până acum toate dramele şi că doar măştile s-ar mai schimba. (pag. 98)
Să trăieşti astfel, de parcă ai avea timp nelimitat înaintea ta. Să stabileşti întâlniri cu oamenii, de azi într-o sută de ani. (pag. 115)
Dumnezeu a fost o eroare. Dar este dificil de stabilit dacă a fost o eroare prea timpurie sau prea târzie. (pag. 140)
Oamenii, care nu pot să respire adânc decât atunci când se află în pericol. (pag. 140)
A te spânzura este astăzi un act blajin ca şi pescuitul. (pag. 155) 


Provincia Omului. Însemnări 1942-1972, Univers, 1985, traducere de Alexandru Al. Şahighian

luni, 7 martie 2011

O leapsă preluată de la un mofturos cu ochelari

  1. Numiţi cinci titluri de cărţi capodopere din literatura română sau universală.
Furtuna - Shakespeare
Don Quijote - Cervantes
Razboi si pace - Tolstoi
Fraţii Karamazov - Dostoievski
Cuvinte potrivite - Arghezi
2. Dintre o carte scrisă de un autor român şi una scrisă de un autor străin pe care o alegeţi ? Presupunerea este că dacă o citiţi pe una nu mai puteţi s-o citiţi şi pe cealaltă.
-Cartea autorului străin.
3. Ce apreciaţi la o carte: povestea sau emoţia ?
- Emoţia.
4. Literatura modernă şi contemporană este mai valoroasă decât cea antică ?
- Nu-s in masura sa apreciez. Totusi, ma simt mai bine in preajma clasicilor, îmi dau un sentiment de siguranţă, de echilibru pe care literatura contemporană nu mi l-a oferit niciodată. Altfel, întrebarea este un pic neclară şi schematică.
5. Orientarea politică a autorului influenţează valoarea unei cărţi ?
- Nu.
6. Pe care scriitor îl consideraţi mai valoros: Stefan Agopian sau Mircea Cărtărescu ?
- Mircea Cărtărescu.
7. Consideraţi că trebuie să faceţi eforturi pentru citirea unei cărţi bine cotate sau o părăsiţi ? În acest din urmă caz, regretaţi că aţi pierdut ceva ?
- Termin toate cărţile pe care le încep.
8. Credeţi că o carte poate avea un efect terapeutic ?
- Nu stiu, însa n-aş băga mâna în foc că nu are. Pe vremuri, unele cărţi chiar aveau efect terapeutic
9. Apreciaţi valoarea unei cărţi pe baza gustului personal sau a recomandărilor criticilor ori a prietenilor ?
- O combinaţie între cele trei
   10. V-aţi întâlnit cu situaţia în care să vă placă opera unui scriitor, dar să nu vă placă autorul ?
                       - de mai multe ori :  Gide, Shaw, Brecht, ş.a..
   11.  Dacă aţi văzut o ecranizare a unui roman, mai citiţi şi cartea ?
                       – Da, de multe ori
    12.  Credeţi că un scriitor poate să creeze o operă valoroasă dacă nu este patriot ?
                       - DA, cu siguranţă.
     13.  Dacă ar fi sa realizaţi un clasament valoric al literaturilor lumii (engleză, franceză, italiană, spaniolă,  japoneză etc.), de la 1 la 10, pe ce loc aţi poziţiona literatura română?
-         Nu intră în top. Dupa literaturile foarte mari şi mari, vreo 15 la număr, urmează un grup de literaturi, vreo 10-15,  pe care nu le poţi ierarhiza/ între care nu poţi diferenţia, toate fiind cam de acelaşi nivel. În grupul acesta se găseşte şi literatura română, adică în grupul literaturilor mediocre(şi profund) mimetice. Singurul curent literar prin care scriitorii români şi-au depăşit condiţia este avangardismul.